EXPERIENŢELE NOASTRE EXTRASENZORIALE (2)

Am discutat de multe ori despre faptul că experienţele noastre extrasenzoriale pot crea frică de entităţi şi de derulări inexplicabile: din lipsă de cunoaştere, dar şi lipsă de dorinţă de a cunoaşte – în ideea că dincolo de zidul neînţelegerii ori este ceva neacceptat de ştiinţele oficiale sau de religie, ori frica de a fi înşelaţi în timp ce numai doctorul poate fi soluţia cea mai bună.
Frica de a fi înşelaţi oricum, sau neîncrederea că cineva poate avea dreptate acolo unde religia etichetează „mister”, iar ştiinţa „nu există” şi te trimite la psihiatrie, ne determină chiar să nu înţelegem până la capăt explicaţiile. Şi uneori chiar este greu de înţeles, pentru mare parte din oamenii au trecut superficial prin temele de fizică sau chimie în timpul şcolii. Pentru şcoala ne este totuşi bună, formându-ne elasticitatea de gândire cu ajutorul căreia trebuie să legăm înţelegerile unele de altele.
Când mi se povestesc cazuri despre care cam ştiu că nu sunt boli, totuşi de cele mai multe ori eu trimit oamenii la doctor: să se lămurească ori că nu sunt detectate oarece boli, ori să fie detectate orice cauze interpretabile drept boli. Iar dacă după tratament evenimentele îşi urmează cursul la fel ca şi până atunci – cel puţin omul poate ajunge şi singur la încredinţarea că poate aş fi avut oarece dreptate şi cel puţin să nu mai ardă de frica unor boli iluzorii, cărora nimeni nu le dă de cap...
Pentru că trebuie să înţelegem că disfuncţiile unor glande endocrine, aşa cum mai scriam pe aici, pot să ofere senzaţii asemănătoare cu fluctuaţii energetice cărora intrarea în funcţionări normale le stinge efectele: doar la intervale foarte mari, de ani de zile se pot ivi din nou, cu urmări benefice constatabile însă. Medicamentele însă pot produce diverse alte disfuncţii, chiar dacă ameliorarea aşteptată îşi face oarece efect temporar. Dacă cauzele sunt fluctuaţii energetice personale, tratamentul medicamentos poate determina acumulări energetice în alte părţi şi intrarea organelor fizice sub mare presiune, totul pornind la vale în cascadă şi putând determina chiar căderea generală a organismului şi favorizarea apariţiilor unor efecte distrugătoare totale. Pentru că nu ştim ce disfuncţii moştenim din partea părinţilor, iar noi nu ştim să gestionăm disfuncţiile. Sună aiurea: gestionarea disfuncţiilor? Poate – dar este ceva foarte real. Orientalii îndrumă pe cei care au tumori şi se „împrietenească” cu tumoarea, să-i devină prieten, să întărească organismul din toate celelalte puncte energetice de vedere pentru ca el, organismul întreg, să poată lupta natural cu disfuncţia. Sau să elimine din interior, sau să acţioneze prin închistare. Sunt multe cazuri în care organismul s-a obişnuit cu disfuncţia sau cu chistul format, şi poate merge mai departe zeci de ani, omul trăind până la bătrâneţe şi decedând din cauza acesteia din urmă, nu altfel...
Dar este necesar să ştim un singur lucru – pe care eu îl spun de ani de zile tuturor: mergi la doctor – dar nu uita partea spirituală... Gestionează-ţi furiile, tristeţile, frustrările, simplifică viaţa, redistribuie energiile care se acumulează ca o pungă ba azi, ba mâine: eşti furios? spală o rufă de mână, aleargă, gândeşte, fă ce eşti obişnuit să faci. Dar nu uita să te gândeşti de bine la motivul furiei după ce intri în oboseală... Eu mă analizez pe mine în primul rând, după ce m-am pus în locul celui/celor cu care am intrat în conflict. Căci numai aşa înţelegem rădăcinile care nu vin de la noi, iar dacă descoperim că totuşi vin de la noi, atunci să încercăm să estompăm, să corectăm, să îndreptăm. Şi mai ales, să discutăm pe cât posibil cu oamenii din jur, să nu ne ariciuim, să nu ne retragem supăraţi nici pe cei ce au provocat conflictele, nici pe cei asemănători, devenind bănuitori şi tensionaţi ori de câte ori ni se pare că toţi oamenii sunt la fel – şi mai ales răi ...
Mai ales, să nu credem că cineva ne face ceva „de rău” în casă. Spargerea becurilor, alunecarea unor obiecte aflate în echilibru instabil, pocnetele mobiliei mai ales după decesul unui membru din familie, toate pot avea explicaţii logice, fizice.
