Moşii aveau puterea de a cunoaşte tot ceea ce era în pământuri, în ape şi în ceruri. Învăţătorii primeau cunoaşterea locului şi timpului pe care îl trăiau ei, iar Moşii aveau grijă să le explice şi rădăcinile, şi efectele ultimelor modificări planetare, ceea ce Învăţătorii trebuiau să ofere mai departe Măiaştrilor şi oamenilor din aşezarea lor. Bazele cunoaşterii şi aplicărilor generale le aveau toţi oamenii, tot ceea ce ştia unul – ştia oricine în aşezare, ducând o viaţă prin cunoaştere de o deosebită complexitate. Şi în lumea întreagă lucrurile în acest fel, ţinând cont de faptul că fiecare aşezare era amplasată pe continente diferite, în locuri diferite pe continente (ţărmuri de ape, şesuri, munţi), necesitând forme specifice de activitate: în funcţie de locul pe continent, dar şi de puterea spirituală a fiecărui grup de întrupaţi, de evoluţia spirituală a grupurilor.
Moşii nu circulau între aşezări, doar pentru simplul fapt că aveau sarcini de mare anvergură, care se derulau aproape permanent: şi în ţara poporului ajutat de ei, dar şi în întreaga lume, şi în întreaga galaxie, şi în dimensiunile structurale paralele cu dimensiunea noastră de evoluţie a primarilor şi ajutătorilor lor. În schimb, atunci când vremurile au devenit din ce în ce mai grele, în puncte-cheie – cum a fost şi Dacia – ei au stat sute de ani în mijlocul poporului, coordonând mişcări deosebit de importante pentru istoria tuturor popoarelor de pe continent: Zalmoxis, Deceneu, Duras Dupaneus, etc., în calitate de conducători direcţi ai poporului şi conlucrând cu Moşii romani şi elini, pentru punerea în schemă a unor desfăşurări istorice de mare subtilitate şi amploare. Despre toate aceste vom discuta pe larg în studiile viitoare.
Deşi la început nu am înţeles faptul că oamenii erau deosebit de evoluaţi, profund cunoscători şi având o experienţă uriaşă în activităţile curente sau de mare amploare, treptat am înţeles toate subtilităţile cunoaşterii tuturor oamenilor în acele vremuri: mai ales privind diminuarea vibraţiei medii planetare, pe care oamenii o cunoşteau de multe milenii – numită mai târziu Lumina Neagră, Lumina Veche şi aşteptând cu răbdare întunecarea încă şi mai puternică, trăind întreaga fenomenologie a scăderii temperaturii, a aspririi animalelor din ce în ce mai reactive: o trăiau cu pricepere, cu încredere, cu înţelepciune. Ştiau bine că vor primi cândva Lumina Nouă, dar la vremea aducerii ei pe Pământ oamenii nu aveau să mai ştie de ea, de profunzimile vieţii şi ale universului. Chiar dacă în acel moment ştiau că trebuia să vină primirea Luminii de la Marele Învăţător al tuturor lumilor, al tuturor timpurilor, primirea Luminii Noi, Luminii Albe, Luminii Curate, mai ştiau bine că la momentul acela mult prea puţini dintre ei aveau să-l recunoască şi să-i recunoască munca şi iubirea de toate de toţi... Dar aveau s-o folosească, s-o înţeleagă treptat, spre adânca odihnire a sufletului lor obosit...
Cunoaşterea oamenilor mergea încă şi mai departe. Oamenii ştiau că trebuie să aştepte trecerea timpurilor, aşa cum orice om aşteaptă ziua după ce noaptea piere. Simţeau răsuflarea pământurilor şi a cerurilor deopotrivă – la fiecare şase răsărituri crescânde în bunătatea cerurilor, răsuflări care ofereau viaţă pământurilor, apelor şi vieţuitoarelor: din ce în ce mai bună, mai proaspătă de la un răsărit al soarelui – la altul. La al şaptelea răsărit, ceva din lumina soarelui avea un pic de străin în ea, dar aveau să recunoască acel strop de străinătate în mijlocul săptămânii viitoare. La fel era în Ziua Mijlocului de Vară, când ceva din alcătuirea, din suflarea cerurilor, avea să se regăsească tocmai anul următor, ca Lumină de Vară; iar în Ziua Mijlocului de Iarnă, ceva din alcătuirea şi din suflarea cerurilor avea să se regăsească în Lumina de Iarnă a anului viitor. În acest fel, omul era mereu pregătit să întâmpine o nouă vară şi apoi o nouă iarnă. Mereu, unele după altele şi după altele.
Moşii explicau multe lucruri, pe care fiecare om le primea cu multă bucurie, de-a lungul întregii vieţi. Din timpul copilăriei, fiecare eveniment din viaţa aşezării – fie că ţinea de pământuri, de ape sau de ceruri – era discutat de fiecare dată când apărea, sau se repeta în viaţa omului şi a aşezării sale.
De copil, fiecare om învăţa pe rând de la părinţii săi, aşa cum am arătat deja. Lucra cu părinţii săi, care lucrau cu Învăţătorul aşezării, ori de câte ori doreau să înveţe sau să aprofundeze o învăţătură. Fiecare părinte discuta pe larg problema cu partenerul său de viaţă şi nu uitau să discute aceeaşi problemă cu urmaşul lor, atunci când ajungea la vârsta puterii depline.
