4. ALTE ÎNDRUMĂRI PRIMITE DE LA MOŞI

Moşii aveau puterea de a cunoaşte tot ceea ce era în pământuri, în ape şi în ceruri. Învăţătorii primeau cunoaşterea locului şi timpului pe care îl trăiau ei, iar Moşii aveau grijă să le explice şi rădăcinile, şi efectele ultimelor modificări planetare, ceea ce Învăţătorii trebuiau să ofere mai departe Măiaştrilor şi oamenilor din aşezarea lor. Bazele cunoaşterii şi aplicărilor generale le aveau toţi oamenii, tot ceea ce ştia unul – ştia oricine în aşezare, ducând o viaţă prin cunoaştere de o deosebită complexitate. Şi în lumea întreagă lucrurile în acest fel, ţinând cont de faptul că fiecare aşezare era amplasată pe continente diferite, în locuri diferite pe continente (ţărmuri de ape, şesuri, munţi), necesitând forme specifice de activitate: în funcţie de locul pe continent, dar şi de puterea spirituală a fiecărui grup de întrupaţi, de evoluţia spirituală a grupurilor. 

Moşii nu circulau între aşezări, doar pentru simplul fapt că aveau sarcini de mare anvergură, care se derulau aproape permanent: şi în ţara poporului ajutat de ei, dar şi în întreaga lume, şi în întreaga galaxie, şi în dimensiunile structurale paralele cu dimensiunea noastră de evoluţie a primarilor şi ajutătorilor lor. În schimb, atunci când vremurile au devenit din ce în ce mai grele, în puncte-cheie – cum a fost şi Dacia – ei au stat sute de ani în mijlocul poporului, coordonând mişcări deosebit de importante pentru istoria tuturor popoarelor de pe continent: Zalmoxis, Deceneu, Duras Dupaneus, etc., în calitate de conducători direcţi ai poporului şi conlucrând cu Moşii romani şi elini, pentru punerea în schemă a unor desfăşurări istorice de mare subtilitate şi amploare. Despre toate aceste vom discuta pe larg în studiile viitoare. 

Deşi la început nu am înţeles faptul că oamenii erau deosebit de evoluaţi, profund cunoscători şi având o experienţă uriaşă în activităţile curente sau de mare amploare, treptat am înţeles toate subtilităţile cunoaşterii tuturor oamenilor în acele vremuri: mai ales privind diminuarea vibraţiei medii planetare, pe care oamenii o cunoşteau de multe milenii – numită mai târziu Lumina Neagră, Lumina Veche şi aşteptând cu răbdare întunecarea încă şi mai puternică, trăind întreaga fenomenologie a scăderii temperaturii, a aspririi animalelor din ce în ce mai reactive: o trăiau cu pricepere, cu încredere, cu înţelepciune. Ştiau bine că vor primi cândva Lumina Nouă, dar la vremea aducerii ei pe Pământ oamenii nu aveau să mai ştie de ea, de profunzimile vieţii şi ale universului. Chiar dacă în acel moment ştiau că trebuia să vină primirea Luminii de la Marele Învăţător al tuturor lumilor, al tuturor timpurilor, primirea Luminii Noi, Luminii Albe, Luminii Curate, mai ştiau bine că la momentul acela mult prea puţini dintre ei aveau să-l recunoască şi să-i recunoască munca şi iubirea de toate de toţi... Dar aveau s-o folosească, s-o înţeleagă treptat, spre adânca odihnire a sufletului lor obosit...

Cunoaşterea oamenilor mergea încă şi mai departe. Oamenii ştiau că trebuie să aştepte trecerea timpurilor, aşa cum orice om aşteaptă ziua după ce noaptea piere. Simţeau răsuflarea pământurilor şi a cerurilor deopotrivă – la fiecare şase răsărituri crescânde în bunătatea cerurilor, răsuflări care ofereau viaţă pământurilor, apelor şi vieţuitoarelor: din ce în ce mai bună, mai proaspătă de la un răsărit al soarelui – la altul. La al şaptelea răsărit, ceva din lumina soarelui avea un pic de străin în ea, dar aveau să recunoască acel strop de străinătate în mijlocul săptămânii viitoare. La fel era în Ziua Mijlocului de Vară, când ceva din alcătuirea, din suflarea cerurilor, avea să se regăsească tocmai anul următor, ca Lumină de Vară; iar în Ziua Mijlocului de Iarnă, ceva din alcătuirea şi din suflarea cerurilor avea să se regăsească în Lumina de Iarnă a anului viitor. În acest fel, omul era mereu pregătit să întâmpine o nouă vară şi apoi o nouă iarnă. Mereu, unele după altele şi după altele.

Moşii explicau multe lucruri, pe care fiecare om le primea cu multă bucurie, de-a lungul întregii vieţi. Din timpul copilăriei, fiecare eveniment din viaţa aşezării – fie că ţinea de pământuri, de ape sau de ceruri – era discutat de fiecare dată când apărea, sau se repeta în viaţa omului şi a aşezării sale.

De copil, fiecare om învăţa pe rând de la părinţii săi, aşa cum am arătat deja. Lucra cu părinţii săi, care lucrau cu Învăţătorul aşezării, ori de câte ori doreau să înveţe sau să aprofundeze o învăţătură. Fiecare părinte discuta pe larg problema cu partenerul său de viaţă şi nu uitau să discute aceeaşi problemă cu urmaşul lor, atunci când ajungea la vârsta puterii depline.

Învăţătorul era om cu puteri şi cunoaşteri multiple înaintate, care se statornicea în aşezare după îndrumările moşilor, trimis de ei. De mici copii, toţi viitorii Învăţători simţeau, la fel ca şi Călătorii, că trebuie să pornească la drum, către un Cuib cu Moşi – adică o aşezare a moşilor din mijlocul munţilor (pe platourile montane) sau de sub munte (din lăcaşuri pe care azi le numim peşteri). Ajungeau pe căi simţite numai de ei în Cuibul Moşilor, trăiau până la anii deplinei lor maturităţi, împreună cu toţi cei care erau învăţaţi de Moşi – tot ceea ce aveau nevoie pentru a deveni: şi buni învăţători pentru toate felurile de oameni dintr-o aşezare, şi buni coordonatori pentru a ajuta „măiaştrii” din aşezare.