Dar pe de altă parte tocmai cei din jurul nostru astralii ajutători menţin totul în ordine – dacă este cazul, sau accentuează anumite mişcari natural-fizice, cu puterea lor, dacă noi înşine avem nevoie să fim întăriţi în încredinţarea că într-adevăr există o lume a nevăzutelor cu ochii fizici, pe care trebuie să începem s-o cunoaştem chiar din această viaţă. Într-adevăr, entităţile astrale au şi sarcina de a nivela câmpurile energetice ale casei, pentru a nu dezechilibra membrii rămaşi care au alte sarcini de făcut. Căci da, câmpurile se "zbat", se "schimbă", se transformă – după cum au fost puterile celor plecaţi sau după cum sunt neacceptările celor în prag de plecare.
Totul este bine aranjat de la începutul ciclului de vieţi pământene, astfel încât membrii fiecărui grup spiritual se ajută reciproc fie pe timpul vieţii, fie după plecarea din destinul fizic. Se poate ca la prima plecare din familie câmpurile să fie nivelate de ajutători dar, pe parcursul timpului, odată cu avansarea în destin, necesităţile să se schimbe şi alte plecări ale rudelor să fie însoţite de efecte lăsate să se petreacă, apoi chiar accentuări uşoare ale lor, după cum este cazul.
Totul are darul de a ne întări şi de a ne obişnui cu trecerea de la manifestările fizice din ultimele milenii – la cele cu care eram obişnuiţi înainte de ultima glaciaţiune, de a pătrunde şi apoi de a rămâne într-o lume în care cele văzute şi cele nevăzute se împletesc deopotrivă şi se sprijină unele pe altele.

În paranteză fie spus, şi deocamdată pe scurt: slujbele de înmormântare practicate în mod frecvent de către unele popoare au tocmai darul de a nivela câmpurile fluidice şi de a le amprenta cu dorinţe frumoase, liniştite, curăţându-se de diferite amprente prin aprinderea lumânărilor, arderea de tâmîie, de tăciuni stropiţi cu mirodenii sau lichide parfumate, însoţite de cântece şi sunete de altă natură decât cele casnice obişnuite. Bocetul este o formă asemănătoare, prin care amprentele chinurilor sau fricilor celor decedaţi sunt înlocuite cu amprentele celor rămaşi, chiar dacă ele exprimă jalea: este jale sinceră proprie – nu frica şi durerea de moarte.

Un alt tip de experienţe care provoacă neînţelegere sunt cele prin care, sub puterea de impuls a unor amintiri din vieţile anterioare sau sub puterea liniştirii în timpul unor comunicări astrale, omul se schimbă la faţă, producând spaimă celor din jur sau bucurie de tipul asistărilor la aşa-numitele miracole. Fenomenul are denumire religioasă de „metanoia”. Cele de tip miracol care se pot produce frecvent – nu discut aici de loc despre cele atestate religios ca fiind miracole – au determinări clare, despre care voi discuta în articolul viitor de acest fel. Dau exemple din propria mea viaţă, presărată cu extrem de multe trăiri şi evenimente de acest fel, pentru că nu doresc să deranjez alte persoane.
Eu am avut prima conştienţă din vieţi anterioare la 4 ani: o experienţă de o putere fantastică, care mi-a schimbat trăsăturile feţei preţ de aproape un minut – percepute real de educatoarea care se uita la mine în acel moment. Apoi toată viaţa am trăit în mijlocul acestui fel de manifestări, de o varietate copleşitoare. Eram în tabără de copii cu grădiniţa când a apărut brusc un helicopter al armatei – în 1960 erau din cele ruseşti, uriaşe, care făceau un zgomot sinistru de-a dreptul. În momentul în care copii şi educatoarele răspândite prin toată poiana urlau de sperietură şi frică, eu nu am mai auzit nimic: o linişte profundă m-a învăluit, în timp ce mă percepeam pe mine însămi femeie matură, înaltă, îmbrăcată într-o rochie lungă albă, cu părul foarte ondulat, negru, strâns uşor la spate. În faţa ochilor mei se afla în zbor, sus de tot, o creaţie ovoidală alb-strălucitoare, care se apropia de locul în care mă aflam: un fel de navă fără ferestre sau uşă, ori alte insemne speciale, ca un ou uriaş dar totuşi mic, care putea adăposti o singură persoană. Iar persoana din interior ştiam că este soţul meu, pe care îl aşteptam după o lungă despărţire...
