Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degraba de pasarile care i-au cantat la ferestre... de florile care i-au crescut in fata ochilor, dimineata dupa dimineata, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsa, de ingerii care i-au vorbit intotdeauna despre mosii pamanturilor stravechi si despre tainele ascunse ale omului mereu cautator in trecuturile sale, in prezentul sau si in viitorul catre care se indreapta cu incredere, strabatand valurile eternitatilor...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

Gândul zilei.......

GÂNDUL ZILEI

Din comunicările astrale...

Sunt două principii fundamentale pe care le moştenim de la începutul evoluţiilor spiritelor umane pe Pământ.

1. De la entităţile transcedentale, care ne-au creat condiţii de întrupare şi de trăire pe Pământ:

SĂ NU PIERDEM NICIODATĂ LEGĂTURA CU ENTITĂŢILE NOASTRE AJUTĂTOARE (astrale, interdimensionale şi dimensionale, precum şi întreaga verticală spirituală coordonatoare a evoluţiilor noastre: adică cu toţi cei pe care, la un loc, formează sintetic pe Dumnezeu).

2. După ultima glaciaţiune, când vibraţia naturală a planetei a scăzut foarte mult, de la Moşii popoarelor (conducătorii spirituali întrupaţi pe Pământ: care ne-au născut noul neam şi astfel ne-au creat noi condiţii de întrupare şi de trăire, cei care ne ajută concret pentru restrângerea timpului de manifestare grea pe Pământ şi restrângerea relelor pe care le-am putea face fără ajutorul lor):

SĂ PROTEJĂM ÎNTREAGA VIAŢĂ DE PE PĂMÂNT, ÎN LIMITA PUTERILOR ŞI CONDIŢIILOR PE CARE NI LE POATE OFERI PLANETA, ÎN PERIOADA CU VIBRAŢIA EI CEA MAI JOASĂ.

(Voi relua din când în când aici această comunicare şi voi detalia prin tot ceea ce voi scrie pe blog, la eticheta Tradiţii.)

Post scriptum: "Gândurile" anterioare le regăsiţi pe partea dreaptă, în Chatango.


sâmbătă, 29 noiembrie 2008

DESTIN ŞI MISIUNE (1)

Foarte des mă confrunt cu încredinţarea prietenilor mei privind faptul că eu îmi ştiu destinul, că eu ştiu pentru ce trăiesc, în timp ce alţii nu ştiu acest lucru… Întreb: “Doar pentru că fac cercetări şi iese ceva din scrisul meu, putând astfel să ajut oamenii?”…

De cele mai multe ori răspunsul este: „Da, cam aşa ceva...”

Nici eu nu ştiu ce “am de făcut” din simplul motiv că am început prin a face ceva, apoi am trecut gradat către altceva… şi de fiecare dată am crezut că da, poate asta am de făcut… Acum, după ce am făcut o mulţime de lucruri, ştiu un singur lucru: că fiecare în parte era pentru a-l înţelege pe altul, şi altul… şi aşa mai departe. Ştiu că sunt în dezvoltare, ştiu că am făcut mari confuzii, am învăţat să citesc cu răbdare tot ceea ce am încredinţarea că este confuzie – şi nu să spun: „Aaa... asta ştiu că nu este aşa...” Şi am descoperit astfel că fiecare confuzie porneşte de la ceva real, înpleteşte apoi confuzii cu realităţi, şi pot să ştiu de unde vin toate şi care sunt şi explicaţiile necesare – pentru că le-am făcut şi eu la fel, cândva... Şi poate mai fac şi acum, dar experienţa mea o dau tuturor, căci nu există un capăt pentru acestea... Şi este necesar să aduc oamenilor gândirea prin prisma căreia am spus la un moment dat ceva sau altceva… Şi apoi să las oamenii să facă ce doresc cu ceea ce au citit din părerile mele.

Dacii nu scriau prea multe, căci erau încredinţaţi că scrisul osifică ideea momentană a celui ce scrie. După câteva zile de la cele scrise, omul putea să îşi dea seama că lucrurile sunt mult mai complexe decât ceea ce a văzut prima dată. Învăţăturile de o viaţă le dădeau urmaşilor lor prin aplicaţii sau prin povestire, acolo unde era cazul, cu condiţia să dea mai departe conţinutul moştenirilor cu îmbogăţirea lui prin experienţă proprie, prin ceea ce au descoperit a fi real şi esenţial în viaţa lor, în funcţie de schimbarea vremurilor. Căci dinamica cea mai reală venea din ceea ce ei percepeau a fi dinamica schimbărilor permanente ale universului, datorită cărora oamenii înşişi se schimbau permanent.
Dar a venit la un moment dat o vreme în care nimeni nu a mai avut putere să se gîndească la perfecţionare şi la înălţare adaptativă (înălţare în timpul adaptării, adaptare din mers în înăţare, prin preluarea celor mai înălţate metode şi adaptarea tuturor oamenilor la metoda cea mai avansată). Era vremea războiului, a apărării, a supravieţuirii prin orice metode. La început, aceste alte metode erau tot înălţate, ulterior plafonarea şi-a spus cuvântul. Şi totuşi, a rămas în conştiinţa oamenilor folosirea muncii cinstite, corectitudinea procedeelor, răbdarea aplicaţiilor cu atenţie, la amănunt, curăţenia; şi moralitatea – mai presus de toate.
Îşi ştiau bine destinul şi mai ales îşi ştiau bine misiunea în lume. Şi ştiau bine că erau ajutaţi pentru asta. Simţeau că erau ajutaţi şi protejaţi – şi din ceruri, şi de prin alte pământuri – din zări mai apropiate sau mai îndepărtate, de popoare care simţiseră pierderea libertăţii lor înaintea dacilor, dar nu conteneau să îi ajute din locurile în care cele mai luminate minţi ale lor se retrăseseră cândva...

