DESPRE SINGURATATEA OAMENILOR INDIGO

Se spune ca oamenii indigo se simt singuri...
Nu numai oamenii indigo sunt in starea interioara de singuratate. Jumatate cel putin din omenire este asa... Si multi sunt indigo, violet, etc., sau vechi - cu toate culorile aurice fara sa fie ceva special in ei, vietuind dupa reguli vechi sau noi...
Subiectul - asa cum il stiu eu - este extrem de vast, cu trimiteri in foarte multe si complexe desfasurari de explicatii... Le voi da candva, atata cat le stiu si eu, caci desi am scris mii de pagini pana acum, nu este decat o palida imagine a unor inceputuri copilaresti...

Se pot urmari - asaaa, ca deschidere!!! - cateva idei:

1. In ultimele zece milenii ne-am obisnuit sa fim 'in lume'; inainte de potop (de fapt, fenomenologia ultimei glaciatiuni) eram fiecare cu sine insusi, cel mult ceva discutii mentale seara sau la cateva zile cu partenerul de viata si activitate; ne-am dezobisnuit insa de acest lucru... Dar vremurile se intorc, acum traim trecerea, si nu numai...
2. Suntem veniti pe acest Pamant din regiuni ale universului (universurilor) cu o densitate de stele si planete pe care mintea noastra nu o poate imagina dupa calapoadele cu care ne-am obisnuit, dar unde activam cam in felul 'omul si planeta', totusi activitatile sunt mari, multe, comune cu ale altora si ne simtim in aglomeratie mai mare decat am sta acum intr-un bazar oriental !!
3. Deschiderile de constientizare pe care cresterea permanenta a vibratiei medii planetare le creaza neincetat ne deschid memoriile tuturor corpurilor din sistemul corporal pe care il avem ca spirite intrupate, pentru manifestare; retrocognitia este o activare chiar printr-un plex special care se deshide undeva in fata sheii nasului;
4. Totusi, in loc sa ne simtim mai mult legati de lumea exterioara, subconstientul ne trimite semnale de nepotrivire cu lumea exterioara, caci oamenii sunt foarte diferiti unul de altul si aceasta creaza o stare de angoasa pe care nu ne-o putem explica. Inca. Suntem despartiti unul de altul, INCEPEM SA SIMTIM REALITATEA SI NU O ACCEPTAM , PENTRU CA NU NE-A PREGATIT NIMENI, NU NE-A ATRAS NIMENI ATENTIA, NU DISCUTA NIMENI ACEASTA TEMA... Dimpotriva citim ca suntem toti - una, si suntem, neindoios, dar la alte nivele decat cele ale constientului executiv, cu care traim de fapt in lume...

IISUS, PE CARE CU TOTII IL IUBIM (adica- asa cred - in fine sa fiu iertata daca am indraznit..) A SPUS CLAR UN LUCRU: NU AM VENIT SA ADUC PACEA IN LUME, CI SA DESPART PE TATA DE FIU, PE MAMA DE FIICA... etc. ADICA A VENIT SA ADUCA CONSTIENTIZAREA FAPTULUI CA FIECARE SUNTEM UN UNIVERS CARE FUNCTIONEAZA DUPA 'LEGI' PROPRII, chiar daca este normal sa dorim sa ne armonizam cu ceilalti. Ideea ramane aceea ca nu suntem identici, nu suntem la fel, degeaba cerem altora sa traiasca dupa cum credem noi, pentru noi insine, ca este mai bine, si mai bine... El a venit sa ne ceara, printre altele, sa fim noi insine... sa ne pregateasca de multe lucruri prin care se va exprima viata noastra, prin care sa ne acceptam CA FIIND DIFERITI UNUL DE ALTUL, dar sa ne acceptam si sa invatam unul de la altul.

5. Toata lumea se insingureaza, si este normal sa fie asa. Viitorul Pamantului, ATUNCI CAND VOM PLECA (si nu mai sunt nici 200 de ani pana ce toate grupurile spirituale care au venit aici in ospetie se vor intoarce acasa ... multi stiu azi acest lucru, pe toate cararile lumii...) VA FI SA RAMANA CATE UN OM SINGUR PE 2-3 KILOMETRI PATRATI... serios !! ... Fiecare va creste singur, va invata singur de la entitatile ajutatoare proprii sau dimensionale, va avea ca activitate ingrijirea biositemului locului unde traieste... ca un fel de Tom Bombadill al lui Tolkien.

Puneti cap la cap aceste informatii si ganditi-va ca ESTE NORMAL SA SIMTIM AZI SINGURATATEA, CACI NE REINTOARCEM LA VIATA DE LUCRATOR MENTAL PE CARE O AVEM 90% DIN VIATA NOASTRA ETERNA DE SPIRIT INTRUPAT. Perioadele care sunt asemanatoare celei de felul pe care il traim azi sunt rare, si date spiritelor umane pentru a-si cunoaste limitele maxime si minime la nivele de vibratie joasa..

Problema este sa depasim starea aceasta, chiar daca purtam tristetea in suflet. Este cu adevarat un fel de tristete, eu sunt cu 100 de oameni in jurul meu (chiar as spune mai mult: erau 100si vreo 2-3 si acum mai am inca o persoana numai in saptamana care a trecut :lol: dragi mi-s toti, Doamne) SI TOTUSI MA SIMT SINGURA SI DEZNADAJDUIESC DE MULTE ORI... cu o durere, cu un dor de... nu stiu ce... incat si ajutatorii mei astrali incearca sa ma incurajeze si cu greu reusesc... DAR MI SE SPUNE TOT TIMPUL: este normal, este normal... Ridic capul, zambesc, iau din nou creionul in mana si scriu, si vorbesc cu oamenii, si cu voi pe net... dar acolo, departe, nimic nu piere...
Am invatat sa-mi iubesc starea aceasta... e ca o melancolie buna, nu din cea rea... Ma propie mai mult de trecutul si de viitorul care stiu ca vor fi tot atat de frumoase ca si prezentul meu...
Toate sfaturile voastre sunt bune, sa iesim in VIATA, chiar sa tragem IN VIATA pe cei care sunt si ei cazuti pana in depresii... foarte adevarate depresiile acestea, chiar daca unii spun ' Fitze! fitze de om care n-are ce face...ia sa aiba 3-4 copii, un sot betiv, parinti agresivi, sefi turbati...'
Mi s-a spus si mie... unul din motivele pentru care unii se confrunta cu vieti pline de astfel de oameni (bine, nu extreme) este faptul ca NU FAC FATA FRICII DE SINGURATATE... VIATA PLINA DE COPII, SOTI, PARINTI, RUDE CARE MAI DE CARE, COLEGI PUHOI, etc. Atunci ajutatorii nostri ne ajuta prin astfel de vieti si numai astfel suntem motivati sa mergem mai departe.. Uneori strigam ca vrem sa mai fim si singuri... si pe urma fugim de acolo... pt ca suntem prea singuri...
Oricum, NU SUNTEM SINGURI !!! Asta este sigur !!!