Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degrabă de păsările care i-au cântat la ferestre... de florile care i-au crescut în fața ochilor, dimineață după dimineață, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsă, de îngerii care i-au vorbit întotdeauna despre Moșii pământurilor străvechi și despre tainele ascunse ale omului mereu căutător în trecuturile sale, în prezentul său și în viitorul către care se îndreaptă cu încredere, străbătând valurile eternităților...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

marți, 24 ianuarie 2017

Filă de Jurnal - 24.ianuarie.2017: Gânduri-contribuţii la evenimentele noastre actuale


Scrisesem duminică pe facebook: 
"Dacă eram de capul meu, eram la Universitate acum..."
Reacţii diverse. 
Tocmai de aceea am reacţionat şi eu, dar în felul meu.

Luni, 23.ianuarie, într-o notiţă:
PRINCIPIILE NOASTRE SPIRITUALE...
Am spus că discutăm puţin despre onoare, corectitudine, demnitate, verticalitate proprie faţă de principiile umane încălcate de diverse segmente ale societăţii. Principii. Spirituale.
Părerea mea este că, de fapt, fiecare om are principiile sale în viaţă, chiar astfel de principii enunţate mai sus (fiind doar o parte dintre cele care pot lumina viaţa noastră) - chiar dacă unii consideră pe alţii lipsiţi de principii. Indiferent de cultura şi de acţiunile desfăşurate, fiecare om prezintă o anumită sferă de principii: cu valori mai înalte sau mai restrânse – fără ca unii să conştientizeze prea mult felul acestor valori şi fără ca unii să accepte că unele nivele sunt mai înalte sau mai restrânse. Lupta unora sau altora pentru implementarea principiilor lor nu este un efort care negativizează – decât dacă se doreşte impunerea cu orice preţ: expunerea detaliată, prin acţiuni paşnice nu ştirbeşte nici binele, nici puterea generală a societăţii – dimpotrivă, în consens există acţiuni care prezintă şi întregesc o sferă cunoscută de altfel. Ca să nu mai discutăm despre revoltele (răscoale, revoluţii) umane care au schimbat treptat societatea umană, în ansamblul său. Să nu uităm asta: iar dacă unii dintre noi uită sau privesc cu indiferenţă ori indignare – o fac prin prisma manipulării la care pot fi supuşi sau a unor interese meschine. Iar acest lucru nu mai este necesar de analizat.
Principiile ÎNALTE ale unei societăţi umane contemporane pot fi urmate de o parte a societăţii – motorul dezvoltării ei, iar lupta ei pentru ridicarea valorii obiectivelor altora din aceeaşi societate se duce în numele unei sfere spirituale care ridică la standarde tot mai elevate cele enunţate - şi bineînţeles că nu numai acestea: onoare, corectitudine, calitate superioară, demnitate umană, verticalitate proprie în faţa încălcării nivelelor chiar mai restrânse decât cele pe care se străduiesc să le înalţe segmentele mai puternic spiritualizate ale societăţii. 
Până când vom învăţa să nu ne mai duşmănim, ci să acceptăm înaintările, înălţările spirituale, să nu uităm că Era Vărsătorului pune accente puternice pe treptele sale: până să vărsăm miere – vărsăm fiere...

Şi, în comentarii:
În atitudinea mea nu este nimic politic, ci doar atitudinea faţă de principiile cele mai înalte la care pot adera eu, acum. Toţi suntem la învăţătură - restul este atitudinea noastră faţă de viaţă.
Altă postare:
Ştiu că lucrurile mai serioase, mai profunde, nu interesează decât puţini din cei peste 4000 de "amici" de pe aici, dar asta nu a fost un impediment pentru mine, niciodată. 
Este însă necesar de atras atenţia şi asupra acestui aspect.
Răspund în mod concret celor care m-au întrebat ce să caut, ce să fac în Piaţă (ref. la postarea de duminică):
Îmi aduc aminte acel slogan purtat de o tânără tot în Piaţă: "Ultima revoluţie: propria evoluţie!" Dar pt asta exemplul de muncă-luptă porneşte din toate punctele de trăire umană - aşa este acum croită viaţa umană pământeană. A cere altceva - lipsa de schimbare în principal - înseamnă:
1. ori inerţie (dorinţa de confort) care este cea mai răspândită chiar dacă omul nu-şi înţelege propria comoditate (sau deznădejde, ori indiferenţă pe care nu vede de ce ar schimba-o;
2. ori oameni în pasul următor, care nu ies în lume din revoltă, ci conştientizând ajutorul pe care îl pot oferi prin impuls echilibrat; pas care are o necesitate deosebită a fi răspândit - care nu se răspândeşte aşa de uşor în mod radiant (radianţa se desfăşoară uşor, dar preluarea e grea, atent-intuitivă, presupune o lungă durată iar timpul este pe sfârşite). 
Cei în pasul următor trebuie să iasă în lume, alături de cei din stradă (în cazul nostru). Este nevoie de faptă, pe lângă gând şi vorbă. Nu să strige, să se revolte (oricum nu ies pentru că sunt revoltaţi), dacă au conştienţă a ceea ce se petrece CU EI ÎNŞIŞI, ci cuminţi, ascultând, semănând o vorbă ici şi colo, de înaltă calitate, chiar dacă respingerea sau dispreţul intervine brutal.
Cred că mi-am spus părerea destul de complex. Pentru că într-adevăr, aşa cum spunea şi ec. Anghel Rugină (fie-i numele binecuvântat) cu situaţia lumii de azi nu ne putem lupta, ci putem să ne modelăm doar noi trăirile în funcţie de situaţie, la cele mai înalte, echilibrate standarde pe care le cunoaştem.

Avem nevoie de o igienizare a atitudinilor noastre. Cu hotărâre, claritate, permanentizând înnoirile care apar mereu.
Cine poate să o facă cu titlu permanent - s-o facă. 
S-o facă fără acea disperare care se manifestă frecvent, de a nu se împlini şi răspândi efectul acţiunilor noastre: binele - ca şi răul, sapă în egală măsură: dar vibraţia planetară, în creştere fără oprire, susţine binele şi asta se va vedea cu certitudine. Se poate percepe şi acum, chiar dacă amprentele celor dinainte se estompează greu.