Ce este destin şi de ce este uneori confundată această noţiune cu aceea de misiune?? Sunt întrebări la care pot să răspund numai prin prisma înţelegerilor mele şi a felului în care m-am confruntat cu ideile altor oameni, oricum mai luminaţi decât mine.
Linia de demarcare între cele două noţiuni este foarte subţire, de multe ori abia perceptibilă sau chiar imperceptibilă – nu numai pentru societate, ci chiar pentru omul aflat în misiune spirituală.
Un om mi-a spus că este destinul meu să fac ceva: să scriu cărţi pentru a da oamenilor ceea ce am primit pe diferite căi. De la lume adunate şi la lume înapoi date... Un „dat” amalgamat cu simţirea mea, cu acea părticică de suflet care marchează trecerea noastră prin acestă lume.
Am simţit dinainte că acesta era destinul meu şi chiar scrisesem mult până ce am primit acest mesaj. Mi s-a părut o încurajare. Apoi altcineva a spus că am o misiune: şi mi-a detaliat această misiune. A detaliat-o în public şi m-am simţit răspunzătoare pentru această misiune, şi apoi de-a lungul vieţii m-am simţit nevolnică să nu mă ţin de tot ceea ce presupunea această misiune...
Destul de târziu mi-am dat seama că problema era mult mai complexă decât părea la prima vedere. Chiar şi la a doua. Chiar trebuia să stai mult pe gânduri pentru a face ceva rotund din tot ceea ce avem la dispoziţie la un moment dat. Iar ceea ce vine pe urmă se înfăşoară peste toate cele care au fost astfel înţelese la început...

