Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degrabă de păsările care i-au cântat la ferestre... de florile care i-au crescut în fața ochilor, dimineață după dimineață, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsă, de îngerii care i-au vorbit întotdeauna despre Moșii pământurilor străvechi și despre tainele ascunse ale omului mereu căutător în trecuturile sale, în prezentul său și în viitorul către care se îndreaptă cu încredere, străbătând valurile eternităților...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

duminică, 12 iunie 2016

ÎNVĂŢÂND SĂ OBSERV...


Îmi este evident că oamenii care ne sfătuiesc să nu mai gândim dau dovadă de o gândire extrem de laborioasă. Ceea ce nu am citit nicăieri cum că ei explică acest lucru se leagă tocmai de faptul neînţeles "printre rânduri": există un timp al ne-gândirii – al observării, al percepţiei fără a lăsa gândirea să categorisească, să ordoneze, să spună: "Aha! E aia! Am înţeles că asta vine aşa:..." sau "Ce dezordine..." şi mă ridic imediat şi fac ordine, întrerupând observarea; apoi pentru că timpul dedicat observării s-a terminat, că mai trebuie să facem şi altceva (drumuri, serviciu, cumpărături, discuţii, gospodărie) mergem în treaba noastră mulţumiţi că am rezolvat treaba imediat. Că altfel poate nici nu ne-am fi dat seama, doar am trecut prin casă de 1000 de ori de dimineaţă până acum, dar eram obişnuită, nici nu am observat... Deci observarea e bună.  Mai fac şi altă dată.
Timpul observării şi trăirii complexe a observării nu presupune acţiunea imediată: nici a gândului, nici a trupului. Obişnuinţa vine prin a ţine minte implicit, dar pentru că am luat acest exemplu, să spunem: în observarea dezordinii este o percepţie a neordonării, de exemplu, cu o întreagă trenă de elemente ataşate. Este un sunet pe care îl vom percepe dacă ne obişnuim să-l ascultăm. Sunetele nu se sparg de mulţimea dezordonată a lucrurilor: când ordinea e făcută, sunetele curg altfel - dar trebuie să ajungem să percepem diferenţa. E doar un exemplu. Mirosul este altul. Simţirea proprie generală a ordinii este alta, căci razele de lumină şi sunetele nu se sparg în milioane de frânturi - ci doar în câteva. 
Doar trebuie perceput. Dacă sar să fac ordine, nu percep decât faptul că e dezordine, că nu-mi place, că nu i-ar plăcea nimănui dacă ar veni... Gândirea îmi spune că e bine, că acum sunt mulţumită... Că puteam s-o fi făcut deja, ce mare brânză să pui ceva ordine în fiecare zi, parcă şi ochiul e mai odihnit când priveşte camera în care nimic nu mai e alandala, ci toate sunt în şifonier, în bibliotecă, în maşina de spălat...
De fapt gândirea trebuie să existe, dar gândirea are loc după ce înţelegem că există mult mai multe diferenţe decât credeam. Pentru că am învăţat cu adevărat observarea, percepţia complexă a tuturor celor despre care ştim, iar în plus parcă ...mai apar şi altele pe care nu le ştiam... 
Gândirea devine de fapt mult mai complexă, mai activă, mai înţelegătoare, mai profundă după un timp. 
Şi după alt timp apar încă şi mai multe. Şi astfel ne simţim impulsionaţi să facem acest exerciţiu cu regularitate, în locuri diferite, în momente diferite. 
Începem să vrem să gândim - dar în acel fel disociat care uite! M-a determinat să nu mă vâr într-o discuţie doar pentru că "Ştiu!" sau într-o ceartă pentru că "Io am dreptate..." Treptat observ că fiecare are dreptate, în felul său, dacă mă pun în locul altuia îmi dau seama. Învăţ cum sunt oamenii, ce gândesc: ce gândesc eu ştiu deja. Sau nu?! A apărut ceva nou? Mda... Judec omul deşi spuneam că "Aaaa!!! Io nu judec omul!!!" Dar dacă... Îl analizez sau îl judec spre a-l acuza de ceva doar pentru că mi se pare că aşa cum cred eu e just??...
Dar dacă???...
Dar dacă îmi fac un obicei să observ cu bunăvoinţă orice şi să trag concluziile abia după ce totul s-a terminat?
Pot să o fac când iau eu hotărârea să o fac, când mi se cere părerea şi îmi asum răspunderea pentru ce spun. Dar ce spun este din propriile mele experienţe sau le-am luat din cărţi? Ce este total corect după părerea mea şi care sunt diferenţele între ceea ce este experienţa mea şi a altora? Sunt oare confuzii sau sunt aspecte ale aceluiaşi fenomen observat???...
Ieri spuneam confuzie, azi cred că sunt aspecte...
Mă duc să-mi cer scuze că m-am contrazis cu omul. Ştiu că o să mă bălăcărească, că i-am stricat imaginea... că mai am multe de învăţat în viaţa asta deşi mă dau mare că scriu... că sinele lui superior i-a remarcat micimea mea... Bah!!...
Trăiri... 
Sănătate să am că restul se face... 