luni, 16 ianuarie 2017

DISCUŢII TEMATICE CU PRILEJUL ZILEI SFÂNTULUI ANDREI

Discuţiile legate de creştinarea poporului dac în general – şi în particular legate de creştinarea lui de către apostolul Andrei, vor fi întotdeauna şi multe, şi vor fi prilejuri de controverse. Şi ştim deja bine asta. Pe de altă parte cineva spunea – şi mi s-a părut foarte adevărată exprimarea cu privire la religia noastră: “Trăim în tradiţia altui popor”: cu alte cuvinte mulţi români spun azi exact acelaşi lucru - “Nu cred în Dumnezeul evreilor – Dumnezeul în care cred eu este bun, este iubitor, este iubirea întruchipată, care nu pedepseşte, ci ne învaţă şi ne întăreşte prin tot ceea ce ne dă şi prin tot ceea ce nu ne dă!” Şi aşa şi este de fapt, acesta este Dumnezeul în care credem azi – chiar dacă părinţii şi bunicii noştri au trăit cu frică de Dumnezeu, şi nu în iubire de Dumnezeu... Asta simţim azi mulţi români, iar în vremurile ce vor veni o asemenea încredinţare înălţătoare se va întări tot mai mult. Asta e cert. Azi mulţi români evită să se numească pe ei înşişi ortodocşi: pentru că o ortodoxie ar trebui să reflecte ceva din străfundurile sufletului omenesc, care irumpe ca o încredinţare vitală... De fapt cei care cred în iubirea lui Dumnezeu sunt, cred eu, cei mai ortodocşi... Încrezători în dreapta credinţă. În continuare la ideea de mai sus, omul acela spunea: un popor care nu cunoaşte, prin studiu individual, rădăcinile religiei proprii, nu-şi va cunoaşte cu adevărat religia proprie. Şi eu cred că are dreptate. Nu ne atrage să studiem mai mult. Omul o practică prin obişnuinţa lumii cunoscute de el, fără conştienţa superficialităţii actului în sine. După ureche, cum spun românii. Noi nu studiem Vechiul Testament sau cărţile de sorginte iudee, nu avem înţelegerea celor aduse de Moise şi a tuturor personalităţilor iudee. Spunem că suntem creştini, că nu suntem iudei – şi este mult adevăr în asta, totuşi Iisus a spus clar că nu a venit să desfiinţeze legea anterioară (legea lui Moise), ci a venit s-o împlinească. Aşadar cel ce crede în Iisus ar trebui să ştie ce cuprind şi restul scrierilor religioase pe care Iisus nu le-a negat, nu le-a desfiinţat. 
Sunt lucruri pe care nu le înţelegem profund şi este normal din moment ce nu avem învăţătura oferită de biserică. Singura învăţătură este aceea a Noului Testament: preoţii creştini nu pun decât vagi accente asupra Vechiului Testament – poate pentru a nu zgândări accentele de răzbunare, ispitele de acest soi care aşteaptă la orice cotitură. Cunoaşterea detaliată rămâne a evreilor, care însă nu cred în împlinirea adusă de Iisus şi aşteaptă alt Hristos. Mulţi creştini nici nu ştiu că VT este legat de Moise, aşa cum, de altfel, mulţi creştini practicanţi întrebaţi ce este cu Noul Testament, vor răspunde: ăla cu Hristos sau ăla cu Biblia. Bineînţeles că nu-s ei de vină, iar eu aici nu vreau să discut despre a cui vină ar fi, sau a cui politică este făcută astfel, sau despre superficialitatea religioasă în sine, sau despre devierea conform căreia religia este bazată în principal pe frică şi nicidecum pe iubirea lui Dumnezeu întrupat pentru oameni, care toate la un loc au creat întreaga luptă de-a lungul mileniilor, toate spasmele religioase ale popoarelor creştinate. Ba încă teorii moderne merg până acolo încât să spună că Iisus a urât rău de tot omenirea dacă de două mii de ani diverse grupuri umane se luptă între ele, antrenând oamenii în certuri, crime, războaie etc., el însuşi spunând că a venit să aducă sabia care va despărţi cele mai intime reuniri omeneşti din lume... Sensul este altul, bunînţeles, dar pentru astfel de oameni nimic nu este un non-sens, aşa încât nu ar trebui să ne mai mirăm pentru nimic în lume. 
Totuşi putem spune clar de tot: religia o fi ea cum o fi – DAR CREDINŢA NOASTRĂ ESTE PUTERNICĂ. EA SE BAZEAZĂ PE O CREDINŢĂ ANCESTRALĂ ÎN DUMNEZEIRE – INDIFERENT CUM AM NUMIT-O DE-A LUNGUL VREMURILOR... 
Şi vom înţelege cu toţii acest lucru, chiar dacă mulţi acuză pe cei care îşi păstrează doar credinţa în suflet şi cu ea trăiesc, concret. Dar şi aici sunt diferite sensuri şi nu suntem încă cunoscători ai tradiţiilor noastre strămoşeşti pentru a le decela şi a înţelege profunzimile temelor umane. Tot ceea ce a fost înainte de împământenirea creştinismului ne este aproape necunoscut, ferindu-ne să cunoaştem căci aşa am fost învăţaţi: înainte de a fi români, dacii erau barbari, credeau în zei în numele cărora făceau sacrificii umane, etc. Lucru total neadevărat – teorii intenţionate pornite de la romani, confuzii pe care azi nu le cred mulţi ca fiind reale. Am tot scris de ani de zile despre aceste confuzii semănate de romani la fel cum şi despre creştinii din Roma antică răspândeau vorbe rele şi grele:
– creştinii şi-ar mânca conducătorul spiritual şi i-ar bea sângele; în realitate este, aşa cum ştim bine, este o metaforă cu privire la ultima cină a lui Iisus împreună cu apostolii, înainte de sacrificiul său suprem prin crucificare: ra (este) vorba despre pâinea şi vinul sfinţit de sufletul dumnezeiesc care desfăşura sarcina de încununare a vieţii sale pământene. Orice conducător, îndrumător spiritual era cât se poate de viu, şi viu rămânea până la sfârşitul zilelor sale din destin;
– dacii şi-ar fi aruncat tinerii în suliţe pentru ca sufletul lor să ducă zeului Zalmoxis dorinţele poporului lor, cerinţele de ajutor; în realitate este vorba despre practicarea călătoriilor astrale (zborurile sufletului în “suliţele” Soarelui) prin intermediul cărora orice om antrenat în acest sens putea să ia legătura şi cu cei decedaţi – cu entităţile astrale şi cu orice alt om viu conştient de o astfel de activitate, cu orice entitate dimensională şi interdimensională (cu îngerii). Zalmoxis era cât se poate de viu, se afla încă în mijlocul poporului său – fără să se amestece direct în viaţa oamenilor, dar îndrumându-i şi mental, şi astral, şi prin activitate fizică directă.
Noi, românii, învăţăm la şcoală că poporul român s-a născut creştin: 
– pentru că s-ar fi născut din unirea barbarilor daci cu ordonaţii bărbieriţi soldaţi romani (sau romanizaţi cu forţa – mai aproape de adevăr, de fapt);