Am simţit că mişcarea omului în destin presupune o linie principală, mai multe linii secundare şi un volum relativ mare de linii aflate în stare latentă. Dacă se are în vedere ceea ce este mai mare, mai voluminos în rândul unor asemenea distribuţii, angajatul în destin realizează o măsură de continuare a unui volum deja existent în experienţa sa anterioară, care se delimitează destul de vizibil în destinul său. Se poate spune că omul merge pe linia destinului său. În acelaşi timp el are tangenţe şi cu alte linii în paralel, în relaţiile sale cu alţi oameni, de care este mai mult sau mai puţin legat, prin firele cunoscute şi necunoscute ale societăţii sale. Şi aceasta este considerată a fi parte din împlinirea destinului său. Dacă atinge alte linii, ale destinelor altor oameni – linii care constituie cel mai mare volum al acestora – el a intrat în destinul lor, dar la acel purtător erau linii aflate încă în stare latentă, pentru care omul avea cunoaştere, avea pregătire, dar nu avea condiţii depline pentru a încerca acea linie în specificul său de profil spiritual.
De aceea ne putem ajuta sau ne putem împiedica unii pe alţii să ne împlinim destinele. Nu trebuie să ne băgăm în sufletul celor din jurul nostru – nu trebuie să refuzăm un ajutor plin de tact şi discernământ al altora...
Este greu pentru mulţi dintre noi să privim cu linişte sufletească o viaţă, un destin. Destinul nostru sau al altora. Ceea ce cuiva i se poate părea greu – altuia poate să nu i se pară ceva deosebit; de aceea nu se poate aprecia greutatea unui destin prin prisma altuia, chiar dacă evoluează în aceleaşi condiţii. Evoluţia îşi va spune întotdeauna cuvântul, iar acest lucru nu înseamnă că cineva cu evoluţie mai multă va avea puterea să plutească prin destinul său, căci fiecare început şi sfârşit de treaptă are greutăţile sale particulare; chiar fiecare etapă în parte are perioade de acomodare care pot să nu fie de loc uşoare. De aceea ni se spune să nu judecăm pe alţii; oricum îi vom înţelege atunci când vom parcurge treptele corespunzătoare, în evoluţiile personale. Vibraţia personală vine să se adauge oricărui eveniment, şi chiar evenimentul în sine oferă o vibraţie specifică prin ceea ce crează sau manifestă în general grupul de oameni participant la eveniment. Radiaţia personală poate susţine ridicarea din starea de latenţă a unor linii de manifestare, formând alte caracteristici pesonale, care se pot sau nu manifesta la alţii. Toate formează o greutate de acceptare, însă omul merge mai departe pentru că este obişnuit să o facă, sau se poate opune voinţei celor din jur, încercând să aleagă condiţii mai bune de trai – de manifestare. La un anumit moment dat, condiţiile considerate cândva bune pe această direcţie se termină şi omul se vede “lăsat în mijlocul drumului” – cum se spune – dar de fapt linia i s-a închis în acel moment, prin manifestarea altora. Dacă intuitivul este puternic, el va găsi căi de a merge mai departe, preluând din mers elemente care îl pot ajuta, prin căutarea, orientarea şi găsirea în continuare de căi care îl determină să înveţe mai multe, să aplice mai multe, să cunoască oameni noi, locuri noi, ceea ce mulţumeşte spiritul.
Până la urmă, din orice situaţie se poate profita (în sensul înălţător al cuvântului), se pot găsi căi de îmbogăţire a experienţei spirituale în direcţiile etapei de evoluţie pe care spiritul poate să o parcurgă. Efectele pot veni pe loc sau mai târziu, de aceea trebuie şi răbdare pentru a vedea rezultatele celor trăite astfel.
Există însă şi cazuri de misiune asumată, în care omul este susţinut de ajutătorii săi, astrali şi dimensionali, îndrumaţi de coordonatorii tuturor evoluţiilor de pretutindeni, dintre care direct de către entităţile care crează corelaţiile între misiunea asumată şi alte destine: individuale sau de grup. Astfel de oameni sunt ajutaţi să se orienteze pe drum, să rămână pe drum indiferent de greutăţi şi să-şi facă astfel misiunea. Ceea ce nu presupune că alţii nu ar fi ajutaţi în acelaşi mod, doar susţinerile se deosebesc în funcţie de misiunea asumată. Căci daca pentru majoritatea oamenilor viaţa se scurge conform masei de condiţionări chiar din alegerea momentului şi locului naşterii, aceeaşi masă de condiţionări poate aduce elemente de înaintare diferite – unor indivizi diferiţi sau unor grupuri diferite. Necesitatea menţinerii în misiune în astfel de condiţii implică corecţii permanente, pentru ca omul aflat în misiune să nu intre sub influenţa celorlaţi. De regulă astfel de misiuni, pe Pământ, se referă ori la deschiderea unor noi perspective, ori la întărirea unor laturi ale activităţilor desfăşurate, care vor conduce în viitor la deschiderea spiralei evoluţioniste către direcţii noi pentru întrega societate. Direcţiile pot să vizeze noi perspective, noi întăriri, ale unor aspecte generale ale societăţii sau numai parţiale, pentru grupuri mai mult sau mai puţin restrânse, în funcţie de scopurile individuale sau/şi de grup restrâns.
Chiar dacă rezultatele lucrărilor susţinute nu sunt folositoare imediat societăţii, ele au impact chiar asupra individului aflat într-o astfel de misiune, ceea ce nu aduce însă egalitate între destin şi misiune, dar destinul omului înglobează chiar în viaţa în derulare rezultate ale misiunii sale îndeplinite, chiar şi numai pe faze, nu numai prin împliniri totale. Experienţa se îmbogăţeşte, aşa cum spuneam, şi în plus, o îmbogăţire de experienţă este legată şi de împliniri ale altor destine anterioare ale spiritului aflat în misiune, ori prin rezultatul misiunii (parţial sau total) ori prin rezultatele misiunii oglindite în viaţa societăţii locale.
Dar misiunea poate să iasă din contextul destinului, folosind însă întreaga experienţă anterioară a spiritului. Direcţiile destinului lui pot fi momentan latente, nimic nu se dezvoltă în plus faţă de ceea ce avea ca linii de evoluţie la intrarea în destin, experienţa se consolidează fără să aducă ceva nou spiritului. Societatea este impulsionată de ajutătorii celui aflat în misiune, atenţia este treptat îndreptată către direcţiile necesare aplicării rezultatelor misiunii, dând impuls astfel şi celui care se află în desfăşurarea misiunii: se simte orientat, încurajat şi lucrează fără să fie perturbat, chiar şi în condiţii precare de trai.