Măiaştrii erau oameni născuţi pentru a face mai presus de orice o singură faţă de lucru omenesc. Aveau înclinaţie pentru ceva anume de mici copii, iar învăţătorii aflau acest lucru al lor, căci ştiau să „citească” destinul omului: şi după sarcina de lucru a familiei, şi după sarcina de destin personal al urmaşului din familie. Între învăţători şi măiaştrii erau deosebiri, şi tocmai astfel de deosebiri se împleteau şi ajutau aşezarea. Fiecare aşezare forma, trimitea şi primea învăţători – oameni care erau, în felul lor activ, oameni străini de aşezare, care nu erau născuţi în aşezare, dar tocmai de aceea necesari astfel. Vedeau mai clar înclinaţiile altor oameni, nefiind obişnuiţi de copii cu lumea din aşezare. Dar măiaştrii erau oamenii aşezării, care tocmai de aceea ştiau bine de tot ceea ce ştia şi putea face fiecare om din aşezarea lor. Conlucrarea dintre învăţător şi măiaştrii aşezării, maeştrii pe meserii, ducea la perfecţionarea permanentă şi a lor, şi a oamenilor pe care îi îndrumau astfel.

Măiaştrii lucrau exclusiv acelaşi lucru. Învăţătorii făceau şi învăţau de toate, dădeau învăţătură tuturor despre tot ceea ce aveau oamenii în locul şi în timpul lor de viaţă: de căutat, de învăţat, de oferit; de trăit cu toate forţele lor, de ajutat cu toată bunăvoinţa sufletului lor.

Şi măiaştrii erau învăţaţi de Moşi, atunci când Moşii simţeau că ei trebuie să aprofundeze, pentru destinul lor personal, multe lucruri mărunte – dar foarte importante. Moşii ştiau multe lucruri pe care oamenii le foloseau foarte rar într-o aşezare, din ce în ce mai rar. De aceea ţinerea lor de minte se scurta, şi de multe ori amănuntele se puteau uşor pierde. Moşii însă ţineau bine minte, ei lucrau cu toate aşezările, căci se puteau menţine în cunoaşterea lumii la în nivel înalt, şi universal – de cunoaştere şi aplicare. Făceau cercetări, mai ales privind felul în care pământurile, apele, cerurile şi toate vietăţile se schimbau de la o epocă la alta, influenţându-se reciproc. Mergeau singuri prin toate locurile pământurilor şi apelor, conlucrau cu Moşii de pe întreg Pământul, precum şi cu alţi Moşi din cerurile şi pământurile mai îndepărtate sau mai apropiate. Sfatul lor se ţinea pe pământul locului, cu Învăţătorii şi cu Călătorii, dar şi cu Moşii din alte pământuri care şi ei, la rândul lor, dădeau învăţătură prin vorbirea minţii lor, direct Învăţătorilor şi Măiaştrilor din aşezările tuturor pământurilor.

Moşii trăiau şi ajutau o parte mare din oamenii lumii – dar ei iubeau şi ajutau toate popoarele lumii, ori de câte ori aveau nevoie de ei. Multe popoare aveau multe lucruri în comun şi primeau ajutor după cum un Moş sau altul avea timp în momentul în care apărea nevoia. Dacă erau mulţi Moşi, problemele erau rezolvate în orice moment. Nu se pomenea ca un om conştient că poate să fie astfel ajutat – să nu fie pe loc îndrumat, după puterile şi ştiinţa sa.

Toţi oamenii ştiau bine că atunci când treceau în viaţa lor de lumină, după terminarea vieţii lor pe pământuri, lucrau acolo mai mult, şi mai bine, şi mai profund, şi aprofundau tot ceea ce începuseră să lucreze, cu forţele lor proprii, în timpul petrecut pe pământurile lumii; acolo conlucrau cu toţi ajutătorii care înainte fuseseră lângă ei doar în vis sau pe care îi văzuseră numai în zilele cele mai puternice ale timpurilor. Tocmai o astfel de conlucrare conducea la întărirea credinţei că aveau să fie ajutaţi oricând, oricum, atunci când aveau să reintre în viaţa de pe pământuri şi aveau să trecă prin greutăţile inerente unor asemenea vieţi. 

3. MOŞII ŞI ÎNVĂŢĂTURILE OFERITE POPORULUI

Se vor avea în vedere studiile:
- Răspunsuri la întrebările dvs: Despre Moşi 

- Studiu detaliat despre Moşii popoarelor: scurt istoric al relaţiei dintre ajutătorii-Moşi şi populaţiile ajutate 

În plus, să vedem care erau bazele spirituale ale îndrumărilor pe care Moşii le ofereau popoarelor lor, prin intermediul:

- Călătorilor Moşilor: cei care duceau în aşezări îndrumările primite de la Moşi, de două ori pe an: în zilele Mijlocului de Vară şi în zilele Mijlocului de Iarnă (azi le numim solstiţii);

- Învăţătorilor Moşilor: cei care îşi primeau direct de la Moşi, într-un mediu depărtat de aşezare, dar propice orientărilor rapide şi precise de care aveau nevoie, la începutul vieţii lor cu sarcină de Învăţător: de îndrumător cu privire la aplicaţiile de activitate umană, în funcţie de variaţiile de mediu din fiecare aşezare. Apoi reveneau în mijlocul aşezării în care fiecare avea să-şi desfăşoare viaţa, având un rol unic în aşezare. În continuare, primeau îndrumările de la Moşi, prin intermediul Călătorilor, în cele două perioade cu vibraţiile cele mai puternice ale fiecărui an: zilele Mijlocului de Vară şi Mijlocului de Iarnă; dezbăteau apoi toate cele primite cu Măiaştrii aşezării, şi împreună lucrau pentru aplicaţiile necesare următoarei perioade din an, împreună cu toţi oamenii din aşezare;