– pentru că romanii (romanizaţii) ar fi fost creştini deja – ceea ce este extrem de departe de adevăr. Dar numai astfel ar fi avut prilejul, prin intermediul romanilor, să ajungă pe meleagurile noastre apostolul Andrei, care ar fi creştinat dacii barbari – şi chiar credem că au fost barbari, chiar dacă, de asemenea, ştim bine că erau vestiţi ca fiind cei mai înţelepţi dintre traci, şi marile personalităţile vremii lor au scris frumos despre ei. De fapt astfel de încredinţări se mai sprijină uneori pe ideea că ar fi fost cei mai puţin barbari dintre barbari şi că nu au nimic de acceptat de către noi, decât din momentul în care au devenit creştini: din ziua în care apostolul Andrei ar fi început să propovăduiască noua credinţă în Dacia, el însuşi botezând oamenii de aici în numele lui Iisus. 
Este normal să nu credem decât astfel, căci din cele citite în NT (sau din auzite că ar scrie pe undeva pe acolo) rezultă că fiecare apostol a creştinat un popor. Desigur, omul a ajuns azi să gândească rapid, aşa încât speculaţiile religioase merg rapid să umple golurile necunoaşterii concrete. Se trage concluzia astfel că apostolul Andrei ar fi călătorit prin toată Dacia, ar fi avut contacte cu preoţii lui Zalmoxis şi geţii s-ar fi convins astfel de supremaţia Dumnezeului iudeu în faţa nevăzutului Zalmoxis (Zamolxe numit popular). Deceneu ar fi putut astfel mobiliza toţi preoţii zalmoxieni să treacă de bunăvoie la creştinism şi astfel s-ar fi putut crede într-un proces rapid al creştinării dacilor în timp ce se “uneau” cu romanii. Asta numai dacă ar fi fost vorba despre o lume traco-geto-dacă fără stabilitate religioasă, care era obligată, aşa cum “se spune şi s-au făcut şi filme” să-şi omoare tinerii pentru a-i duce doleanţele lor unui zeu crud şi nemilos (căci nu ajunsese pe la noi scrisa iudeilor despre Dumnezeul lor răzbunător şi prea-puţin-milos). 
Nu sunt speculaţiile mele, ci redare din discuţii cu tot felul de credincioşi ortodocşi sau cu unii protestanţi formaţi din ortodoxie. Dacă se speculează mult legat de creştinarea poporului dac, se speculează încă şi mai mult despre religia dacilor, având pietre de referinţă câţiva zei care ascultau de vocealui Zalmoxis. Ceea ce am observat din discuţii diverse este încredinţarea că creştinismul a ţinut poporul proaspăt format, fără de care el s-ar fi împrăştiat, aşa cum s-ar fi putut petrece lucrurile chiar la început, înainte ca religia cea nouă să se fi consolidat: pentru că o vreme relativ îndelungată nu au existat mărturii despre oamenii de aici, şi ar fi logic să fi existat o dezorganizare după retragerea romanilor, o împrăştiere care ar fi permis popoarelor migratoare să găsească mare parte din ţară goală, locuri întinse fără stăpâni, de luat în stăpânire fără nici multă trudă. Puţine “cronici” ale timpului au existat, căci iar elogic să fie aşa din moment ce “barbarii” dinainte nu ştiau să scrie. De fapt e bine să spunem pe loc, fără echivoc, şi nu ar fi de loc prima dată când scriu asta: DACII ŞTIAU DE MII DE ANI SĂ SCRIE, AVEAU O SCRIERE DE TIP INIŢIATIC COMPLEX, RUNIC LEGAT (aşa cum sunt kippu-urile incaşe), PE CARE NU ÎL LĂSAU LA ÎNDEMÂNA STRĂINILOR. Ultimul loc unde am văzut cu ochii mei aşa ceva a fost în interiorul Templului Ursitelor de la Şinca Veche – dar care au fost şterse cu o inconştienţă brutală (căci vreau să cred că nu ar fi fost vorba despre ceva conştient, criminal conştient) de pe pereţi în cursul anilor 2000 (prin 2003 pereţii erau deja dezgoliţi de uriaşa comoară ancestrală). 
Dar, revenind, este bine să ştim că începând de la mijlocul mileniului I d.Ch. s-au consolidat din nou aşezările dacice, multe dintre ele părăsite de oamenii fugiţi din calea tăvălugului roman, refugiaţi în munţi sau în părţile necucerite de romani, oprind un alt tăvălug – acela al migratorilor din răsărit. Dacii (care se numeau pe ei înşişi geţi sau gheţi) s-au împânzit în Subcarpaţii Moldovei (în răsărit) şi în Subcarpaţii Getici (în sud), pentru a sta de veghe apărând Cuibul Munţilor, dar rămânând în această “coroană” extracarpatică ce era mult mai asaltată decât culoarele înguste din nord şi nord-est, unde de asemenea erau apărători, dar puţini rămaşi, pe coroana maramureşeană spre nord, spre Carpaţii Păduroşi: acolo unde însă s-au infiltrat o parte a migratorilor hungro-finici forţând acapararea Transilvaniei. 
Nimeni nu spune ce grea perioadă au avut dacii în această regiune, fiecare aşezare luptând pentru fiecare palmă de pământ strămoşesc... Trebuie să ascultăm îndelung pământurile, apele, cerurile cu vânturile pentru a surprinde zbuciumul oamenilor zdrobiţi în cuminţenia şi blândeţea lor ancestrală de cruzimea migratorilor... O vom face cândva cu toţii, şi atunci istoria nu va mai sta la mâna minciunilor şi pretenţiilor altora...
Să lăsăm însă istoria deocamdată să-şi pieptene firele. Nu creştinismul a menţinut direct lumea geto-dacă, ci ultimele îndrumări ale lui Zalmoxis, Moşul lui Dumnezeu, Moşul Zeu (numit şi după numirea străveche, şi după numirea celorlalte popoare care le traversau ţara): îndrumări care aveau însă aceeaşi sorginte spirituală. Până în jurul anului 500 Zalmoxis a rămas în mijlocul poporului pe care îl sprijinea de multe milenii. Credinţa străveche nu le era geţilor religie după înţelesul pe care îl dă lumea în mod obişnuit: religie era, şi este încă, ceea ce alţi oameni numeau aşa orice încredinţare cu privire la Cer şi Creaţie, precum şi întreaga organizare în teritorii privind ordonarea unor practici de încredinţare creaţionistă. 