În cazul misiunilor, angajatul realizează o lucrare prin care antrenează toate cunoaşterile şi multe din forţele pe care le poate folosi la nivelul momentan-local al vibraţiei planetare, dar care nu au fost folosite integral şi de societate până în acel moment. El lucrează pentru societate, dar nu se implică în mersul societăţii şi infiltrarea în societate a rezultatului muncii misionarului prinde contur: dar numai treptat, nu dintr-o dată şi nu total, căci dacă lumea ar fi putut accepta lucrurile în acest fel, atunci s-ar fi realizat ajutorul la scară largă, în atenţia şi conştientizarea tuturor. Dar o astfel de metodă ar da oamenilor dovada de impunere, ceea ce în misiune spirituală de mare anvergura nu trebuie folosit, ci trebuie respectat ritmul de traire interioara a tuturor celor astfel ajutati. O misiune nu poate fi impusă, căci chiar din felul ei de a fi necesitată şi derulată denotă că numai o mică parte din societate poate fi participantă, din care iarăşi numai o parte cunoaşte - dar nu poate ajunge să-şi arate punctul de vedere în atenţia întregii lumi. De aceea se oferă ajutor de către cineva cunoscător, care poate să facă ordine în ceea ce exista deja ca sâmburi la nivelul societăţii, să se sprijine pe ei şi să lucreze aproape exclusiv urmandu-i pentru finalizarea misiunii sale. Este nevoie, în condiţiile umane de azi, de sacrificarea vieţii personale, de lucru în condiţii grele, de lucru în condiţiile în care lumea în general nu se poate concentra pe subiect sau chiar numai pe părţi din el, aşa cum o poate face misionarul.
Oamenii cu misiune, în general, nu ajung repede să se creadă deosebiţi, dar lumea din jurul lor o face. Totuşi greutatea sarcinii şi complexitatea ei îi apasă, deşi o fac cu multă plăcere şi drag de toate lucrurile din jurul lor. Dacă asemenea oameni sunt crescuţi chiar în mijlocul societăţii, ieşirea din societate le dovedeşte că încep partea cea mai concentrată a sarcinii lor. Retragerea lor, în această etapă a evoluţiei noastre pământene, înseamnă că societatea nu este obligată deocamdată să facă ceea ce fac ei; lumea trebuie să se concentreze pe treburile ei, chiar dacă este vorba despre inerţii, căci ele consolidează mult activităţile în condiţiile date, mai cu seamă – cum spuneam – în etapa actuală, pe care numim intuitivă, când intuiţiile formează păreri, şi părerile marchează drumul omului în societate.
Oamenii pentru care se creaza misiunile vor prelua la început prin subconştient elemente ale înaintărilor aduse: sunt populatii al caror volum creste treptat, preluand din ce în ce mai conştient aplicaţii, după obisnuintele fiecarui om in parte, după experienţa sa, după particularităţile personale de trăire obişnuită. Ceea ce presupune astfel modalităţi noi de aplicaţie, fără să fie vorba însă despre deviaţii de la linia evolutivă locală. Aici este vorba despre îmbogăţirea volumului aplicativ, care va conduce la îmbogăţirea experienţei misionarului care a lucrat la introducerea în societate a elementelor iniţiale.
De aceea spunem că orice se desfăşoară în societate conduce la îmbogăţirea experienţei tuturor şi că de activităţile astfel realizate profită toată lumea, nu numai segmente restrânse ale societăţii.
Misiunile nu sunt de multe ori complexe, ele pot fi simple, dar importante pentru ceea ce ceilalţi oameni nu au încă obişnuinţa de a face. De multe ori tocmai simplitatea lor este greu de înţeles: condiţiile diferite de linia de manifestare a noutăţii, pe care le crează obişnuinţa oamenilor, inerţiile lor din care nu mai pot ieşi la un momet dat fără ajutor dinafară, crează de fapt greutatea de înaintare. De aceea este mereu nevoie de ajutorul venit din partea entităţilor ajutătoare, de aceea mereu se află lângă noi astfel de ajutători care ne menţin mereu: în destin sau în misiune.

9 comentarii:

Diana Elena spunea...

pe mine m-a impresionat foarte mult inception cartii...nu ca as fi eu nu stiu ce mare indragostita(nici nu sunt...) dar mi-a ramas la suflet acel inceput de carte si am ramas profund marcata...chiar nu ma asteptam.cu toate ca Paulo Coelho nu detine in scrierile sale podoabe stilistice...a contat esenta...care a dat aripi imaginatia...si imaginatia care s-a transformat,incet si treptat in vis...visul unor momente care au pornit de la un fapt real...si care se termina cu acelasi fapt real...exista o oarecare rotatie si in iubire...toate povestile de dragoste incep si se termina la fel...totusi mi-am dat seama ca nu conteaza mentinerea cat mai indelungata a unei relatii...ci efectele si schimbarile pe care le aduce in viata noastra...de aceea,si sfarsitul ar trebui sa se incheie cu un zambet,ca si inceputul:)
...pentru ca nimic nu dureaza la nesfarsit...




(nu apartine si nu are nicio legatura cu ceea ce ai scris tu aici.sterge-l daca vrei dupa ce citesti,vroiam doar sa-ti raspund)

Anonim spunea...

Cei care au intr-adevar o misiune in aceasta lume, se zice sunt nevoiti sa plece de la zero, si ca vor ajunge acolo...sus dupa ce vor parcurge un anumit drum. Ei bine, acest drum nu este usor si nici nu s-a pus vreodata problema sa fie usor. Prin urmare, cel care ajunge "sus", stie si CUM se ajunge acolo. Corect? Observand (din postarile tale) ca ai conexiuni vibrationale cu intelepciunea antica, m-am gandit ca poate ai reusit cumva sa accesezi scolile vechilor mistere. Pentru ca ei stiau CUM se ajunge acolo. Nu cred ca se statea degeaba ani sau chiar zeci de ani in aceste scoli, in special in scolile de initiere de la Crotona, Eleusis sau mai ales Egipt. Poti decodifica metodele lor, care era calea, traseul, ce "tehnici" foloseau, CUM se facea adevarata alchimie a fiintei? Sper sa reusesti sa aduci putina lumina, nu de alta dar vorbe de duh gasesc pe toate gardurile.
Dan.