- Măiaştri aşezării: spre deosebire de Învăţătorul aşezării, Măiaştri, care îşi primeau şi ei învăţăturile de destin direct de la Moşi, la începutul vieţii lor cu sarcină de Măiastru, erau în număr egal cu meseriile, tipurile de activităţi care se derulau în aşezare: agricultor, pomicultor, creator de îmbrăcăminte, creator de obiecte de uz gospodăresc, fierar, etc. Ei reveneau în aşezare şi primeau de două ori pe an îndrumările de la Moşi, prin intermediul Călătorilor şi Învăţătorului din aşezare, cu care adaptau îndrumările cu caracter general la necesităţile evoluţiilor întrupaţilor din aşezare. Cunoaşterea care stătea la baza activităţilor umane de pretutindeni era proprie tuturor oamenilor, străveche de milioane de ani şi folosită în evoluţii cu mult înainte de venirea spiritelor pe Pământ. Oamenii îşi aminteau clar tot ceea ce aveau nevoie pentru o viaţă optimă: şi pentru ei înşişi, şi pentru întreg biosistemul planetar, şi pentru planeta însăşi. Moşii, Călătorii, Învăţătorii şi Măiaştrii realizau un acord fin, optim, între cunoaşterea ancestrală şi necesităţile trăirilor umane în funcţie de variaţia vibraţiei planetare în fiecare an: fizic, emoţional, mental şi spiritual avansat. Oamenii erau orientaţi astfel spre o activitate pregătitoare scurtă şi apoi realizarea celor mai adecvate linii de acţiune pentru un consens general între om şi natură. 

Să vedem pe scurt liniile generale de cunoaştere care stăteau la baza trăirilor umane în acele timpuri: ştiute milenii de-a rândul drept "Timpul Moşilor". 

Omenirea nu se trage din biosistemul planetar, ca urmaş din corpurile transformate, conjunctural (adică în funcţie de condiţiile mediului de trai al vieţuitoarelor), din aproape în aproape, până să ajungă omul – oamenii care suntem noi, azi. Omenirea este coborâtoare, la fel cum este orice altă vieţuitoare de pretutindeni, din două mari linii, ramuri evolutive: ca spirit întrupat, având o evoluţie îndelungată pentru fiecare fel de vieţuitoare pe care o cunoaştem azi – şi încă multe alte feluri din întregul univers – iar pe de altă parte, ca urmare a unor forme de creaţie a corpurilor de către entităţile coordonatoare ale evoluţiilor lor, din materia fiecărei planete în parte: adică pe planeta unde spiritele au nevoie să se întrupeze, pentru a-şi forma o experienţă de manifestare mereu mai bogată, de la un ciclu de întrupări la altul. Pe măsura creşterii puterii energetice a spiritelor, are loc şi creşterea, şi consolidarea experienţei individuale de folosire a acestei puteri energetice radiante. Este o creştere care se realizează pe trei mari căi:

- creaţie materială;

- comunicare individuală;

- relaţionare între spirite şi grupuri de spirite întrupate. 

Pe măsura creşterii unei asemenea experienţe, creşte treptat şi gradul de conştientizare individuală asupra propriei fiinţe, precum şi conştientizarea diferitelor grupuri de întrupaţi cu care intră în contact sub diferite forme. 

Privind evoluţiile din perspectiva creatorilor conştienţi care suntem noi, oamenii de pe Pământ, putem spune că, chiar dacă este greu de simţit – şi astfel de cercetat – fiecare vieţuitoare dintre cele cunoscute de noi are gradul ei de conştienţă în mediul în care îşi desfăşoară trăirile. Treptat, pe măsura avansării în evoluţii, fiecare spirit îşi formează şi o conştiinţă a alegerilor pe care trebuie să le facă, alături de o conştiinţă a perfecţionării manifestărilor sale: cu alte cuvinte – să aleagă între bine şi rău, dar să aleagă şi între o stare, o manifestare, şi alta superioară celei dintâi. La început, orice activitate se reduce la hrănire, la autoprotecţie şi la perpetuarea propriei specii, învăţând de la semenii ce arată a şti mai multe, arată a face lucrurile mai bine, se adăpostesc mai eficient şi se adaptează mai bine, prin ceea ce ştiu ei să facă cu aceleaşi forme de corpuri pe care le au toate la un loc. Treptat apare în conştienţa fiecărui spirit faptul că cei din jurul său se pot împărţi în două grupuri de vieţuitoare cu acelaşi fel de corpuri: ajutători şi ajutaţi. Conştienţa se formează chiar din felurile de desfăşurare a întrupărilor, în mijlocul unor feluri de indivizi pe care mai târziu îi vor numi părinţii lor, şi pe ei înşişi se vor numi urmaşi. Se vor forma şi vor păstra conştienţa faptului că părinţii sunt cei mai apropiaţi ajutători ai urmaşilor lor, şi că acest lucru se petrece oriunde în lumea pe care o cunosc din ce în ce mai bine.

