DESPRE FORTA CADERILOR (2)

Eu cred ca nu trebuie sa ne indoim ca fiecare eveniment pe care il traim NE CONSTRUIESTE O TEMELIE, CHIAR DACA NU VEDEM REZULTATUL ASA CUM AM DORI NOI, repede, uite-chiar-acum... nu se poate. Inclinatiile personale, diferentele de opinie, de fapt si de gand distrug ceea ce construim, este un fel de zidarie a lui Manole, iar viata cam asa este, o sa discutam candva cat de profunde pot fi legendele tuturor popoarelor. Manastirea lui Manole s-o fi daramat ea , dar constructia noastra chiar are ecou, chiar zideste ceva, pana la urma - chiar si dupa plecare - vom vedeam clar acest lucru atunci... Si acum se poate, dar este destul de greu, ne trebuie multa acceptare, straduinta, rabdare...

Dar si ceea ce cladeste IN NOI INSINE tangenta cu cei pe care ii ajutam: rabdare, putere de inaintare, constructia unui munte (care creste fara de sfarsit) de personalitate a ajutatorului intrupat, adica exact ceea ce este marea finalitate a devenirilor noastre... Nu sunt doar cuvinte frumoase, sunt realitati ale evolutiilor noastre...

Asadar, avem impresia de multe ori ca problemele s-au rezolvat intr-o efuziune, o revelatie de moment, ca urmare a unui gest deosebit... dar diamantul acela mai are multe fatzete nedescoperite... Dar ceva tot s-a realizat acolo, cu acel prim prilej, iar toata munca-lupta care va urma este o asezare pe postamentul deja creat. . Aceasta sa fie incredintarea noastra, pe care sa ne sprijinim mai departe in lupta pe care o ducem in aceasta lume...o lupta creativa in felul ei, pe care numai noi trebuie sa ne-o intelegem. De multe ori primul pas este deosebit de important, dar el nu este TOTUL. Nici nu poate fi totul aici, pe Pamant. Chiar am discutat azi cu cineva referitor la acest lucru - de ce nu pot fi perfecte lucrurile acum , pe Pamant, asa cum ne-am dori, asa cum simtim in interiorul nostru ca se poate - dar totusi viata ne dovedeste ca nu se poate, ca nu ajungem oricat ne-am stradui acolo unde dorim... Nu avem o viata care sa fie asa cum ar trebui, nici unul dintre noi, dar tocmai aici este unul dintre marile sensuri ale ideii de a nu ne judeca unii pe altii: ne definesc si liniile pure, si cele impure, si este normal sa fie asa, caci ne-am luat angajamentul sa fim noi insine - dar si cei din jurul nostru - ajutatori unul altuia, ne-am asumat sarcini sa ajutam sau NE-AM ASUMAT SARCINI PENTRU A AJUTA PE CEI DIN JUR MACAR SA DUCA VIATA ASTA PANA LA CAPAT, caci fara ajutorul, intelegerea si ABNEGATIA pe care le-o oferim (sau pe care altii ni le ofera noua) nu s-ar duce vietile acestea pana la capat...
Pentru generatiile parintilor nostri, care au dus greul secolului XX, sa mai traiasca acum este foarte greu. Dar au nevoie - morti-copti - sa duca viata pana la capat, caci se vor naste in viata viitoare (si noi, la randul nostru) in societati in care singuratatea nu este altceva decat concentrare, solitudine pentru a face lucrari de foarte mare finete si totodata putere mentala, iar pentru asta este nevoie pentru unii dintre noi de obisnuirea cu solitudinea, cu singuratatea - pentru ei mai grea decat orice... Iar noi, copiii lor, le oferim, prin activitatile care ne tin departe de ei, exact ceea ce trebuie...
Sunt niste sacrificii pe care le facem - dar nu suntem intelesi... tocmai de aceea le numesc oarecum sacrificii, si lacrimile noastre nu sunt vazute, intelese; durerea LOR este foarte mare, si nu se poate nimeni concentra si la durerea proprie, si la durerea altora, in acelasi timp... Ori ne dam durerea noastra la o parte, ori lasam la o parte durerea altuia.. Depinde cine suntem, ca oameni, si in ce conjunctura suntem, in mijlocul caror evenimente... Poate sunt altii care se plang de noi, poate si noi ne plangem de altii... Omeneste...

Deci nu avem cum sa fim la nivelul ideal - nici unii, nici altii, dar mai este aici o problema pe care eu o dezbat indelung cu oamenii: IDEALUL ESTE VIATA PE CARE AM DUS-O, AM TRAIT-O CANDVA... CAND ERAM PERFECTI, CAND TOTUL ERA PERFECT PENTRU CA ERA TIMP SI SPATIU DE MANEVRA, SI CORPURI PERFECTE PENTRU A DESFASURA ACTIVITATI PERFECTE... Era epoca straveche pe care o numim Lemuria si Atlantida, pe care putini retrocognitivi (clarvazatori ai trecutului) au inteles-o si au descris-o fara sa faca confuziile normale ale inceputurilor... Erau timpuri perfecte cu oameni perfecti... nici pomeneala de razboaie, arme de ucidere in masa, pacate uriase ... ei nu au avut tehnologii... NOI de fapt !!! ... ci puterea de creatie era puterea corpului mental prin care se modela, remodela - materializa si de-materializa... O societate care avea la baza creatia materiala bazata pe REMODELARE, si nu pe ACUMULARE. Comunicarea, relatiile erau permanent duse pe baza autoperfectionarii in colectivitatea exclusiv creatoare si, ca sa nu ma departez de subiect, totul se derula prin ajutorul direct al unor ajutatori astrali si dimensionali, precum si a unor conducatori umani de societati constienti de puterea pe care oamenii o aveau si constiinta uriasa care nu lasa loc la greseala - asa cum vedem azi noi greseala... O societate uluitor de linistita pe care azi o purtam tot mai aproape de constientul nostru - care pana acum era undeva in subconstientul foarte bine ascuns in fundul sufletelor noastre...

Dar lucrurile nu stau pe loc, ele sunt intr-o continua miscare, iar miscarea aceast nu este constant-crescatoare, ci este o sinusoidala care ne obisnuieste astfel sa nu ne uitam niciodata radacinile, caci nu mai asa putem sa ne cunoastem tot ceea ce implica folosirea fortelor spirituale pe care le castigam permanent, fara sa stim chiar... Asta inseamna cresterea experientei generale spirituale, iar de ea avem nevoie, indiferent cat traim, unde traim si in prezenta caror spirite traim... Asta inseamna, pe scurt, viata si evolutie.