vineri, 3 iunie 2016

Din învăţăturile ajutătorilor mei astrali


Să simţi şi să fixezi clar deosebirea între tulburarea pe care o provoacă răutatea cuiva faţă de bunătatea cuiva: când emoţia umană normală devine supărare sau exaltare. Indiferent cum vine, cum o ai, tot tulburare este, indiferent dacă este supărare sau exaltare. Să simţi cum puterea ta le poate opri pe loc, chiar dacă revine mai estompat după abaterea atenţiei în altă parte: tot de aceeaşi natură este şi nu trebuie să te mulţumească că nu este atât de mare ca prima dată. Amprenta care rămâne acolo o fixează prin faptul de a nu fi aprofundat fenomenul: nu ai trecut prin ea, ea a rămas acolo. 
Îndepărtarea amprentei înseamnă folosirea ei prin acoperirea cu altceva de vibraţie mai joasă sau mai înaltă. 
Cea joasă este pedepsirea celui care a provocat frustrarea. 
Cea înaltă este înţelegerea ajutorului primit pentru dezvoltarea şi apoi consolidarea atitudinii pline de demnitate, autocontrol, înţelegere, bunătate la adresa celor care se petrec în lume. Acceptarea faptului că fiecare eveniment, indiferent cum l-am eticheta, conduce la înţelegeri din ce în ce mai profunde în avansări spirituale, determină ceea ce numim azi iertare. 
Mai devreme sau mai târziu ajungem la iertare: superficial la început, adică iertare după o perioadă lungă de supărare, apoi de aplanare, apoi de acceptare şi apoi de înţelegere: din ce în ce mai profundă, mai adâncă. Adică de paşi făcuţi în profunzime: sau imediat şi profund, prin simţirea – nu numai gândirea – noastră, sau în timp: uneori în vieţi întregi din cicluri la perioade lungi de timp, în care alte părţi de atitudine s-au consolidat şi conduc implicit la rezolvări de aceeaşi natură sau de naturi apropriate. De aceea rezolvările între oameni sunt rare şi nu de puţine ori superficiale, atitudinea de supărare revenind din când în când, după tipare care pot fi sesizate mai repede sau mai lent, după experienţa trăitorului. 

miercuri, 1 iunie 2016

LA MULȚI ANI TUTUROR COPIILOR ȘI PĂRINȚILOR SERIOȘI CARE AU PĂSTRAT ÎN SUFLETUL LOR CANDOAREA COPILĂRIEI !!!



Azi copilăria este în multe cazuri (mulțumesc lui Dumnezeu că nu în toate...) dominată de dorințele refulate ale acelor mame care nu-și mai amintesc decât că pe la 12 ani, media de vârstă a declanșării ciclului menstrual, priveau cu jind la diverse femei mature, învățând prin copiere să se poarte la fel cu ele în anii când ar fi putut scăpa de sub severitatea propriilor mame...

LA MULȚI ANI TUTUROR COPIILOR ȘI PĂRINȚILOR SERIOȘI CARE AU PĂSTRAT ÎN SUFLETUL LOR CANDOAREA COPILĂRIEI !!!

...pentru că nu cred că e cazul să cultivăm noi, maturii, copilăreala superficială, nu de puține ori răutăcioasă, pe alocuri plină de cruzimea nematurizării emoțiilor și sentimentelor umane, ci deschiderea și candoarea cu care un copil privește lumea, în care depășește, fără să știe nici părinții lor, jocul din care face o trăire serioasă, totală...

PS: Mulțumesc dnei Cristiana Alexandra Levitchi pentru acest articol.