Zalmoxis era Moşul Viu. Nemuritorul viu, cu încă alţii asemenea dânsului în jurul lui. El era reprezentantul unui Făuritor Dintâi: viu, la rândul lui, alături de mulţi alţii asemenea Lui, care îndrumau într-o singură suflare, într-o singură încredinţare: să fie toţi oamenii învăţaţi să ajungă să trăiască la fel ca Ei. Toate religiile au avut la bază, în rădăcinile lor, acest concept, al existenţei reale şi eterne a Făuritorilor Dintâi. De cuvântul căruia ascultau cu toţii, zei nemuritori mai tineri sau mai bătrâni, Moşi şi oameni laolaltă. Şi, din cele ştiute de absolut toţi geţii, care circulau spre cunoaştere proprie prin lume – fiecare o dată în viaţa lui, bărbat sau femeie – toate popoarele, de pe toate pământurile de dincolo de pământurile şi apele lor, ştiau că existau şi erau vii Făuritorii Dintâi, care făuriseră toate cerurile şi toate pământurile. Toţi credeau îi ei, chiar dacă fiecare popor îi numea în felul lui, altfel decât alte popoare. Până când au învăţat că nu se mai poate circula liber chiar pe toate drumurile străvechi, fiecare get călătorea, însoţit de unul dintre Călătorii Moşilor. Astfel, geţii au cunoscut firea cu năravurile şi priceperile oamenilor de peste tot, iar ceilalţi oameni i-au cunoscut pe ei, căci de peste tot veneau, la fel, în cunoaştere, oameni de pretutindeni: veneau, cunoşteau, mergeau mai departe. Apoi nu s-a mai putut călători din cauza răutăţii oamenilor – şi geţii ştiau bine că va veni şi vremea lor să-şi cunoască răutăţile şi greutăţile. Ştiau bine că în ultima vreme majoritatea popoarelor nu mai au decât amintirile cu privire la Moşii lor, în timp ce ei încă mai beneficiau puţin timp de prezenţa lor: pentru că, mai devreme sau mai târziu, fiecare popor era lăsat să vadă singur cât de priceput mai este în faţa răscoalelor lumilor. Adică să vadă cum, şi cât se poate descurca în faţa altor popoare, cu toate priceperile şi metehnele lor. 
Aceasta a fost vremea neştiută când i-a cunoscut apostolul Andrei pe geţi. 
Aşadar, sunt două feluri de idei pe această temă care circulă de mult timp:
1. Poporul român s-a născut creştin. 
2. Dacii nu au fost creştinaţi de apostolul Andrei. 
În felul ei, chiar dacă par a se bate cap în cap, fiecare din aceste idei sunt adevărate.
Poporul român, în formula sa modernă, după stabilizarea populaţiilor în teritorii (o parte din grupurile migratoare au trecut mai departe, lăsând regiunile carpatice în urmă, parte dintre alte grupuri au rămas şi s-au împânzit în teritorii) a fost cunoscător al Cuvântului Hristic, ascultător avansat al Său din străvechimi, dinainte de întrupare, conştient – mai ales – de existenţa vie lui Iisus ca spirit coordonator (mai corect, mai direct personalizat după cunoaşterea noastră de azi: monadă centrală coordonatoare), un Făuritor, alături de alţi fraţi celeşti ai săi (şi noi suntem fraţii săi, dar fără experienţa lor înaltă), al Cerurilor şi Pământurilor (stele şi planete, tot ceea ce este între stele, grupuri de stele şi planete). 
Cei care sunt încredinţaţi că nu apostolul Andrei ne-a creştinat, au şi ei dreptate, în felul lor: privind lucrurile din direcţia învăţăturilor de tip zalmoxian, de acelaşi fel, de aceeaşi natură şi din aceeaşi rădăcină cu învăţăturile pe care acum le aveau şi apostolii iudei hristici. Aceleaşi învăţături le avuseseră şi ei, iudeii, în trecut, în străvechimile lor, dar ca şi multe alte popoare îşi pierduseră cea mai mare parte din cunoaşterea străveche în timpul sclaviei din imperiul noului Babilon.Vechiul, străvechiul Babilon, la începutul istoriei sale, avusese intactă cunoaşterea Cuvântului hristic, primit de la acelaşi coordonator, dar odată cu trecerea timpului pierduseră învăţătura benefică, înalt spirituală, rămânând cu sufletul căzut în imperiul orgoliului, lăcomiei şi puterilor mentale (încă puternice dacă erau antrenate) asupra semenilor lor. Iudeii mai păstraseră puţine cunoaşteri profunde proprii poporului lor, iar cei ce trăiseră în mijlocul babilonienilor preluaseră doar acele învăţături care era pe loc necesare, nu şi cele de mult trecute, neconsiderate ca fiind necesare – neştiind că toate cele străvechi aveau să revină şi să fie învăţătură de căpătâi pentru generaţiile viitorului îndepărtat. 
La rândul lor, egiptenii preluaseră învăţăturile, scalvii iudei, dar şi alte grupuri mici răspândite prin lumea lor. Iudeii şi egiptenii aveau scrisul la îndemână şi lăsaseră permanent învăţături posterităţii, cu ajutorul cărora generaţiile viitoare puteau să se orienteze în tumultul vremurilor şi popoarelor pe care timpul le semănau în calea lor. Ceea ce era păstrat nu era numai cuvântul Patriarhilor lor, ci mai ales cuvântul preoţilor care adaptau mereu vechile scripturi, atâta cât le mai aveau, la necesităţile şi interesele de grup propriu ce-şi iubeau şi ei puterea. Dar cu unele excepţii, învăţăturile popoarelor din zonă erau de acelaşi fel, influenţându-se reciproc, iar venirea lui Iisus aducea cu sine tocmai corecţiile de care aveau nevoie iudeii în lumea care se năştea prin aportul tuturor. Ceea ce nu mai spuneau preoţii iudei poporului lor, dar care aveau să fie de o deosebită importanţă în viitor pentru orice om de pe Pământ, a fost readus de Iisus: erau exemple ale activităţii mentale a omului (numite “minuni” prin pierderea cunoaşterii despre existenţa lor străveche, la îndemâna fiecărui om), era învăţătura iubirii, milei, compasiunii, corectitudinii în faptă, vorbă şi gând. Adică exact cum fiecare om fusese aşa în străvechimi, şi ar fi trebuit să fie păstrată amintirea, şi orice intuiţie proprie fiecărui om: dar care nu mai era de mult aşa...
Era învăţătura pe care o mai păstrau încă atunci grupuri mici de celţi încă necăzuţi sub sabia romanilor, nici sub copitele boilor şi cailor migratorilor, şi nici mai târziu, omorâţi sub semnul crucii de către creştinii templieri... 
Era învăţătura pe care încă o mai primeau geţii – ultimii beneficiari ai prezenţei directe a Moşilor ( numiţi pe alte meleagri: Patriarhi, Bătrâni, Vraci) ce aveau să se retragă curând din mijlocul oamenilor de pe toate continentele. 
Toate învăţăturile erau la fel, fără excepţie, coborând din străfundurile istoriei omenirii.
Sunt aspecte neacceptate actualmente, întrucât direcţiile de învăţătură, de cunoaştere a întregii realităţi planetare au fost îngropate în sânge, sau îngropate odată cu ultimii credincioşi, alterate în ultimele două milenii aşa cum mai fuseseră odată, de mult, în ţările calde ale Orientului Mijlociu şi Apropiat. S-au pierdut originile încredinţărilor străvechi pline de adevăruri şi sfaturi dumnezeieşti. 