Învăţătorul era om cu puteri şi cunoaşteri multiple înaintate, care se statornicea în aşezare după îndrumările moşilor, trimis de ei. De mici copii, toţi viitorii Învăţători simţeau, la fel ca şi Călătorii, că trebuie să pornească la drum, către un Cuib cu Moşi – adică o aşezare a moşilor din mijlocul munţilor (pe platourile montane) sau de sub munte (din lăcaşuri pe care azi le numim peşteri). Ajungeau pe căi simţite numai de ei în Cuibul Moşilor, trăiau până la anii deplinei lor maturităţi, împreună cu toţi cei care erau învăţaţi de Moşi – tot ceea ce aveau nevoie pentru a deveni: şi buni învăţători pentru toate felurile de oameni dintr-o aşezare, şi buni coordonatori pentru a ajuta „măiaştrii” din aşezare.
Măiaştrii erau oameni născuţi pentru a face mai presus de orice o singură faţă de lucru omenesc. Aveau înclinaţie pentru ceva anume de mici copii, iar învăţătorii aflau acest lucru al lor, căci ştiau să „citească” destinul omului: şi după sarcina de lucru a familiei, şi după sarcina de destin personal al urmaşului din familie. Între învăţători şi măiaştrii erau deosebiri, şi tocmai astfel de deosebiri se împleteau şi ajutau aşezarea. Fiecare aşezare forma, trimitea şi primea învăţători – oameni care erau, în felul lor activ, oameni străini de aşezare, care nu erau născuţi în aşezare, dar tocmai de aceea necesari astfel. Vedeau mai clar înclinaţiile altor oameni, nefiind obişnuiţi de copii cu lumea din aşezare. Dar măiaştrii erau oamenii aşezării, care tocmai de aceea ştiau bine de tot ceea ce ştia şi putea face fiecare om din aşezarea lor. Conlucrarea dintre învăţător şi măiaştrii aşezării, maeştrii pe meserii, ducea la perfecţionarea permanentă şi a lor, şi a oamenilor pe care îi îndrumau astfel.
Măiaştrii lucrau exclusiv acelaşi lucru. Învăţătorii făceau şi învăţau de toate, dădeau învăţătură tuturor despre tot ceea ce aveau oamenii în locul şi în timpul lor de viaţă: de căutat, de învăţat, de oferit; de trăit cu toate forţele lor, de ajutat cu toată bunăvoinţa sufletului lor.
Şi măiaştrii erau învăţaţi de Moşi, atunci când Moşii simţeau că ei trebuie să aprofundeze, pentru destinul lor personal, multe lucruri mărunte – dar foarte importante. Moşii ştiau multe lucruri pe care oamenii le foloseau foarte rar într-o aşezare, din ce în ce mai rar. De aceea ţinerea lor de minte se scurta, şi de multe ori amănuntele se puteau uşor pierde. Moşii însă ţineau bine minte, ei lucrau cu toate aşezările, căci se puteau menţine în cunoaşterea lumii la în nivel înalt, şi universal – de cunoaştere şi aplicare. Făceau cercetări, mai ales privind felul în care pământurile, apele, cerurile şi toate vietăţile se schimbau de la o epocă la alta, influenţându-se reciproc. Mergeau singuri prin toate locurile pământurilor şi apelor, conlucrau cu Moşii de pe întreg Pământul, precum şi cu alţi Moşi din cerurile şi pământurile mai îndepărtate sau mai apropiate. Sfatul lor se ţinea pe pământul locului, cu Învăţătorii şi cu Călătorii, dar şi cu Moşii din alte pământuri care şi ei, la rândul lor, dădeau învăţătură prin vorbirea minţii lor, direct Învăţătorilor şi Măiaştrilor din aşezările tuturor pământurilor.
Moşii trăiau şi ajutau o parte mare din oamenii lumii – dar ei iubeau şi ajutau toate popoarele lumii, ori de câte ori aveau nevoie de ei. Multe popoare aveau multe lucruri în comun şi primeau ajutor după cum un Moş sau altul avea timp în momentul în care apărea nevoia. Dacă erau mulţi Moşi, problemele erau rezolvate în orice moment. Nu se pomenea ca un om conştient că poate să fie astfel ajutat – să nu fie pe loc îndrumat, după puterile şi ştiinţa sa.
Toţi oamenii ştiau bine că atunci când treceau în viaţa lor de lumină, după terminarea vieţii lor pe pământuri, lucrau acolo mai mult, şi mai bine, şi mai profund, şi aprofundau tot ceea ce începuseră să lucreze, cu forţele lor proprii, în timpul petrecut pe pământurile lumii; acolo conlucrau cu toţi ajutătorii care înainte fuseseră lângă ei doar în vis sau pe care îi văzuseră numai în zilele cele mai puternice ale timpurilor. Tocmai o astfel de conlucrare conducea la întărirea credinţei că aveau să fie ajutaţi oricând, oricum, atunci când aveau să reintre în viaţa de pe pământuri şi aveau să trecă prin greutăţile inerente unor asemenea vieţi.