Tot treptat se formează, şi apoi se consolidează, ideea că astfel de ajutători sunt oriunde în jurul lor şi învaţă multe lucruri bune pentru toţi, învăţând în acelaşi timp să ajute şi ei pe alţii, la rândul lor. Chiar în cuplurile pe care le vor forma vor ajunge să se ajute reciproc, pe măsură ce vor înţelege riscurile în lupta pentru supravieţuire. Cu cât semenii lor vor fi mai mulţi, cu atât şansa de a forma un grup cu indivizi de acelaşi fel va fi mai mare. Vor avea şanse egale de supravieţuire în faţa altor grupuri cu care vor împărţi locul de trai şi vor supravieţui în perioadele cele mai grele ale vieţii lor. Vor avea, treptat, şanse mari la crearea unor adaptări ale mediului pentru perioadele în care devin mai grele, mai dure, dezorientându-i, dar şi mobilizându-i astfel să se zbată împreună pentru găsirea de soluţii pentru adaptarea sau schimbarea mediului în care trăiesc: pentru adăpostire, pentru fugă din calea primejdiilor, pentru găsirea de alte, mereu alte soluţii pentru supravieţuire. Ajutătorii însă se găsesc pretutindeni: oriunde s-ar desfăşura asemenea greutăţi, există şi ajutători la care pot oricând apela, formând împreună grupuri de neabătut din calea trăirilor lor.

Desfăşurări de astfel de evoluţii se petrec peste tot în universuri, peste tot în lumile în care spiritele se întrupează astfel. Treptat, dar repede, spiritele învaţă să creeze conştient, şi conştientizează astfel în acest fel de moment că au creat – dar inconştient – şi până atunci, cu mult timp înainte, urmând acea linie de mimetism conform căreia învaţă de fapt tot timpul de la ajutători. Creaţia conştientă lucrează asupra îndemânării spiritelor pe două căi:

– o percepţie prin simţuri a realităţii înconjurătoare, care stă la baza cunoaşterii mediului de trai şi adaptării în mijlocul unui volum din ce în ce mai mult conştientizat de vieţuitoare mari şi mici. Toate împreună formează viaţa planetară pe care orice creator conştient însă învaţă treptat să o şi ajute, chiar în mijlocul acelor perioade de greutate a vremurilor proprii de trai. Învaţă să aibă grijă şi de sine, şi de ajutătorii săi, şi de celelalte fiinţe din preajma sa. Un spirit aflat în asemenea situaţii de trai este pus în situaţii grele, în care învaţă conştient nu să aleagă între a se salva pe sine sau pe alţii, ci să salveze cât mai multe vieţuitoare în condiţii cât mai puţin distrugătoare pentru toate la un loc. Să caute căile în care să ia cu sine, să poarte cu sine cele care trăiesc în preajma sa şi să caute condiţii comode de supravieţuire pentru toate vieţuitoarele la un loc.

– se va forma treptat o conştienţă extinsă asupra bunurilor şi vieţuitoarelor care trăiesc alături de creatorul conştient, a fiecărui asemenea întrupat conştient de viaţa sa şi de a celor din jurul său. O asemenea conştienţă va crea treptat, mai departe, o conştienţă a îngrijirii întregului grup, conştientizând mărimea – şi mărirea lui permanentă – la fel ca şi complexitatea acţiunilor pe care le au de realizat împreună.

Întotdeauna se vor găsi, oricât de mare ar fi complexitatea şi frumuseţea lucrărilor lor – tot mereu noi şi noi altele asemănătoare, după cum se schimbă locurile în care trăiesc. Învăţă în acelaşi timp să călătorească de la un loc la altul, prin spaţiile dintre pământurile stabile pe care învaţă să trăiască. Învaţă astfel să călătorească pe pământuri cu corpuri asemănătoare felurilor de materii ale pământurilor, şi prin locurile libere dintre pământurile cunoscute astfel cu alt fel de corpuri, mai uşoare şi astfel străbătând spaţiile cu mai multă uşurinţă. Încep să înţeleagă că în aerul dintre pământuri nu pot sta locului, dar pe pământuri pot s-o facă, în timp ce ajutătorii pot să stea astfel şi în aer, şi pe pământ. Ceea ce însemnă că o pot face şi ei, cu efort, prin obişnuire. Învaţă aşadar treptat să facă şi ei acelaşi lucru, înţelegând că au nevoie treptat:

– de exerciţiu de trai cu corpurile lor cele grele şi tari, cu care învaţă să trăiască în continuare, aşa cum au conştientizat deja;

– de exerciţiu de zbor conştient, chiar dacă acesta din urmă pare mai greu şi mai nesigur. Cu toate acestea, exemplul ajutătorilor este mereu la îndemână şi ei îi ajută să se preocupe şi de cele ale corpului lor greu dar şi, din vreme în vreme, şi de cele ale corpului cel uşor.

În acest fel, fiecare spirit învaţă ceea ce numim azi: traiul planetar, cu corpul fizic, precum şi călătoria astrală, cu corpul astral. Învaţă că, cu fiecare fel de corp – fizic sau astral – pot percepe o multitudine de lucruri care vin unele în completarea altora. Toate la un loc, atunci când încep să stăpânească asemenea cunoaşteri, se completează şi mai profund cu călătorii încă şi mai lungi, de la o planetă la alta (nu numai în jurul planetelor, ca în călătoriile astrale), timp în care încep să cunoască alte noi lucruri din mediul înconjurător. Sunt călătoriile care se fac cu alte feluri de corpuri, încă şi mai uşoare, dintre care corpul de manifestare este corpul spiritual (sau budhic): sunt călătorii foarte rare, este drept, desfăşurate numai atunci când schimbă o planetă de reşedinţă, de evoluţie – cu alta.

Iată câteva dintre cele pe care Moşii le aveau în vedere, şi le ţineau mereu în vederea oamenilor. Ei ajutau pe toţi – chiar dacă în feluri diferite: ajutau direct şi oamenii, ajutau şi toate celelalte vieţuitoare de pe planetă. Ajutau – şi îndrumau spre ajutor – toate spiritele care treceau, în călătoriile lor, prin dreptul Pământului, prin galaxia noastră, îndreptându-se spre alte locuri, care le vor ajuta să-şi deruleze mai departe evoluţia. Ajutau pe toţi ajutătorii-entităţi-astrale, ajutători pentru oameni, dar şi pentru grupuri de vieţuitoare de pe planetă. 

