Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degrabă de păsările care i-au cântat la ferestre... de florile care i-au crescut în fața ochilor, dimineață după dimineață, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsă, de îngerii care i-au vorbit întotdeauna despre Moșii pământurilor străvechi și despre tainele ascunse ale omului mereu căutător în trecuturile sale, în prezentul său și în viitorul către care se îndreaptă cu încredere, străbătând valurile eternităților...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

vineri, 30 iunie 2017

SÂNZIENELE ANULUI 2017 (3): ZILE ŞI NOPŢI DE SÂNZIENE...

Cerurile sunt “deschise”... 
Ştim acum ce înseamnă asta: cerurile sunt permanent deschise sufletelor tuturor vieţuitoarelor – nu numai oamenilor, dar în majoritatea zilelor de peste an percepţiile noastre astrale, mentale şi cauzale sunt acoperite de cele fizice: şi este normal să fie aşa, căci suntem în perioada planetară care ne favorizează preponderent manifestări cu corpul fizic – iar pentru păstrarea conştienţei altor puteri omeneşti şi reobişnuirea noastră cu alte manifestări, de alte vibraţii, sunt perioade mai scurte de timp în care capacităţile senzoriale ale altor corpuri din întreg sistemul nostru corporal prind puteri sub imperiul energiilor şi vibraţiilor cosmice şi telurice în egală măsură. Ele se înmulţesc acum, sub puterea energiilor noi care inundă planeta noastră şi ne pregătesc astfel de revenirea noastră, în viitorul apropiat, la folosirea tuturor capacităţilor noastre de creatori conştienţi avansaţi, aflaţi în curs de universalizare
Zilele cele mai puternic marcate de vibraţiile Sânzienelor sunt de fapt între 20 iunie şi 15 iulie. Sunt Zilele Mijlocului de Vară, iar una dintre aceste zile, cu un maxim de intensitate de cca. 4-5 ore, este într-o anumită zi, pe care în trecut numai Moşii aveau puterea de a o simţi – şi au de altfel şi acum o asemenea întâietate: în funcţie de ritmurile planetare, stelare şi de biosistem planetar. Asemenea determinări aveau loc în trecut cunoscând bine bioritmurile tuturor la un loc şi felul în care reverberaţiile tuturor se împletesc, în general, cu bioritmul omului creator, dându-i un anumit tip de forţă personală, uşor de înţeles de către Moşii atotcunoscători. Data la care omul poate şti că va avea loc un anumit fenomen are o deosebită importanţă, căci conştienţa sa este îndreptată asupra fenomenului trăit, amplifică în corpurile sale semnalul exterior şi întăreşte astfel semnalul interior, răspunsul prin intensificarea razelor sale prin care spiritul se manifestă în momentul astfel conştientizat. 
Azi, cunoscând importanţa tuturor acestor zile, ne putem menţine conştienţa atentă şi putem astfel contribui la propria noastră dezvoltare, şi întărire spirituală. Treptat vom ajunge să ne menţinem această conştienţă cât mai mult timp, ceea ce ne va conduce cu certitudine la regăsirea – mai curând decât “trezirea” – tuturor forţelor noastre pământene. 
De asemenea, conştiinţa omului are o putere deosebită când el este conştient de fenomenele ce se derulează în viaţa sa, dacă ştie ce trăieşte, dacă ştie semnificaţiile pentru el personal şi pentru lumea în care trăieşte. 
Noi am ajuns să ştim mai curând sărbătoarea religioasă – deşi ştim şi de sărbătoarea Sânzienelor, de cele mai multe ori vag şi oricum ameţit de estompările religioase. Desigur, este importantă activitatea sfinţilor pe care creştinul îi sărbătereşte cu orice prilej, căci pe lângă faptul că toate cele ce se petrec urmăresc îmbunătăţirea comportamentului uman şi răspunsul frumos al omului către lumea înconjurătoare, cu elementele de sacrificiu care rămân deosebit de importante, cu învăţătură de curaj şi demnitate umană, spirituală în toate profunzimile sale. Cu toate acestea însă se pierde concret învăţătura de neam, care este esenţa fiecărui popor în parte, pe lângă care experienţa celorlalte popoare vine să completeze în mod armonios universalizarea omului de oriunde. 
Zilele Mijlocului de Vară, cu acel vârf despre care am discutat în postări anterioare (“Sânzienele noastre) erau în trecut folosite de Moşi şi de Călătorii Moşilor pentru a da îndrumări oamenilor din aşezări din jurul punctului lor stabil de locuire, pentru schimbările pe care Ziua Mijlocului de Vară le prefigura pentru perioada următoare. Călătorii Moşilor erau oameni obişnuiţi, cu viaţă obişnuit de scurtă, dar erau spirite întrupate cu evoluţie înaintată, pentru care cunoaşterea sarcinilor lor le era cunoscută din naştere şi adaptarea la cerinţele sarcinilor lor de destin în preajma Moşilor era rapidă şi completă, avansând apoi, din anii copilăriei, pe drumul specific personal cu sarcini exclusiv pentru popoarele în mijlocul cărora trăiau, pe care le ajutau, le îndrumau. Dacă Moşii au fost la începutul îndepărtat al vieţii lor (înainte de ultima glaciaţiune) parte din coordonatorii spirituali ai populaţiilor mentale din acele străvechimi, Călătorii lor – ceea ce azi numim pe scurt “iniţiaţi”, călătorind peste tot, în toate aşezările, pentru a duce cuvântul Moşilor – au fost în toate vieţile lor străvechi ajutători planetari pădureni, munteni, insulari. Călătorii Moşilor au fost după ultima glaciaţiune, chiar dacă au avut întrupări din ce în ce mai scurte, rădăcinile colindătorilor de azi (se poate urmări