Dar au supravieţuit totuşi prin Noul Testament, prin Cuvântul Hristic scris. Pretutindeni acum se ridică căutători care înţeleg că la baza cunoaşterii popoarelor stă o învăţătură comună, provenită dintr-o cunoaştere şi o experienţă de viaţă reală de acelaşi fel, care s-a perpetuat spre aducere aminte doar prin feluri diferite de exprimare, de explicare, de asociere şi comparare: a fenomenologiei cunoscute cândva de orice om, lăsată moştenire din generaţie în generaţie. 
Am mai scris în articolele anterioare: Deceneu nu a greşit lăsând ideile şi înscrisurile să pătrundă în Dacia, căci ştia bine că doar aşa geţii aveau să supravieţuiască în vremurile ce aveau să vină: cu credinţa în Hristos, vie, puternică, fără teamă a fi sfărâmată de semiluna tăioasă ce avea să prindă putere nu peste mult timp. Fără credinţa în Dumnezeu şi Fiul Lui nu ar fi supravieţuit: şi nu mai era chiar foarte important cine a adus-o, cine a purtat-o – reprezentanţii lui Zalmoxis nu erau nici vanitoşi, nici lacomi. Deceneu nu era Moş, dar era omul Moşilor şi al Călătorilor Moşilor, cei ce purtau cuvântul lui Zalmoxis în lumea lor. Călătorii Moşilor aveau curând să se stabilească în codrii de la marginea aşezărilor, sub numele de sihaştri, purtători în continuare ai puterilor moşeşti: clarvăzători ai tuturor celor de dincolo de trup, clarauzitori ai vorbelor Moşilor din ceruri, ai sunetelor pământurilor, apelor şi vietăţilor, practicanţi ai mersul zburător la suprafaţa apelor şi pământurilor, cititori în stele şi îmblânzitori de animale. Fuseseră şi ei, ca şi mulţi chemaţi în Iudeea îndepărtată, ascultători ai ultimelor Cuvinte Hristice: aveau să fie în continuare cei mai curaţi purtători ai învăţăturilor hristice. Moşii primiseră uriaşele energii hristice direct de la Iisus – El însuşi Călător şi răspânditor al propriului Cuvânt (în timpul lipsei sale din mijlocul iudeilor) şi lucraseră împreună cu dânsul la răspândirea energiilor atrase din depărtările galaxiilor de către Marele Făuritor; în tot acest timp Călătorii locali ai Moşilor ascultaseră Cuvântul direct cu urechile lor, chiar dacă venea din mari depărtări. Toţi cei ce trebuiau să asculte Cuvântul – l-au auzit în sinea lor pe tot timpul vieţii lui Iisus, până la Înălţare. Astfel Sihaştrii Ţărilor Române (solomonari cunoscuţi sub alte numiri) au fost alături de marii conducători ai neamului nostru: retraşi şi cunoscuţi numai de localnici, au fost coordonatori spirituali ai voievozilor de neam străvechi până când locul lor a fost luat de străini de neam. Dar Sihaştrii sunt întotdeauna cu noi, chiar dacă neştiuţi decât de foarte puţini oameni, coborâtori din generaţie în generaţie chiar dacă sunt atraşi după destin, cunoscuţi doar de cei dinaintea lor, fără ca o astfel de calitate spirituală să fie moştenită pe cale natală: aşteptând şi gândurind benefic popoarele de la poalele Alpilor până la Nistru. 
Cei care ştiu nu-i aşteaptă neapărat pe ei să ajungă la conducerea ţărilor, ci aşteaptă să se dezvăluie Moşii din nou, aducând îndreptarea oamenilor de pretutindeni. 
În concluzie – se poate spune că geţii (dacii) au fost din formarea lor ancestrală un popor creştin – aş zice mai curând hristic, poate nu greşesc – prin esenţa formării sale spirituale, din vremuri imemoriale. Cu zeci de milioane de ani în urmă populaţiile de ajutători planetari, descendenţi ai transcedentalilor pe aceste meleaguri, au primit coordonări directe de la cel întrupat sub numele de Iisus, au primit îndrumări pentru susţinerea populaţiilor spirituale care s-au întrupat pe acest continent. 
Să reţinem însă bine acest aspect: toţi suntem coborâtori din formările de specie, de cunoaştere şi de practică umană de tip transcedental – dar pe continentul nostru suntem singurul popor compact rămas în majoritate urmaşi ai transcedentalilor: numirea de hiperboreeni este cea mai cunoscută – dar nu în întregime corectă, iar de acest lucru ne vom lămuri cu toţii cândva. Populaţiile de acelaşi tip, dar nu la nivel de popor de sine stătător – aşa cum este poporul român, chiar dacă nu este azi întrutotul cunoscător al propriilor adevăruri încă – au mai rămas bascii, o parte din irlandezi, scoţienii în măsură suficient de mare şi o parte din populaţiile ukrainiene: vechi daci, răspândiţi prin toate părţile nordice. Restul populaţiilor sunt formate din grupuri migratoare venite din Asia Centrală şi nordul ei, purtătoare de corpuri ce nu s-au mai dezvoltat în pământurile de pe care au migrat, iar corporalitatea lor nu şi-a mai regăsit niciodată vibraţia hrănitoare, deosebit de importantă pentru spiritul purtător, pentru pacea sa interioară. Iar acolo unde nu este pace interioară – nu are de unde să apară şi să dăinuie şi pacea exterioară. Indienii din America de Nord (SUA şi Canada deopotrivă), precum şi grupurile rare de indigeni din America de Sud sunt în aceeaşi situaţie, doar populaţiile autohtone din America Centrală sunt încă dezvoltate, deşi îşi duc cu greu viaţa sub pumnul vechilor cuceritori. Populaţiile maori din Australia – la fel. Populaţiile din Africa şi Asia, precum şi Insulele Sudului au rămas pe propriile pământuri, la fel ca şi noi. Dar trăind şi ei cu greu sub talpa stăpânirilor de ieri şi de azi. 
Iată de unde românii îşi trag particularităţile spirituale pe care azi le considerăm frumoase: din această armonizare a corporalităţii umane cu vibraţia pământurilor, apelor şi cerului său. Bunăvoinţa, bunul simţ, curajul (oameni inimoşi, zicem noi), echilibrul (cuminţenia), curăţenia sufletească, hărnicia şi atenţia cu care îşi îmdeplinesc treburile – sunt doar câteva caracteristici ale noastre, ca popor. Noi, românii suntem oameni ce preţuiesc dragostea de familie, de neam, mila şi compasiunea, suntem oameni care păstrează tradiţiile, făcând o adevărată artă din trăirea curentă, cu demnitate şi respect, cu căldură sufletească ce împodobeşte o inteligenţă deosebită. Privim cu multă bunăvoinţă tradiţiile altor popoare, prin care ne îmbogăţim propria noastră zestre de cunoaştere. 
Şi, cu siguranţă, nu în ultimul rând suntem uniţi prin credinţa dreaptă şi deschiderea sufletească către întreg universul care ne înconjoară. 