Ajutau în acele timpuri, în mod direct, toţi oamenii, dar chiar dacă au ieşit la un moment dat din lumea oamenilor, ei ajută în continuare: oameni, vieţuitoare, planetă, planetele-surori ale Pământului şi Soarele - steau care le guvernează pe toate la un loc. 

Şi o vor face până la sfârşitul întrupării tuturor stelelor şi planetelor din această galaxie. 

Mai mult: Moşii sunt oameni, dar în acelaşi timp pot să treacă singuri, prin forţele lor spirituale şi experienţa îndelungată pe care o au, în alte straturi (dimensiuni structurale) paralele cu stratul în care evoluăm noi, acum: straturi de ajutor pentru toate galaxiile universului. 

Toate erau învăţături pentru toată lumea, consolidări pentru astfel de învăţături, oamenii ştiind bine că vor veni vremuri grele, lipsite de cunoaştere, şi au nevoie de astfel de consolidări pentru a putea să le ţină piept. 

2. ÎN AŞEZARE

Oamenii trăiau în comunităţi mici, răsfirate la poalele dealului sau muntelui, la adăpost. Mărirea comunităţii se făcea în exteriorul ei sau, dacă o familie avea destin de întemeietor, bătrânii învăţau oamenii – adulţi şi copii deopotrivă – cum să o facă şi cum să supravieţuiască singuri, până când alte familii noi veneau să li se alăture treptat. Lumea ştia că omenirea se va înmulţi şi va vedea cum, treptat, se nasc tot mai mulţi copii într-o familie. Bătrânii plecau târziu din viaţa lor, comparativ cu plecarea noastră, de azi – şi totuşi cu mult mai devreme decât Moşii, şi cu mult mai devreme decât se petrecuseră lucrurile în generaţiile trecute. Astfel încât aşezările creşteau şi oameni se bucurau de ele. Aveau cu toţii nevoie – tineri şi bătrâni – de atenţie şi echilibru spiritual să înfrunte schimbările vieţilor lor, orientându-se permanent după îndrumările Moşilor. 

Iar Moşii ofereau îndrumări precise, complexe, dar cu asemenea calităţi şi multe altele toţi oamenii erau obişnuiţi din propriile lor vieţi anterioare, de care erau perfect conştienţi. Toate erau dezbătute cu deosebită atenţie şi aplicate conform dezbaterilor cu Călătorii Moşilor, purtătorii de cunoaştere aprofundată a îndrumărilor pe care le primeau. Când primele ierni ale întemeietorilor de aşezări erau grele, ei se întorceau în vechea aşezare, în familia de care se despărţiseră, acolo unde – de la plecarea lor – se construiau în plus camere primitoare pentru ei, în eventualitatea unor astfel de nevoi. La un moment dat fiecare aşezare avea „puiul” ei, şi fiecare se înrudea îndeaproape, la începuturi, doar cu una singură, aceea din care provenea. Cu vremea însă, aşezările s-au înmulţit, dar şi greutăţile pe măsura vremurilor; ajutoare veneau însă din toate părţile care auzeau de întemeierea unei noi aşezări, şi se înrudeau astfel mai multe unele cu altele.

CĂLĂTORII MOŞILOR

La ştirile astfel duse şi aduse contribuiau mult Călătorii – ajutători învăţaţi de Moşii străvechi cu toate tainele cunscute de ei din lunga lor experienţă. Călătorii care aveau şi ei multă experienţă, fiind ca evoluţii cei mai avansaţi după Moşi. Cei care aveau misiune de învăţătură şi lucrare de la Moşii care trăiau în creierul munţilor plecau în satele din văi în Ziua Mijlocului de Vară şi se întorceau la Moşi pentru următoarele sfătuiri şi aplicări ale acestora. Porneau din nou la drumuri spre văi, spre aşezări, în Ziua Mijlocului de Iarnă – din nou de la Moşi către oamenii din văi. Le duceau învăţătura cea nouă, orientări în lucrări mai vechi sau mai noi, dezbătute la ultima lor întâlnire. Atunci când era nevoie, chiar Moşii mergeau în aşezările care le necesitau direct ajutorul, în funcţie de destinul fiecărui om şi al tuturor la un loc. Călătorii care mergeau spre miazănoapte, unde iarna era mai grea şi viaţa oamenilor după vreme, erau mai des însoţiţi de Moşi. Cei care plecau spre Miazăzi erau mult mai rar însoţiţi de Moşi: numai dacă învăţătura proprie le dicta, sau dacă Moşii aveau şi ei misiuni către alţii, din alte locuri, sau dacă misiunile Moşului cu Călătorul le cerea neapărat acest lucru.

Călătorul ştia bine când venea vremea să fie însoţit de Moş în drumurile lui, prin puterea percepţiilor sale multisenzoriale încă puternice şi manifeste permanent, fără nici o întrerupere sau oboseală pentru el. Fiecare Călător era sub învăţătura a cel puţin doi Moşi: unul de soartă, de destin propriu, şi unul de loc, al ţării unde trăia poporul ajutat. Soarta Călătorului număra vieţile ca zilele: multe şi tocmite de la începuturile vremurilor să ajute oamenii, indiferent unde se năştea şi numai acolo unde Moşii pământurilor îl conduceau, către nevoia oamenilor.

Moşul, indiferent dacă era de soartă sau de ţară, de popor, era un om străvechi întotdeauna, coborâtor din vremurile de dincolo de potop, din vremurile care aveau să fie curând uitate de oameni – numai de Moşi nu. Moşul avea mulţi Călători, din lumea largă, legaţi de propria lui soartă. Sau, altfel spus, mulţi Călători aveau soarta legată de un asemenea Moş. Toată lumea despre activităţile pe care le aveau Moşii – chiar dacă cu timpul din ce în ce mai puţini oameni aveau să păstreze o astfel de cunoaştere despre Moşii străvechi şi numai Călătorii au mai păstrat cunoaşterea despre Moşi, atât cât dânşii au rămas în lume, înainte de a se retrage pentru a lăsa oamenilor libertatea de a trăi aşa cum puteau ei, în vremuri în care omul trebuia să-şi poarte răspunderea pentru tot ceea ce el însuşi hotăra. 

