Am pornit de la o idee pe care am citit-o de mult timp prin scrierile care mi s-au perindat prin faţa ochilor şi, dacă la început mi s-a părut foarte stranie şi ne-adevărată, mi-am spus că nu cunosc eu suficiente lucruri pentru a accepta aşa ceva sau a nega, deci cel mai bine este să tac când vine vorba despre despre astfel de citate.
“...În trecut omenirea a fost călăuzită întru totul de Ierarhiile Divine, fără să aibă o voinţă proprie În trecut omenirea a fost călăuzită întru totul de Ierarhiile Divine, fără să aibă o voinţă proprie ...”
Între timp s-au schimbat un pic lucrurile pentru mine.
Studiez de 20 de ani istoria străveche a omenirii. Noi, spirite evoluate, creatoare conştiente avansate, în curs de universalizare în cea mai mare parte – unde o parte sunt deja ajutători de mult universalizaţi – departe de a nu avea o voinţă proprie, departe de a fi oameni fără experienţă şi fără înţelegere, suntem tot în mare parte cei spiritele întrupate azi, pe Pământ, sau ca entităţi astrale în jurul Pământului. Pentru mine a fost cât se poate de clar faptul că toate cele studiate mi-au arătat o societate care era departe de a nu înţelege şi cerceta cele ale planetei, sistemului stelar, galaxiei, zonei universice şi universului în întreaga sa splendoare. Era o societate aflată departe de a nu avea o voinţă proprie, o cunoaştere proprie cu care veniseră din alte părţi ale universului, din alte universuri, care se îmbogăţea cu fiecare clipă petrecută în continuare, aici, pe Pământ... Era departe de a primi doar îndrumări despre cum trebuie să se procedeze pentru a crea ceva, pentru a se manifesta în vreun anumit fel, era departe de a nu avea o voinţă proprie. Era departe de a fi un grup de extratereştri veniţi întâmplător pe Pământ sau chiar cu scop materialist (că ar fi avut nevoie de aur sau de cristale) sau sclavagist. Faptul că azi nu mai ştim şi nu mai luăm în considerare multe cunoaşteri din vremuri îndepărtate este ceva cu care ne vom mai întâlni în evoluţiile noastre, periodic, în calitate de ajutători, învăţători spirituali ai multor popoare de spirite în evoluţii pe care noi le-am parcurs deja. Vom trăi astfel, dar cu experienţă din ce în ce mai multă şi profundă, atunci când, şi acolo unde vibraţia locurilor de întrupare va fi foarte joasă, trezindu-ne experienţa pe care o avem la acel nivel de vibraţie – a locului şi a momentului planetar de vibraţie, în ritmurile crescătoare sau descrescătoare ale sale. Dacă nu înţelegem acest lucru, nu vom accepta mai repede nici trecutul cu experienţa pe care la un moment dat o regăsim din memoriile noastre spirituale, în creşterea vibraţiei planetare, nici prezentul cu neînţelegerile şi confuziile lui, şi nici viitorul nostru, al omenirii pe Pământ sau oriunde în alte locuri din univers, sau în alte universuri.
Vom înţelege şi vom accepta multe lucruri atunci când vom da libertate manifestării intuiţiilor noastre, când ne vom pune întrebări de la care să aşteptăm cu tot sufletul un răspuns – nu întrebări retorice cu încredinţări că nimeni nu are de unde să ştie să ne răspundă, nu ar şti şi nici nu va şti vreodată să răspundă, nici măcar nu are pentru ce să încerce... Cu atât mai mult nu ne-am putea răspunde noi înşine, care nu avem de fapt acum încredere în noi înşine – dar ne-ar plăcea ca alţii s-o facă (să aibe încredere în noi) deşi sincer ne-am spune că nu ar avea nici un temei!... Dar ne-ar fi foarte plăcut să aibe alţii încredere în noi doar pentru că arătăm bine, ne îmbrăcăm frumos, curat, rafinat sau pentru cât de bine ne este epilat corpul...