duminică, 8 ianuarie 2017

”DESCHIDEREA CERURILOR” DINTR-O PERSPECTIVĂ MAI DETALIATĂ (2); IMPORTANŢA SINCRONIZĂRII RESPIRAŢIEI NOASTRE SPIRITUALE


Despre “Deschiderea cerurilor” găsiţi multe materiale destul de detaliate pe acest blog – câteva dintre articole fac şi ele trimiteri la alte materiale, pentru cei care nu le-au citit până acum. 

Pentru înţelegerea fenomenologiei aflate în discuţie este necesară urmărirea studiului special scris anterior cu titlul “Rădăcinile spirituale ale efectelor radiaţiei monadice în planul vieţii pământene” http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articol/946/7.-radacinile-spirituale-ale-efectelor-radiatiei-monadice-in-planul-vietii-pamantene.html 

În prima parte a acestui studiu – ”DESCHIDEREA CERURILOR” DINTR-O PERSPECTIVĂ MAI DETALIATĂ (1)   am deschis o discuţie pornind de fapt de la răspunsul la o întrebare care şi pe mine m-a frământat mult timp – pe care am primit-o şi din partea altora: de unde provine un asemenea plus regulat de energie, care aduce un plus de vibraţie? Căci din punct de vedere astronomic suntem la cea mai mare depărtare de Soare, ceea ce nu explică din punct de vedere fizic fenomenul în discuţie, iar vibraţia energiilor care ne scaldă este foarte înaltă, din domeniul pur-spiritual. La o pătrundere superficială, explicaţia ar fi valabilă pentru emisferă sudică unde este vară, dar când este vară la noi, în emisferă nordică, energiile spirituale, cu vibraţie foarte înaltă, sunt în punctul cel mai jos al dinamicii curente. Tocmai aceste diferenţe ne îndeamnă să căutăm răspunsurile în altă parte. Iar ajutătorii noştri astrali ne încurajează şi ne coordonează cu deosebită atenţie, cu mult drag, să căutăm asemenea răspunsuri. 
Noi discutăm despre vârfuri vibraţionale, dar mai sunt şi goluri de vibraţie – gropi vibraţionale le mai numim – mai precis goluri de vibraţii care ne fac pe noi să ne simţim bine (nu că nu ar fi vibraţii!). Majoritatea oamenilor conştientizează mai curând ceea ce ne dă forţă, vitalitate spunem noi, decât ceea ce se petrece la polul opus, ceea ce ne oboseşte: pare un paradox, dar nu este de loc aşa dacă avem în vedere faptul că datorită vieţii stresante pe care o avem, datorită exceselor de muncă provenite din impunerile sau profitările altora de bunătatea noastră, nici nu ne mai mirăm că suntem obosiţi. Degradarea avansată a corpurilor noastre ne face să credem că a fi obosit este ceva foarte normal, iar confuziile dintre vitalitatea de care profităm noi înşine ca să mai facem ceva în plus, obosind încă şi mai mult – şi simţirile golurilor naturale de vitalitate, ne determină să tragem în continuare nebuneşte, inconştienţi de greşelile noastre, zicând că nu murim de muncă prea multă... Dar adevărul este că în zilele noastre forţele fizice se dispersează, afectate de viaţa de multe ori haotică pe care o ducem, şi puţini oameni privesc viaţa cu un alt fel de conştiinţă decât până acum: o viaţă pentru a ne proteja forţele, pentru a putea duce în mod echilibrat viaţa pe care o avem. 
Recunosc că de cele mai multe ori şi eu fac la fel, obişnuită cu un asemenea procedeu dinainte de a şti aşa ceva, obişnuinţă instalată ca o rutină ducând la inerţii pe care le sesizez uneori repede, alteori mai târziu, dar măcar când îmi aduc aminte mă opresc din astfel de automatisme.
Dar acestor creşteri (cu vârfuri) energetice şi diminuări (cu gropi, goluri de “ceva” care ne mobilizează parcă în mod natural, dumnezeieşte spunem) simţurile noastre nu le acordă tuturor o atenţie deosebită. Ele nu se anihilează, nu se estompează reciproc, ci coexistă în proporţii diferite, împletindu-se într-un fel pe care îl vom simţi încă şi mai accentuat în viitor: azi doar puţini oameni, cei foarte sensibili, le ştiu, le simt. Şi numai înţelegând fenomenologia respiraţiei energetice a spiritelor (a monadelor din orice spirit şi a monadelor care evoluează individual), a radiaţiei provenită din respiraţia lor sincronizată în astfel de momente, vom înţelege multe dintre cele care se petrec, care azi trec foarte puţin observate, dar care vor avea un impact deosebit asupra vieţii şi activităţii noastre în perioada următoare. 
Dacă discutăm cu precădere acum despre efectele radiaţiei monadice/spirituale în planul vieţii pământene, despre rădăcinile spirituale ale acestei fenomenologii, va trebui să aprofundăm câteva elemente urmărind studiul “Rădăcinile spirituale ale radiaţiei monadice în planul vieţii pământene”  . 
Studiile care se întemeiază pe acest fel de cunoaşteri sunt deosebit de importante pentru a înţelege:
– pe de o parte: subtilităţile existenţei acestor energii intense, cu vibraţii a căror fecvenţă este,spre exemplu, acum foarte înaltă, deşi suntem în mijloc de iarnă, Pământul se află la depărtarea cea mai mare de Soare, este frig şi nici atitudinea oamenilor nu este întotdeauna de curaj, de înălţare sufletească întotdeauna foarte mare;