Dar la început mulţi oameni din văi ştiau calea către Moşii pământurilor, dar numai până la un punct. Ei ştiau că nu trebuie să confunde Moşii cu Călătorii care purtau cunoaşterea de la Moşi, dar chiar dacă erau doar mesagerii, purtătorii cunoaşterii de la Moşi, îi tratau cu acelaşi respect ca şi pe Moşi. 

Dar numai pentru ca aveau învăţătură multă – Călătorii ştiau că nu este de ajuns să fie şi Moşi. Soarta îi pregătea să fie cândva, în eternitate, Moşi – aşa cum Moşii îi învăţau să ştie că fiecărui om, oricât de mulţi erau în lumea largă, şi încă şi mai mulţi în multe alte lumi – îi venea rândul să fie Moş. Nu era nimeni să scape de asta, şi nimeni nu voia nicidecum să scape. Călătorii conştientizau cât de complexă era viaţa Moşilor, cât de multă răspundere era purtată pe umerii lor. Fiecare Călător cunoştea viaţa Moşului său de soartă, şi nu numai din văzute, ci pentru că în mintea lui îşi vedea de mic copil şi Moşul de soartă, şi Moşii de ţară: putea avea un Moş de loc – în locul unde avea să trăiască, sau mai mulţi Moşi de loc, dacă rostul vieţii sale era să meargă în mai multe locuri de-a lungul ei. Îşi vedea soarta treptat şi îşi cunoştea rostul în lume. Îşi cunoştea vieţile dinainte şi simţea bine cum i se vor aşeza oamenii şi drumurile ca să poată rostui toate sarcinile, aşa cum fuseseră menite ele să fie, de la facerea drumurilor întregii lumi. Pleca în lume de foarte tânăr, din familia sa, de pe meleagul natal, şi mergea fără greş acolo unde îl duceau firele sufletului lui. Ştia cu ce oameni să se întâlnească, simţea cu cine să se îndemne la drum sau să îşi ia singur drumul în piept, dacă soarta îi era dată aşa.

Călătorii ajungeau în sate pe cărări numai de ei cunoscute. Unele părţi de drum le cunoşteau şi oamenii din aşezări, precum şi locurile amenajate de Călători: podeţe, indiguiri, garduri pentru avalanşe sau deplasări de pământ, precum şi case pentru odihnă. Ştiau că toate fuseseră construite de Călători – iar căsuţe speciale de odihnă pentru drumurile lor lungi, erau clădite asemenea caselor din aşezări. La început Călătorii duceau cele trebuincioase trăiului acolo; cu timpul, când şi oamenii din văi au început să facă călătorii spirituale lungi, duceau şi ei provizii, întreţineau podeţele de pe ape şi întăriturile de prin munţi, pentru păstrarea tuturor în cele mai bune condiţii. 

Conform obiceiului străvechi al tuturor ajutătorilor, Călătorii nu primeau nimic de la oameni, nici aprovizionările la început, considerând că este datoria lor de onoare să le facă pe toate. Dar Moşii îi învăţau în primul rând să primească darul de prietenie şi bună cuviinţă al oamenilor, căci Călătorii aveau în primul rând dorinţa să dea fără să primească nimic în schimb. Erau cei mai pricepuţi oameni după Moşii străvechi şi duceau învăţătura lor oamenilor, ajutându-i să înveţe la rândul lor şi pe alţii să facă lucrurile perfecte – iar acesta trebuia să fie un dar perfect şi complet altruist. Însă o astfel de obişnuinţă îi integra pe Călători în viaţa pe care trebuiau s-o ducă după plecarea Moşilor, în comunităţi cu oameni care trebuiau să înveţe pe calea dăruirilor cu drag, reciproc. Iar Călătorii, care vor deveni ori sihaştri, ori lucrători cu meserii itinerante, trebuiau să se obişnuiască cu o astfel de legătură cu oamenii. 

De aceea Călătorii primeau cu bucurie darul oamenilor pentru casele de călători, pentru întreţinerea lucrărilor de susţinere a celorlalte obiective gospodăreşti. Cu timpul cei ce foloseau şi ei asemenea obiective presărate pe toate drumurile, lucrau cu drag după ce le foloseau în drumurile lor sau pentru odihnă: tăiau lemne pentru foc sau pentru diverse reparaţii (uşi, dublarea pereţilor, mobilier pentru interior, grinzi sau podeţe, jgheaburi în jurul casei, garduri, etc.); ordonau şi dereticau casa şi curtea, reparau la rândul lor acolo unde era cazul, mai cu seama primăvara, când multe erau stricate de zăpezi sau viiturile din munţi, oricâtă grijă era pusă în alegerea locului şi protejarea după caz. Culegeau poame şi puneau în locul celor mâncate de ei; coseau, ţeseau, împleteau, reparând şi obiectele aflate în căsuţă. Făceau oale şi ulcele pentru gătit şi mâncat, făceau linguri de lemn şi obiecte mărunte de trebuinţă în casă. Frământau şi coceau paine să aibă la drum şi lăsau pesmeti pentru cei care aveau să vină în urma lor.

Şi apoi plecau din nou la drum...

Călătorii ajungeau spre primăvară să colide toate aşezările pe care le aveau în grijă, atunci când Anul Nou începea cu primele lucrări pentru hrana oamenilor, pentru cursul lui. Călătorul stătea la sfat cu Învăţătorii, oferind un ajutor personalizat fiecărei aşezări în parte: după formele de relief, după structura spirituală, evoluantă, a oamenilor din aşezare. Mai târziu, când vibraţia pământurilor şi oamenilor a scăzut considerabil, Călătorii intrau în aşezări, lucrând împreună cu Învăţătorii, cu Măiaştrii, cu oamenii pe meserii, ajutându-i să-şi împletească cunoaşterile, experienţa, obişnuinţele, înclinaţiile şi tendinţele. Mai cu seamă în satele noi, pe care ei le ajutau să se consolideze, să se întărească prin îmbogăţirea experienţei tuturor. Când aşezările erau la începutul formării lor, Călătorul era însoţitor al primilor întemeietori – pe principiul multor alte feluri de ajutor pe care ei le ofereau oamenilor, chiar de la începuturi, înainte de formarea familiilor. 