Când vom dori să ne cunoaştem cu adevărat, ne vom accepta puterile, talentele – chiar dacă nu ies bani din ele !!! – dar mai ales ne vom accepta neputinţele, defectele şi vom înţelege profund că nu ascunderea lor ne formează un prezumtiv talent, ci acceptarea lor ca început al remodelării comportamentelor noastre, atitudinii, nepriceperilor noastre, superficialităţii cu care privim lumea; şi care ne duc – toate la un loc – pe calea adevărului vieţii noastre.
A ne cunoaşte şi a cunoaşte lumea, universul în care ne aflăm au toate la un loc o importanţă deosebită. Cunoaşterea ne simplifică viaţa, o curăţă, o echilibrează din orice punct de vedere, iar pe acest fundal echilibrat dezvoltarea corpurilor noastre mental şi astral va avea rezultatul cunoaşterii de un anumit fel, mult mai larg şi profund: prin forţele proprii ale spiritului, forţe pe care le numim astrale şi mentale. Recuperăm astfel tot ceea ce ştiam odată, de mult, în străvechimi, şi astfel constatăm că am adunat, în epoca contemporană, informaţii despre o realitate deformată, pe care le-am strâns într-un volum uriaş. Începem să înţelegem ce este cu entităţile astrale, ce e cu extratereştrii, cu relaţiile dintre noi şi ei, înţelegem de unde venim, ce căutăm pe Pământ. Răspunsul nu este că suntem pe Pământ ca să ne stoarcem creierii cum să plecăm mai repede de aici, cum să facem totul mai repede (mai fuşerai) minţind mereu pe cei din jur şi pe noi înşine în acelaşi timp. Alţii ne-au minţit – de ce n-am putea face şi noi la fel în continuare?!... Târziu ne vom da seama că ne-am minţit fără urmă de conştiinţă avansată, dar alţii nu... Alţii ne-au spus că vom fi pedepsiţi dacă adâncim cercetarea „misterelor”: şi aşa ajungem să ne minţim în continuare şi noi – pe noi înşine şi pe alţii la fel. Ne minţim că putem face o mulţime de lucruri, inclusiv că putem naşte universuri paralele şi dimensiuni paralele, şi alte asemenea realităţi alternative: zicem că, dacă noi nu ştim că nu le facem – cu atât mai mult altul nu are cum şti dacă le facem sau nu... Nu le vedem, nu ne susţin viaţa direct, nu ne-o lungesc, nu ne feresc de boli, de hoţi, agresiunile altora, de tot felul de alte necazuri... Ce fel de puteri ar fi acestea???... Fără să ştie cei din jur, ridicăm ochii spre un prezumtiv Cer ce ne ar fi nouă cumva îndatorat şi cerem arogant sau plângător răspuns la veşnica întrebare: „De ce?...”
Ei – iacă...
În fond avem la dispoziţie întreaga lume a corpurilor noastre, reală – dar noi vrem s-o credem iluzorie chiar dacă nu dispare dacă închidem/deschidem ochii să piară... Avem de descoperit o mulţime de lucruri noi – dar pe care le refuzăm ori pentru că ar fi nimicuri, ori pentru că provin de la vreun orgolios care le dă de pomană altora din ce a descoperit el, ori că spune prea mult, ori că spune prea puţin...
Şi lucrurile chiar nu stau aşa. Descoperim într-un târziu – dar de fapt niciodată nu e prea târziu!!! – că cel orgolios suntem chiar noi, care nu am vrut să ştim informaţia, clarificarea, descoperirea confuziilor... Eram frustraţi... voiam să ni se acorde atenţia, credeam că astfel avem putere asupra altuia...
Ne vom lămuri cu toţii, fără urmă de îndoială. Cândva... În timp ce scriu, deja pe toate meridianele lumii s-au mai lămurit încă câţiva, pentru că e în firea spiritului uman să revină la ceea ce a fost odată, dar la care nu a putut avea încredere că are să revină...