– pe de altă parte: importanţa deosebită pe care cunoscătorii din vechime au oferit-o unor asemenea momente planetare, plasând naşterea unor personalităţi marcante în această perioadă, pentru ca popoarele lumii să nu uite importanţa covârşitoare pe care o au asemenea momente în multitudinea de evenimente planetare din timpul anului. Şi, prin extrapolare – importanţa spiritualului în viaţa fizică, pe care o înglobează şi o protejează. Câteva dintre asemenea personalităţi le cunoaştem şi noi, mai mult sau mai puţin: Horus – la egipteni, Mithras în Persia, Alban Arthan la druizi şi Iisus la creştini. Să acceptăm acest fel de a celebra un fenomen spiritual, fără să mai dispreţuim sau să înfierăm faptul că nişte conducători, cândva, au hotărât să pună celebrarea naşterii lui Hristos la această dată. Chiar dacă ei au vrut să înlocuiască datini străvechi, “barbare”, printr-un procedeu tot atât de barbar din punct de vedere spiritual (sau poate chiar mai mult decât atât). Să înţelegem astfel marcarea la creştini a perioadei în totalitatea ei – marcare preluată în plan local din cunoaşterile anterioare ale populaţiilor de sorginte celtică şi traco-getă-dacă de marcare a perioadei cu înaltă energie spirituală – prin prăznuirea zilelor sfinţilor Andrei, Nicolae, Ştefan, Ioan, îmbrăţişând astfel naşterea lui Iisus, iar începutul declinului energetic al perioadei marcat prin Botez (Boboteaza). 
Mult mai puţin ştiută – dar cu siguranţă această cunoaştere apare multor oameni spontan, intuitiv, pe măsura trecerii timpului, este marcarea în vechime a Mijlocului de Iarnă de către Moşii popoarelor – eveniment omenesc planeta, universal valabil cândva, deşi nu cu statutul de zi unică, valabilă în fiecare an pentru toate populaţiile. Moşii ştiau bine perioada specifică fiecărui an – şi o ştiau de asemenea toţi oamenii: din mersul evenimentelor galactice şi din simţirile care creşteau în intensitate până la un vârf maxim, dezvăluind tendinţele fenomenologiei care urma să-şi desfăşoare faldurile în anul spiritual ce urma. După care ştiau bine de asemenea perioada de ieşire din sincronizare, precum şi efectele care aveau să rămână încă mult timp asupra corporalităţii tuturor vieţuitoarelor, chiar dacă înafară de oameni celelalte vieţuitoare nu erau de loc conştiente de cele ce se petreceau. În funcţie de cele prefigurate în această perioadă, dânşii alcătuiau “calendarul” lucrărilor în aşezările umane şi participarea oamenilor în funcţie de derularea circuitului energiilor galactice: incluzând aşadar pe cele stelare şi planetare. Până la Ziua Mijlocului de Iarnă, Moşii stabileau în vechime programele cu modul în care energiile puteau fi folosite în mod echilibrat de oameni, şi de oameni asupra vegetaţiei şi animalelor de tot felul, astfel încât acţiunile omului să nu obosească fiinţa umană, şi nici forţele radiante răspândite în mediul înconjurător să nu obosească vieţuitoarele pământurilor, apelor şi aerului: trăirea lor în armonie era atent şi iubitor urmărită de Moşi, constant în orice timpuri şi orice locuri de pe Pământ. 
În paralel, de-a lungul întregii perioade, Moşii transmiteau Călătorilor lor (celor care duceau învăţăturile lor oamenilor din aşezările din jur) noile coordonate spirituale, în timp ce aceştia îşi făceau la rândul lor propriile înţelegeri la nivel individual, programându-şi drumurile în funcţie de puterile personale, individuale: pentru a duce în timp optim învăţăturile primite de la Moşi oamenilor din aşezările arondate grupului local de Moşi, şi pentru a desfăşura propriile activităţi din perioada următoare. După care porneau imediat la drum, ducând în aşezări toate cele noi ale timpului. 
Să înţelegem că, dacă spun că respiraţia sincronă a tuturor spiritelor întrupate în planul local, SPUN DE FAPT CĂ ESTE INCLUSIV A NOASTRĂ! Respirăm cu toţii acelaşi suflu subtil, chiar dacă este pentru un scurt timp – poate pentru cei mai mulţi oameni prea subtil deocamdată pentru a conştietiza acest lucru. Unii iau în considerare faptul că ştiu din bătrâni că este “Deschiderea cerurilor”, ca şi în alte zile din an, alţii ştiu, dar nu cred în asemenea “prostii”. Suntem toţi într-o suflare nu pentru că petrecem împreună aceste zile în acelaşi fel, făcând cam acelaşi lucru (facem cumpărături, oferim cadouri, mâncăm, bem, serbăm cu artificii şi lumânări în mâini, ne distrăm maxim, etc.), ci pentru ceea ce este fundamental, ceea ce ne face să fim la fel, chiar dacă ne este croiala diferită şi se dezvoltă diferit. Este ceva ce ne poate crea înţelegerea că suntem în acelaşi suflu de susţinere a vieţii şi ne poate crea nădejdea că vom ajunge cândva şi în aceeaşi simţire împreună: prin forţele proprii angajate benevol în flux conştient – nu prin impuneri, nu prin transmiterea orală sau scrisă a semenilor noştri pe care o putem crede benefic tuturor. Ci pentru că putem, pentru că învăţăm din propriile experienţe cum să parcurgem drumul până acolo, respectând şi drumul, şi călătorii...
De aceea, cei ce înţeleg la un anumit moment dat acest lucru, au înţeles că este PRINCIPIUL UNIVERSAL care trebuie mereu celebrat: în vremuri diferite – în moduri diferite. 