Să ţinem minte faptul că nu discutăm numai despre cele ce se petreceau pe tărâmurile geţilor: ci în toată lumea, în urmă cu cca. 8-10.000 de ani, pe tot Pământul: în toate popoarele, pe toate continentele şi în insulele din largul oceanului planetar, lucrurile se petreceau exact la fel. 

POVEŞTILE GEŢILOR (1): ÎN LOC DE INTRODUCERE

Scrierile mele au la bază invăţături spirituale vechi şi stravechi, îmbinate cât pot mai armonios cu cele noi, şi mereu tot mai noi. Sunt învăţături spirituale care ating multe puncte de vedere: de înţelegere a evoluţiilor spirituale, urmărind mersul lor prin universuri despre care încet – dar sigur – aflăm din ce în ce mai multe lucruri; de profil spiritual al populaţiilor întrupate din care facem parte, în mijlocul cărora ne-am întrupat şi noi acum, de unde vom pleca cândva, pentru a ne întoarce acasă, de unde am venit fiecare dintre noi...

...Apoi mai scriu despre istoria civilizaţiilor umane pe Pământ...
Fiecare loc de pe Pământ vorbeşte azi despre trecut, prezent şi viitor. Fiecare om poartă cu sine, conştient sau nu, istoria omenirii, istoria planetei şi a stelelor de pe cerurile pe care le priveşte cu bucurie şi poate, de multe ori, cu nostalgie. Cândva fiecare om s-a plimbat printre ele, a trăit îngemănat cu ele, a venit dintre ele aici, pe Pământ, să înveţe din tot ceea ce îl înconjoară cum să-şi continue drumul mai departe, ajutând la rândul său – tot aşa cum este şi el ajutat.
Despre marea istorie a omenirii voi scrie în alte părţi. Ceea ce scriu aici se va dovedi curând deschidere şi totodată completare la ceea ce se va scrie acolo. Este astfel aici experienţa trăită cu sufletul, oglindită în ochii celui care a învăţat şi apoi a văzut, şi a explicat astfel, exemplificând în locurile prin care a călătorit sau despre care a auzit şi a simţit personal ceva, şi-a amintit că a trăit şi a simţit în vremuri mai vechi sau mai noi...

...ACUM.. SĂ ZICEM 8-10.000 DE ANI... PLUS-MINUS-CEVA... APROAPE CĂ NU MAI CONTEAZĂ...

Lumea pe care o vom străbate acum este o lume în care oameni cutezători au trăit, au muncit, au cunoscut şi au lăsat Moştenire apoi înţelegerile lor, aşa cum le cunoşteau ei prea bine: ori lăsate cunoaştere ca moştenire din bătrânii lor ori, cunoscute fiind deja dintr-o asemenea moştenire primită, ei înşişi au putut vedea cu ochii minţii lor trecutul, înţelege apoi propriul prezent şi chiar mai departe – viitorul celor ce aveau să le urmeze..
Lumea de prin locurile în care trăim acum ştia bine în trecut că era coborâtoare din cunoaştere multă: multă şi profundă. Dorea să nu-şi piardă puterea şi răbdarea de a-şi înţelege profunzimile, dar nu se putea împotrivi devenirilor. Nici nu dorea acest lucru. Omul era pe Pământ ca să înveţe să facă lucruri care îi erau uşoare, dar şi lucruri care îi erau grele. Venise pe Pământ şi se obişnuise mai întâi să trăiască, adaptându-se tuturor celor de aici şi primind mult ajutor să înţeleagă timpurile care îi vor veni în cale, să le trăiască şi să le facă faţă cu toată experienţa pe care o acumulase până atunci. Omul fusese maestru creator cu mintea sa şi acum venise vremea să creeze cu mâna sa. Fusese văzător mai cu seamă cu mintea sa şi acum trebuia să se obişnuiască să vadă lucrurile cu ochii săi. Fusese întotdeauna ascultător de glasul armoniilor universale, unde sunetele cerurilor şi pământurilor, tuturor vietăţilor de pretutindeni îşi împleteau mereu simfoniile; aceleaşi simfonii trebuiau acum cunoscute din mişcarea – şi nu din fiinţarea lor. Trebuia ca omul să simtă totul, să trăiască cu toate, să aibă grijă de toate. Trebuia să-şi folosească experienţa, aşa cum era ea, şi să se lupte cu el însuşi să-şi recupereze puterile şi cunoaşterile, după ce şi le va pierde de tot şi va rămâne doar cu impresia că le-a avut candva.

Dacă Bătrânii sau Moşii din vechime, care rămăseseră printre oameni încă, îi învăţau tot ceea ce se putea învăţa din cele uitate acum de oamenii obişnuiţi, şi ei, la rândul lor, trebuiau să lase cunoaşterea lor în lume – spre a rămâne sprijin, ajutor, atunci când timpurile aveau să le ceară. Bătrânii – sau Moşii, cum mai erau numiţi – îi învăţau pe oameni şi cum să trăiască, şi cum să lase Moştenire ceea ce le ofereau ei lor, acum. „Acum” era vremea aceea în care Moşii mai erau încă în lume, căci ei toţi spuneau că vor pleca, atunci când avea să le vină şi lor vremea. Ştiau bine unde vor pleca şi mai ştiau bine că, de acolo unde vor pleca îi vor veghea pe oamenii rămaşi în urma lor, pe oamenii rămaşi în rândul „lumii”.