M-am „trezit” în ţipetele educatoarei: „Uitaţi-vă la Cristina! Uitaţi-vă la Cristina!!” şi către mine: „Spune ce ai văzut!!” Femeia era cu ochii scoşi din orbite, trăgându-şi cu greu răsuflarea. M-am uitat fix la ea – la anii maturităţii mi-am dat seama că cea care acţiona atunci, imediat după „trezire” era sufletul aceleiaşi femei mature, sigure pe ea, care fusese cumva deranjată din acţiunile ei intime. Am clipit alene, privind educatoarea calmă, liniştită, după care m-am întors cu spatele şi am plecat hotărâtă către spatele clădirii. Fără să gândesc nimic, fără să mi se pare nimic de speriat, nimic confuz, nimic neobişnuit. Dacă nu erau ţipetele dânsei, aş fi trăit în continuare cu impresia că numai eu am văzut cele petrecute, în sinea mea, că nimic de fapt nu se petrecuse în exterior.
Fusese ceva asemănător cu ceva trăit anterior, cu câteva luni în urmă, de Crăciun: eram singură în faţa bradului şi mi-am dorit să aud clopoţelul de carton şi mătase care odihnea pe o ramură de brad... Şi exact în momentul următor am auzit un clopoţel sunând îndelung, în timp ce mama de la bucătărie a strigat bucuroasă: „E cineva la uşa din faţă!!” pentru ca apoi să-şi dea seama stupefiată că de fapt acea sonerie nu suna aşa, iar oricum ea nu mergea de ani de zile, demontată şi nereparată. Eu, calmă – dar bucuroasă, i-am arătat clopoţelul... mama stupefiată îmi explica cum ceva din carton şi mătase nu putea să clopoţească aşa... eu: „Ba nu!! Eu l-am rugat pe Moş Crăciun să-mi clopoţească !!!”... în fine ne-am potolit amândouă rămânând cu ceea ce voia să creadă...
Un an deosebit pentru un copil pe 4 ani...
Să revin la educatoarea care a asistat la reveria mea, în vară, în tabără... Zile întregi m-a rugat să-i spun ce am văzut – dar nu puteam să-i spun pentru că eu însămi nu înţelegeam; doar că fusese ca un vis frumos, nemaipomenit de frumos, cum nu mai trăisem vreodată... În anii din urmă am studiat fenomenul şi am înţeles multe lucruri. Pe lângă faptul că draga mea educatoare avea nevoie de întărire – în modul în care am discutat mai sus, chiar dacă de altă factură – şi a asistat la viziunea mea (acum îmi este clar că ştia dânsa ceva din familie) un pic „ajutată” din astral (putea să nu vadă ce se petrecea cu mine, aşa cum nimeni nu a mai prins acel moment) , tot aşa am avut şi eu nevoie de întărire, că ceva s-a petrecut vizibil înafară, nu numai în mintea mea. Totul a fost ceva total deosebit de poveştile cu Iepuraşul-Ochi-Şaşii ori cu Zâna din poveştile mamei... Şi mai ales simţirea aceea de om matur, care şi-a pus definitiv amprenta pe sufletul meu din acele momente. Legate între ele, evenimentele acelui an m-au condus acum 20 de ani la încredinţarea că totul era necesar, chiar şi greutatea prin care aveam să trec de-a lungul vieţii, ori de câte ori vedeam pietrele frez şi râurile verzi care îşi aveau sălaşul prin mijlocul casei noastre... Pentru că nimeni nu vedea ce văd eu, pe la 10 ani am renunţat total să mai spun ceva: atunci când am visat – de data aceasta a fost chiar vis – că eram aceeaşi femeie ca şi în viziunea de la 4 ani, care vorbea exact cu acelaşi om... Ceva în sufletul meu mi-a spus să aştept în linişte, pentru că totul avea să prindă un rost de înţeles cândva...
Toată viaţa am avut de înţeles zi de zi, unde şi cum mă duceau toate cele aparent nenormale, fără ca cineva să fie lângă vreodată lângă mine, până în anii de după revoluţie. Fiecare moment al vieţii a cizelat ceva, fiecare înţelegere, fiecare învăţătură în parte. Am trăit fiecare clipă a vieţii simţind că o îmbogăţesc cu ceva, chiar dacă părea dură, aspră, agresivă, neprietenoasă cu mine însămi !!!... M-am rugat la Dumnezeu să nu-mi pierd două lucruri: sensibilitatea şi încrederea în oameni.
Şi Dumnezeu mi-a dat ceea ce a vrut El, şi ceea ce i-am cerut eu.
Efectul împletirilor a fost – şi se derulează în continuare – îndeplinirea sarcinii pe care mi-am asumat-o cândva: să scriu tot ceea ce pot eu în acest moment al lumii în care trăim...

Să ne trăim fiecare moment al vieţii, cu cele pe care le avem aici, acum, căci fiecare în parte este un dar care lucrează profund asupra viziunii complexe a spiritului care suntem întrupat acum pe Pământ: o viziune asupra universului şi a vieţii care reprezintă pretutindeni infinitatea şi eternitatea...