Aşadar, să recapitulăm:
1. Ceea ce numim “Ceruri deschise” este de fapt o perioadă de timp planetar mai lungă sau mai scurtă, în care anumite seturi de energii – adică anumite seturi de raze ale spiritelor de pretutindeni, cu vibraţii diferite – curg sincron în inspir şi respir, capătă putere, intensitate mare, activându-şi reciproc senzorii de percepţie ai tuturor vieţuitoarelor planetare: fizice, astrale şi spirituale (budhice);
2. Fenomenul spiritual care stă la baza acestui fel de energizări este sincronizarea naturală a unei părţi sau a alteia din razele radiaţiei spiritelor întrupate în regiuni mai largi sau mai restrânse din zona locală a universului. El nu înlocuieşte, ci se suprapune peste tendinţa generală de creştere sau de diminuare a vibraţiei medii zonale din univers.
3. Nu trebuie să luăm în considerare faptul că noi avem iarnă, întrucât în emisfera sudică este vară (şi invers la solstiţiul de vară). Ceea ce trebuie luat în considerare este depărtarea sau apropierea Pământului de Soare, pentru a înţelege cum acţionează coordonarea evoluţiilor armonizate astfel încât să se mlădieze efectele depărtării de stea asupra evoluanţilor de pe planete, la începutul evoluţiilor lor (disconfortul spiritual).
4. Indiferent de anotimp, puterile spirituale cu vibraţie foarte înaltă susţin vieţuitoarele în orice etapă a evoluţiilor lor. Forţele radiante cu vibraţie mai joasă sunt specifice tuturor vieţuitoarelor şi planetei (stelei locale, altor stele şi planete) în timp ce forţele radiante cu vibraţie înaltă sunt dezvoltate numai la vieţuitoarele aflate în evoluţii avansate şi planetei (stelei, altor stele şi planete). Cele care au forţele radiante cu vibraţie înaltă dezvoltate până la a susţine corpuri (le numim corpuri spirituale) ajută radiant şi vieţuitoarele care nu au încă corpuri spirituale (cele aflate în evoluţii intraplanetare) pe lângă sarcinile specifice etapei lor de evoluţie: ele învaţă să-şi conştientizeze treptat forţele, învaţă să-şi echilibreze forţele fizice şi cele ajutătoare pentru forţele fizice (mentale, astrale, cauzale), treptat învaţă să ajute celelalte vieţuitoare ale planetei şi planeta însăşi. 
Dar să reţinem faptul că toate spiritele întrupate pe Pământ, indiferent de etapa de evoluţie proprie, au astfel de forţe radiante cu vibraţie mare dezvoltate deja – doar că ele nu sunt suficient consolidate încă şi se află în curs de a învăţa cum să-şi folosească asemenea forţe radiante în beneficiu propriu, apoi şi propriu, şi al celor din jur. Însă puterile mici ale spiritelor intraplanetare susţin prin numărul lor imens radiaţia spirituală a celor avansate, care susţin întreaga desfăşurare de viaţă pe planetă şi planeta însăşi. Este o împletire a forţelor de o frumuseţe deosebită!
Aceasta este şi una dintre cauzele cele mai importante ale faptului că spiritualitatea tuturor popoarelor îndrumă omul către a limita drastic sacrificarea mamiferelor, care alături de oameni susţin radiant întreaga viaţă planetară. 
O dată pe an respiraţia devine sincronă pentru toate vieţuitoarele planetei, indiferent de evoluţia lor. Pentru noi românii, în spaţiul planetar pe care îl ocupăm, ea se petrece în zilele de vară (în timp ce în emisfera sudică este iarnă la aceeaşi latitudine). Radiaţia implicată este aceea de vibraţie mai joasă, corespunzătoare corpurilor fizice şi eterice, la care participă astfel toate vieţuitoarele planetei, impulsionându-se energetic reciproc. Spiritele care au ajuns în faza de creaţie conştientă – cum sunt oamenii pe Pământ – au sarcinile spirituale cele mai avansate privind întreţinerea vieţii pe planetă, iar acest lucru îl vor învăţa toate, treptat. Respiraţiile se armonizează pentru un moment şi se estompează apoi, urmând ca celelalte forţe radiante să se unească treptat şi să ofere o rezultantă sincronă în partea de sfârşit de an. 
Ar trebui să ne obişnuim cu faptul că strămoşii noştri puneau cel mai mare accent pe accentuarea simţirilor umane extrem de profunde - chiar dacă azi abia începem, foarte timid, să le luăm în seamă. O parte din această necunoaştere se datorează faptului că nu înţelegem mesajele transpuse în arta ţărănească (haine, olărit, sculptură – în lemn mai ales, arhitectonică sătească, etc.); pe de altă parte tradiţiile noastre, adânc respectate cândva, azi sunt puţin luate în considerare, înlocuite cu altele, ale altor popoare: nu este de loc rău, este necesară cunoaşterea lor, dar fără ca propriile tradiţii să fie date la o parte. Ne vom reîntoarce însă la cunoaşteri aprofundate şi vom înţelege că tot ceea ce numim azi tradiţii este bagajul de cunoaştere a poporului nostru lăsat spre întărire pentru vremea când percepţiile profunde ale realităţilor universice vor reveni în conştienţa noastră. 
Faptul că la populaţiile autohtone în Europa anul nu începea la 31 decembrie, ci în perioada februarie – început de martie arată faptul că la acea dată şi forţele radiante scad în sincronizarea lor, după puternica radianţă din iarnă, suficient pentru ca oamenii să înveţe să se odihnească. Geţii primeau învăţătură de la Moşi până la sfârşitul lunii februarie, când se odihneau după cele trăite anterior, iar la începutul lunii martie intrau în noul an, marcat de lucrările agricole de primăvară cu toate pregătirile făcute deja pe îndelete. 
Primele 8 zile ale anului, conform marcării pe care o ştim azi, la 1 ianuarie, sunt încă sub influenţa puternică a acestei forţe energetice: pură, radiantă din noi toţi, oferită tuturor şi primită de toţi. În continuare apare treptat disiparea, care se accentuează pe fondul intrării fiecărui întrupat în ritmuri care îşi pierd sincronicitatea – la fel ca şi momentul în care două maşini cu viteze diferite se pot mişca în paralel pentru câteva momente, după care una o devansează pe alta, continuându-şi drumurile pentru a se mai întâlni cândva, pe acelaşi drum...

Ar trebui să nu mai aştept vremea anului viitor pentru a mai face nişte completări privind sărbătorile care marchează această perioadă: Sf. Andrei, Sf. Nicolae, Boboteaza şi Sf.Ion. În funcţie de derulările din viaţa familială voi încerca să creionez măcar câteva idei mai importante. 


luni, 2 ianuarie 2017

SCRISOARE CĂTRE DUMNEZEU LA ÎNCEPUT DE AN


Doamne, dă-le te rog frumos tuturor prietenilor mei tot ce e mai bun pentru ei, tot ce crezi Tu că le trebuie mai mult şi mai mult pentru viaţa lor pe Pământ!!! Şi te mai rog frumos să le împlineşti cele mai frumoase visuri ale lor, cele mai profunde dorinţe frumoase !!! Ajută-ne să croim o lume mai bună pentru noi înşine şi pentru toată lumea! şi pentru toate vieţuitoarele de pe acest Pământ !!! Pe toţi şi pe toate îi îmbrăţişez cu tot dragul de care pot eu să fiu în stare !!! Doamne, dă-le te rog frumos tuturor prietenilor mei tot ce e mai bun pentru ei, tot ce crezi Tu că le trebuie mai mult şi mai mult pentru viaţa lor pe Pământ!!! Şi te mai rog frumos să le împlineşti cele mai frumoase visuri ale lor, cele mai profunde dorinţe frumoase !!! Ajută-ne să croim o lume mai bună pentru noi înşine şi pentru toată lumea! şi pentru toate vieţuitoarele de pe acest Pământ !!! Pe toţi şi pe toate îi îmbrăţişez cu tot dragul de care pot eu să fiu în stare !!!