Moşii erau străvechii coborâtori din vremurile pe care oamenii de rând nu şi le mai aminteau exact, dar erau convinşi că tot ceea ce le spuneau ei era adevărat: simţeau cu tot sufletul lor, cu toată încredinţarea lor acest lucru. Şi dacă erau încredinţaţi că aşa stăteau lucrurile, îşi ascultau sufletul şi descopereau că ştiu să facă multe lucruri pe care nu le învăţaseră clar de undeva, cu amănunte care nu erau cuprinse în vreo învăţătură pe care o primiseră de la măiaştrii satului.

Fig. nr. 1 : Moşul (Cel Străvechi de Zile); mai târziu - getul, dacul, în evoluţia sa spirituală.

ÎN FAMILIE

Orice om primea învăţătură din familia sa. Învăţa să facă tot ceea ce putea face un om în lumea sa, indiferent dacă era femeie sau bărbat.
Dar învăţau deopotrivă că erau vremuri în an în care femeia făcea mai bine treburi femeieşti, şi alte vremuri în care bărbatul făcea mai bine treburi bărbăteşti.
Erau vremuri în care toţi puteau face orice, laolaltă, dar numai copiii aveau puterea să aducă ceva nou, în timp de vârstnicii satului (care erau bătrâni şi ei, dar îmbătrâniţi ai vremurilor lor scurte, şi nu coborâtori din vremurile cele străvechi) ascultau copiii şi înţelegeau ce spuneau ei, pentru că aveau învăţătura de a-i asculta de la Bătrânii lumii lor.
Erau vremuri în care bărbatul şi femeia aveau forţa necesară să-şi creeze o familie: o vreme în care obişnuiau să trăiască împreună, şi altă vreme în care trăiau lucrând fiecare după forţa şi cunoaşterea lui; dar nu uitau niciodată să-şi spună ce au trăit, ce au făcut. Apoi se sfătuiau şi învăţau unul de la altul cum să facă mai bine fiecare lucru astfel sfătuit. Când venea vremea lucrului făcut împreună, vedeau cât şi-au însuşit reciproc din cele luate unul de la altul şi mai făceau apoi câteva lucruri împreună.
Vârstnicii satului urmăreau, lucrând pe lângă ei, cum realizau cei tineri toate cele învăţate. Apoi le ofereau învoire să se ia cu înţelegere. Să umble în lume împreună, să aibe copii şi să-i crească în pace şi înţelepciune.
Crescuţi astfel, copiii veneau să umple cu răsuflarea lor viaţa părinţilor lor. Mama şi copilul răsuflau împreună din prima clipă a vieţii lor, răsuflarea unuia mergea către răsuflarea celuilalt, iar tatăl privea şi cuprindea cu răsuflarea lui sufletele legate astfel de el.
Oamenii ştiau că răsuflările fuseseră mult mai puternice cândva. Răsuflarea era şi lumina care curgea odată cu respiraţia. Lumina era de mai multe culori, dar în copilărie şi mama, şi copilul aveau luminile verzi: luminile verzi mergeau una către curgerea luminii celuilalt, curgeau de la ceafă către ochi şi se împlineau una pe alta, cuprinzându-se reciproc, amestecându-se reciproc când stăteau faţă în faţă.

Fig. nr. 2 : Mama şi Copilul

Tatăl privea către viitor, iar mama privea către trecut. Copilul, până când creştea, privea când către viitor (privindu-şi tatăl), când către trecut (privindu-şi mama). Dacă până la ieşirea din copilărie învăţa astfel şi de la mamă, şi de la tată, după ce privirea i se limpezea bine de tot, el devenea ori fată, ori băiat, şi îşi urma astfel drumul vieţii sale. Adică privea acolo unde îl ducea sufletul său de fată sau de băiat.

Privirea copilului se limpezea cam atunci când făcea 6, sau 7, sau 8 primăveri, dar nu mai mult şi nici mai puţin de atâta. Tot atunci privirea mamei slăbea, după ce în vremea dintre naştere şi limpezirea ochilor copilului său ea avea privirea cea mai profundă, mai limpede şi mai clară.

Bătrânii spuneau aşa: păturile de lumină ale omului sunt multe. Sunt multe şi sunt colorate. Au muzici diferite, au puteri diferite. Şi păturile cu lumina cea mai frumoasă – argintie sau aurie – sunt cele mai de sus pături ale omului, dar cu ele omul nu se naşte, ci doar zânele, ursitoarele, le ţes şi le aşează în jurul mamei.

Fig.nr. 3 : Ursitoarele (Zânele)

Căci ea trebuie să fie purtătoare de forţe să nască şi să crească fătul, să-l alăpteze, să-l îngrijească. De aceea forţele ei trebuie să fie, şi sunt mari. Şi când copilul ei poartă cu sine 6 – 8 primăveri, când iese astfel din greutatea înţelegerilor vieţii lui, mama îi leapădă păturile împrumutate de mult, de la ursitoare, de la copil. Copilul este acum simţitor şi bun ascultător, îşi ia păturile cele înalte dela mama sa şi începe să şi le poarte cu sine prin lume.

Aşa devine el un om adevărat.

DESPRE TRANSFERUL ALTOR BLOGURI PERSONALE PE ACEST BLOG

Întrucât am informaţia că în viitoarea perioadă se vor modifica drastic politicile de taxare a blogurilor, voi transfera pe acest blog cele prezentate pe blogurile “Călătorii Astrale” şi “Drumuri Spirituale”. Aceste bloguri vor rămâne deschise până la noi modificări, dar după preluarea articolelor lor, le voi continua aici.

Cei care au citit articolele celor două bloguri vor avea aşadar o perioadă de “odihnă” !!! Dar voi mai intercala câteva subiecte între preluări, după care voi continua cu cele care sunt în pregătire acum.

Să sperăm că toate vor fi bune în continuare !!! Doamne ajută !!!