Cristiana spunea...

Am sa incerc sa iti raspund cu toata modestia de care pot fi capabila...
Am avut astfel de acces. Scriu, si incerc sa fac exprimari cat mai apropiate de modul general de intelegere mediu actual. Este foarte greu, am luat la corectat si revizuit de mai multe ori, iar acum m-am hotarat sa fie ultima data; in functie de intelegerile pe care cititorii mei le vor avea, voi incerca sa explic mai multe, si sa fac mai multe studii pe parcurs. Lucrez la un site care nu imi poate da multa elasticitate de exprimare, dar voi oferi spre download cititorului modul in care am pus pe doc. word, cu desene, foto, etc., si ne vom orienta pe parcurs: eu, impreuna cu cele pe care le astept de la voi. Toate mi s-au oferit, toate trebuie sa le ofer. Aceasta este scoala. Pe care o primesc cu bucurie. Mare!!
Am pornit de la un fel de "zero" - asa este. Adica de la a vedea lucruri pe care nu le intelegeam, de la a cere o viata de femeie normala (casa, un barbat bun - adica omenos - copii... un serviciu decent...). Dumnezeu nu mi-a dat ceea ce i-am cerut... dar mi-a dat ceea ce nu am sperat... Nu am stiut nimic din calea mea... desi mi se tot aratau prin vis multe lucruri... desi preoti si mireni mi-au tot spus, si au tot spus... si eu nu ii intelegeam... Pana la un moment dat, cand totul s-a clarificat, am inteles ceea ce mi se cerea si am pornit la drum. Nu iti pot spune cat a fost de greu. Nu greu in sensul neintelegerilor, ci al acceptarilor ca trebuie sa merg pe un drum pe care lumea imi va cere in continuare sa fiu un om obisnuit - iar eu nu sunt chiar asa. Adica neobisnuirea merge cu cercetarea. Sunt economist si nu pot sa fac bani din contabilitati, sunt clarvazator si nu pot sa fac bani din diagnoze de sanatate... Nu ca nu as putea - nu am tragere de inima... nu merge... Si asa a si fost, asa si este... Nu pot sa multumesc pe cei din jurul meu din acest punct de vedere si cu ei traiesc tot timpul... Ii inteleg - dar nu pot sa fac ce mi se cere... Toata viata mea acum este cercetarea pe care o fac. Nu pot sa fac altceva. Nimic nu ma oboseste daca fac asta, dar ceea ce fac inafara acestor cercetari ma obosesc la propriu. Ceea ce ma odihneste - rar, dar bine!! este sa merg pe munti - cei mai apropiati de Bucuresti fiind Bucegii - dar mi-am dat seama ca sunt si cei mai buni pentru ceea ce am de facut. Platoul Babelor si Pestera Ialomicioarei sunt adevarate scoli de initiere in tainele trecutului.. Mai am de calatorit - in functie de cercetari, in Carpatii Orientali , incepand chiar din 2009, poate. Vom mai discuta, as dori sa fac un blog paralel de calatorii, pentru a degreva site ul. Vedem...
Scoala de "recuperare" a fost grea - este in continuare, nimic nu are sfarsit. Cercetarile sunt lungi - nu grele - si faptul ca am fost lasata sa fac confuziile societatii noastre pentru a intelege DE UNDE pornesc, a facut totul si mai greu, pana am inteles cum sa le caut in ceea ce credeam chiar eu.
Fiecare lucru in parte trebuie explicat cu rabdare. Este o munca care mie imi place. Dar merge incet... da, acum, scriindu-ti, imi dau seama ca avem tendinta de a spune greu - dar de fapt este o inaintare destul de inceata, pentru a intelege totul si A ACCEPTA CA PE MASURA CE MERGI MAI DEPARTE... INTELEGI CA NU STII NIMIC... Sincer, nu parafrazez pe nimeni aici... dar asa si este... Trebuie sa blochezi multe dintre intrarile posibile, pentru a merge mai departe - cu volum oarecum redus si inaintand pe o directie dintr-o infinitate.. Stiu acum ca fiecare clipa de cercetare deschide conuri de intelegere sau de intelegere-ca-nu-ai-cuprins-nimic... sau atat de putin incat totul este o iluzie ca ai inteles, ca ai cuprins... GREU a fost sa inteleg ca trebuie sa accept acest lucru, si de aici sa gestionez cele care sunt la indemana mea. Dar din acel moment a inceput deschiderea oferita de ajutatori... un tumult care m-a debusolat complet... Si totusi a fost iarasi o iluzie. Iluzia ca nu se poate face fatza... Rabdarea cu care am fost ajutata este inimaginabila, in conditiile in care trebuia sa fac fatza si la serviciul greu, si la familia pe care o intretin singura...
Dar tocmai aceasta rabdare m-a ajutat SA INVAT SA AM RABDARE CU MINE INSAMI. Sa accept ceea ce familia nu accepta: ca trebuie sa le fac pe toate asa cum pot. Sa accept ca nu le pot face pe toate, ci doar cate putin din fiecare. Acesta a fost de fapt greul. Si este. Dar mergem mai departe, bine-rau, usor-sau-greu..
Site ul merge si el.. Organizarea este grea, din punct de vedere al programelor de introducere - sa speram ca voi reusi sa dau drumul la primele 4 capitole introductive si apoi cartea propriu zisa - cu care am inceput. Sper ca acum, in aceasta mica vacanta de iarna ele sa fie gata, cel mult in ianuarie. Dar dupa acestea doar primele 17 capitole am reusit sa le introduc in PC -este foarte mult de introdus in PC, ultimele 10 capitole au cuprins in jur de 400 pagini scrise de mana. Nu pot sa fac cercetare cu PCul in functiune - pertubeaza destul de mult campul mental, de aceea mai intai scriu si pe urma introduc.

Ca sa iti mai raspund la intrebari...
Am invatat ca oamenii nu trebuiesc pusi in doua categorii: "sus" si "jos"... Toti suntem, pe Pamant - "sus", doar ca in acesta perioada, etapa planetara unii putem face ceva si altii putem face altceva... Dupa sarcinile pe care le putem duce la bun sfarsit, iar pentru cei care pot - cei numiti "sus" azi - ele sunt foarte mari, foarte complexe. Acceptiunea ca ceva ar fi mai putin complex sau greu este efemera, caci fiecaruia dintre noi i se pare ceva greu, si nu neaparat sarcina ca atare, ci ceea ce trebuie facut pe langa sarcina... si tot nu ar fi destul spus... Toti suntem astfel cu un picior pe o treapta de sus si cu altul pe o treapta de jos si tocmai asta ne doare cel mai mult.

Ceea ce numim scoli de mistere de fapt nu erau astfel de scoli, in adevaratul sens al cuvantului, ci scoli in care se invata dupa cerere despre lucruri care se aflau prin scrieri, prin lume... Ca sa se dezamorseze frustrarile celor care doreau sa stie ceva din cele care se aflau in lumea deja foarte circulata, puteau sa urmeze astfel de "cursuri", fiecare dupa puterea sa, dar nici o treapta nu stia ce se afla de-asupra sa... Sunt multe de spus despre felul in care functionau in adevaratul lor - ascuns - sens. Dar era ascuns, caci batalia cea mai puternica era in planul furturilor de cunoastere autentica - asa cum azi traim furtul de tehnologie, spre exemplu. Si cei mai mari "hoti" erau egiptenii: preotii egipteni. Egiptenii aveau o linie foarte diferita de cunoastere si aplicatie, comparativ cu europenii. Si, oricum, nu aveau nimic de dat poporului, sub nici un motiv. totul era folosit spre politica, o politica cu care sperau sa cucereasca intreaga lume (si ei stiau ca lumea nu era doar ceea ce se cunostea din imprejurimi, stiau bine fiecare insula, fiecare continent in parte...) Si inca planuiau lucruri inca si mai rele... intr-un fel... noroc cu persii !!
Fiecare popor a avut intersele sale de cunoastere si de aplicatie a cunoasterilor. Lumea insa era tinuta - in secret - prin puterea unor oameni deosebit de puternici, despre care se stie azi foarte bine in cercuri secrete. Erau mosii sau batranii popoarelor. Despre ei se poate vorbi foarte mult. Istoria nu este aceea pe care o stim din manualul de istorie decat, poate, la capitolul durerii cu care popoarele primeau viata din mainile stapanilor lor.
Ei, mosii, au invatat popoarele, la inceputul erei de dupa potop pe indelete si in vazul intregii lumi - ulterior pe tacute si furand momente de libertate in care puteau transmite cate ceva calatorilor special antrenati, in munti, dupa care acestia duceau in vai invataturile lor.
Le voi arata pe toate. Exact asta fac, scriu despre diferite forme de aplicatii - dar pornesc de la Lemuria, apoi Atlantida, apoi omul contemporan. Numai in acest fel se poate intelege de unde provin astfel de interese, de fapt de necesitati ale diferitelor grupuri spirituale incarnate acum pe Pamant.
Incerc sa fac aceasta lucrare cu speranta ca cel putin vor fi intelese cateva lucruri esentiale. Nu am pretentia de a rescrie acum istoria, ceea ce fac este sa aduc putina lumina in ceea ce a constituit activitatea ajutatorilor inaltati intrupati in mijlocul nostru. Si altii fac la fel.
Pot sa iti spun acum ca aceasta alchimie a fost la indemana omului mereu. A fost aici, este aici, doar ca ni s-a furat cunoasterea o vreme... Nu a fost chiar rau, caci mosii au stiut bine tot ceea ce va fi. Ei sunt invatatori pentru generatii dupa generatii de "elevi" care vin unii dupa altii - aici sau in infinite (aproape!!) locuri din acest univers sau din alte universuri.
Vom mai discuta pe parcurs despre aceste lucruri. Nu este o invatatura pierduta de tot, omenirea a avut toata invatatura aceasta in trecut, iar acum a trebuit sa se descurce fara ea. O ARE, DE FAPT, mai precis. Nimic nu se pierde, totul de intareste, treptat, avand in vedere necesitati ale evolutiei pe care, de asemenea le cunoastem; de aceea am acceptat in vechime cele care se desfasoara acum, stiind ca fiecare traire a noastra adauga o trepta in plus evolutiilor care merg catre infinit!!!
Un infinit care este deosebit de frumos!!! Crede-ma, te rog!!
Parerea mea este ca se poate cunoaste totul - chiar se cunoaste mult din acest tot, dar sa ajungi la ceea ce este cunoasterea nu presupune reluarea scolilor vechi. Ele nici macar nu erau scoli in sensul pe care il cunoastem azi. Erau scoli de intarire a rabdarii, tolerantei si increderii in fortele proprii. Cei cre ajungeau la anumite forte interioare ori erau deviati catre altceva, ori erau folositi pentru scopuri necinstite. Depinde de cine facea scoala. De obicei astfel de scoli nasteau mesteri foarte priceputi, extrem de priceputi la detalii, care deveneau invatatori pentru meseria lor. Asa s-au nascut mai tarziu breslele, din astfel de "scoli de misterii". Dar si scolile iezuite se trageau din aceleasi radacini, rafinate in sensul josnic al cuvantului. Scoli de ipocrizie religioasa. De conducere a lumii prin cuvantul dumnezeiesc din care ei nu credeau nici o iota..
Trezirile se fac pentru ei prin trairea rautatii lor. Traiesc facand rau, vad astfel ca il fac si regretele dupa terminarea vietii sunt atat de mari incat durerea pentru ceea ce au facut nu mai are nevoie decat de o mica cizelare in viitor. Cei care sunt supusi neputintelor lor de acest fel lor invata rabdarea, toleranta, curajul, perseverenta.
Dar altii vin la rand in lume, pentru a vedea si ei ca pot gresi (ceea ce altfel nici nu ar putea crede). Treptat - dar repede - lumea isi invata lectiile.

Ei, am facut asaaa... o mica trecere in revista !!!
Scoala noastra este aceea a vietii in care traim cat mai intens cu toate simturile pe care le avem, cu toti oamenii din jurul nostru, fiecare eveniment pe care ni-l cream.
Si eu mi-am pus problema: de ce eu a trebuit sa fac toate acestea... De ce nu fiecare pentru sine. Raspunsul a fost relativ simplu, desi nu-l pot accepta intotdeauna (problema mea de acceptare!!!) Fiecare facem cate ceva. Pentru mine fac altii foarte multe lucruri, iar eu trebuie sa accept. E greu - dar nu am ce face... Ceea ce fac eu este tocmai pentru ca multi oameni sunt obositi de greutatile indurate in anii lungi de munca silnica, de saracie, mizerie, au dreptul sa se odihneasca acum. O odihna activa. Altii inca se mai lupta pentru cauzele destinelor lor. Altii nu vor sa ofere cunoasterea pe care au mostenit-o candva si trag cu dintii de ea pentru a pastra stapanirea asupra lumii.
Corpurile oamenilor sunt deteriorate; este nevoie de oameni care sa-si accepte bolile si sa nu se teama de ele. Pentru asta au umblat vieti de-a randul, ca sa stranga suficienta experienta in pastrarea cunoasterii si suportarea unor blocaje extrem de puternice din care sa iasa plangand - dar nu renuntand. Sau sa nu-i atraga odihna, sa-si asume totul si sa isi ajute neconditionat semenii. Sarcinile nu sunt nimerite pur si simplu, asta am invatat treptat. Asa am crezut si eu, ca a fost o joaca la inceput... Un preot mi-a spus ca stiu ce sarcini am - sa ma apuc de treaba... M-am simtit ingrozitor pentru ca nu aveam incredere, ziceam ca este orgoliul meu care vrea sa faca ceva, sa faca ceva "mai cu motz"... Am invatat sa nu mai comentez si sa fac ceea ce puteam face. Sa nu ma mai simt timorata pentru ca pot face ceva si altul nu. M-am gandit ca eu nu pot sa fac matematica... Nu sunt gospodina, nu sunt foarte ordonata decat in idei. Sintetizez foarte bine, scriu kilometri de pagini ... dar nu am memorie, nu tin minte nici intalnirile pe care le dau... azi am uitat amandoua mobilele la serviciu, pe week end nimeni nu ma poate contacta... Cred ca as fi in stare sa uit ca trebuie sa ma intorc acasa daca nu ar fi lipsa acuta de bani cu care nu pot dormi la un hotel cand plec la munte!!!
Gata... am uitat din nou sa ma opresc din scris !!!
Oricum mai vorbim !!! Nu spuneam ca fiecare cuvant deschide un alt con de vorba ??!!!

Anonim spunea...

Scumpa domnita draga. Doar o data (macar aproximativ) acolo sa-mi mai spui... Cand o sa apara site-ul? La tine e posibil sa fie memoria genetica, si multe treburi si lucrusoare bune sunt "de cules". Abia astept sa dau de rubrica de download. Si (daca ai stabilit deja)cum se va numi site-ul?
Dan

Cristiana spunea...

Cand va veni timpul, voi anunta. Este corect pentru toata lumea sa nu fac promisiuni, imi este foarte usor sa scriu - dar foarte mult este in continuare de corectat, adaugat, desenat, apoi studii, anexe. Oricum nu mai este mult, o sa scriu aici momentul in care va apare.
Am raspuns mai sus la tot felul de alte cereri de lamurire primite in ultimul timp, stiu ca lumea citeste, tocmai de aceea trebuie sa fiu atenta ce promisiuni fac!! Asta cred ca nu voi uita, si ma voi rusina daca nu ma tin de cuvant!!

Iunia spunea...

Draga Cristiana,
Blogul tau este unul pe care-l citesc cu mare drag.

Te rog spune-mi daca te pot ajuta cu introducerea informatiilor pe care le-ai scris de mana pe calculator. Sunt din Bucuresti si cu siguranta pot gasi cateva clipe zilnic ca sa te ajut sa termini mai repede proiectul tau. Nu vreau nici sa te incurc, poate ai deja o echipa cu care lucrezi, dar totusi, daca crezi ca ti-ar prinde bine inca un spiridush, voi incerca sa te ajut cu cat pot.

Cu toata dragostea,
Iunia
iunia.d@gmail.com

Cristiana spunea...

Multumesc Iunia, din tot sufletul meu !!!
Ti-am raspuns direct pe adresa ta de gmail. Tinem legatura cu mare placere!!
Cu drag, Cristiana

Daniela spunea...

Draga Cristiana,
Diferenta dintre destin si misiune sau similitudinea dintre destin si misiune mi-au nascut semne de intrebare de cateva luni si ma tot intrebam "cand intru si eu pe misiune, poate sunt deja acolo, cum imi dau seama?"
Si am primit intr-o seara un raspuns " cand o sa incetezi sa astepti sa intri pe misiune si o sa stii ca esti deja acolo, atunci prin liberul arbitru ti-ai activat acest segment."
Din cum am perceput eu, termenii de "destin" si de "misiune" sunt 2 fatete ale aceluiasi diamant.Destinul sugerand idea de implacabil, de linie prestabilita de la care nu te abati,condus de catre forte externe, si "misiunea", ca fiind posibilitatea de autoinitializare dintr-o gama de optiuni, a uneia dintre ele.Misiunea o vad ca pe un drum, am decis sa merg pe el, incep sa observ cararile, ma inscriu pe o carare, din ea se ramifica altele, dar numai in baza optiunii mele de a parcurge acel drum.Si apoi urmeaza optiunile alegerii cararilor.
Ceea ce genereaza aceasta decizie de a merge pe drumul respectiv este constientizarea faptului ca sunt o spira constituenta a unei spirale energetice infinite, astfel incat potentialul de creatie, manifestare si daruire prezent in toata structura acesteia se afla implicit si in mine.Si atunci am posibilitatea de a alege, de a autoinitializa.Cred ca misiunile ni le creem pe parcurs astfel incat sa ne bucuram de acest dar al vietii aici.
Cam asa am inteles eu acel mesaj, si pentruca tot nu stiam care este misiunea mea, nu am o definitie concreta, m-am gandit ca indiferent de profilul acestei misiuni, eu aleg sa daruiesc si sa primesc prin indeplinirea ei, vibratiile Divine ale Spiritului meu in acest plan si sa ma bucur ca acum sunt aici.

Eii si uite asa am scris mult, azi dimineata am descoperit acest blog si am ajuns tocmai la acest articol.Imi aduc aminte ca am citit undeva ca sincronicitatile/coincidentele sunt miracolele in care Dumnezeu alege sa ramana anonim.

Cu drag,
Daniela

Cristiana spunea...

Multumesc pentru vizita, Daniela!
Eu incurajez oamenii sa scrie, caci sunt putini care au acest curaj. Dar se formeaza, treptat.
Asa gandesc si eu, detaliile sunt necesare pentru clarificarea firelor care duc si aduc tot felul de intelegeri, ori constientizarea altor neintelegeri, ori deschiderea unor noi drumuri catre uluitoarele spirale ale lumii in care traim!! Ceea ce imi pare intotdeauna greu de aratat este faptul ca sunt multi oameni care nu pot sa se bucure de ceea ce au, intristandu-se de ceea ce nu au - sau de ceea ce au altii.. Si chiar este o mare tristete pentru ei, mi-au spus unii oameni din jurul meu: oricat as dori sa le arat ca poate fi o mare bucurie sa faci orice pe lumea asta, na! nu merge.. Sau ca, in ceea ce fac eu este si greu, si dur, desi este frumos... da, uluitor de frumos.. chiar si atunci cand unii incearca sa taie aripile altora, doar pentru ca nu se potrivesc cu ale lor...
Dar.. multumesc lui Dumnezeu pentru toate!!
Pentru toti, un gand de bine si de multumire.. Si o invitatie la traire, la o "din-plin-traire"..
Pentru cei care mi se alatura in zbor - un gand de incurajare si de multumire..