articolul “Veneau odinioară colindătorii Moşilor): cu sarcini ample şi precise de îndrumare a oamenilor din aşezările aflate în sarcina Moşilor locali. Călătorii au devenit, după mileniul al II-lea Î.Ch. sihaştrii locurilor, ajutând în continuare ca îndrumători spirituali: dar nu ca preoţi de cult, aşa cum începuseră să fie la alte popoare, după retragerea Moşilor lor, mult mai timpurie decât la noi. La noi nu au existat preoţi şi temple – dar alte popoare aşa ni le-au numit când aflau despre lăcaşurile sacre ale dacilor!... Sacre erau, desigur, dar fără a fi locuri speciale de închinare la zei, ori de sacrificii (ofrande) oferite zeilor, ori de orice alt obicei al altor popoare migratoare, pentru care zeii proprii, Moşii lor, erau de mult o amintire. Şi ei erau ajutaţi cu iubire de entităţile pământurilor pe care erau musafiri, despre care nu ştiau multe şi nu le simţeau în profunzime – dar chiar şi aşa ei fiind parte a destinului lor: zeilor pământurilor noi pentru ei le închinau spre îmbunare ofrande, plătindu-şi din greu preoţii să se ocupe de legăturile lor cu zeii. De reţinut acest lucru. 
Ceea ce nu era cazul pentru populaţiile locale, cu rădăcini locale adânci în istoria omenirii. 
Moşii noştri, care aveau în sarcină aşezările dintre munţii Alpi şi munţii Urali, conduşi de Zalmoxis, au rămas pe aceste locuri până după retragerea romanilor din teritoriile geţilor (dacilor, după felul cum ne numeau ei) şi au orchestrat, pe lângă retragerea lor propriu-zisă, şi ordonarea vieţii oamenilor din toate aşezările rămase în viaţă din teritoriile care fuseseră sub ocupaţie romană. O asemenea organizare, re-aşezare a vieţi getice peste tot, a cuprins în primul rând reconstruirea satelor – dar nu numai din punct de vedere arhitectonic, ci şi ca obiceiuri, arte şi meserii deconcertate din cauza retragerii multor locuitori în munţi şi revenirii în matca satelor a celor plecaţi să înfrunte cu curaj asuprirea romană. S-au reintegrat nu numai vieţii, ci şi celor pe care azi le numim tradiţii, pe care ei le numeau după cum ştiau de mult că veniseră de la Moşi: datul, datini. 
Vom vedea în curând un studiu amplu despre moştenirea de popor şi moştenirea de specie – pentru că fiecare specie, fiind creată de entităţile transcedentale, a primit o moştenire de specie, privind ceea ce are de manifestat în condiţiile pământene, cu corporalitatea pe care spiritul o ia în primire. Fiecare popor de spirite – şi intraplanetare, şi independente  , plus poporul de spirite care formează prin întrupare comună planeta însăşi, are trasate ca exemplu primordial, din însăşi derularea transcendenţei în timpurile-rădăcină, o serie de manifestări care au fost date ca exemplu de folosire a corporalităţii care se întărea pe Pământ. 
Pentru specia umană, a cărei corporalitate era, şi este, folosită de spiritele avansate în evoluţii, creatoare conştiente în curs de universalizare, această moştenire ajunge la noi pe două linii principale, corespunzătoare celor două forme principale de manifestare: 
– prin corpul mental (ajutat în manifestare de corpul astral şi de corpul fizic), până la ultima glaciaţiune;
– prin corpul fizic (ajutat în manifestare de corpul mental şi de corpul astral), după ultima glaciaţiune. 
Ambele direcţii au fost folosite după cum s-a derulat variaţia vibraţiei cosmică şi planetară, dar trăgându-şi esenţa din creaţia transcedentală a speciei umane. Aceste două aspecte, principii de manifestare umană sunt:
1. Omenirea să păstreze în primul său plan de manifestare legătura cu entităţile astrale, interdimensionale şi dimensionale cu care are sarcini de legătură prin destin – destinul omenesc general şi cel personal, particular. 
2. După ultima glaciaţiune, având în vedere accentuarea specificului actual al societăţii spiritelor creatoare pe Pământ: este păstrarea, conservarea vieţii, respectarea ei în orice condiţii, dar cu amendamentele specifice planetei cu cel mai numeros biosistem planetar din sistemul de planete ale stelei locale, a căror viaţă se derulează în vibraţii foarte joase. Ceea ce înseamnă că omul se poate apăra de animale agresive şi se pot consuma vieţuitoare în mod moderat pentru vitalizare – şi nu de plăcere. 
Acestea sunt, aşadar, cele două principii de bază pentru manifestările spiritelor umane, moştenirea transcedentală de bază. 
Ceea ce azi numim tradiţii, sunt elemente de formă tranzitorie, adică: care îmbracă diferite forme în funcţie de condiţiile de trai şi de sarcinile generale ale popoarelor, ale grupurilor spirituale întrupate în poporul delimitat pe un teritoriu. Toate au primit condiţii de dezvoltare din însăşi creaţia transcedentalilor, care au lăsat moştenire şi forme de creaţie şi de manifestare pentru cele două epoci trasate de marile variaţii ale vibraţiei planetei: înaltă şi joasă. Totul prinde astfel formă în funcţie de proporţionalitatea între vibraţiile pământurilor cu elementele eterice matriceale care îi susţin vitalitatea împreună cu biosistemul local – şi grupurile umane care folosesc corporalitatea locală. 
De aceea avem tradiţii în diferite aspecte ale vieţii noastre spirituale, tradiţii care, la originea lor, aveau de dus cu ele anumite cunoaşteri cu o deosebită profunzime spirituală, arătându-le astfel omului atunci când va fi în stare să-şi descifreze şi puterile sale spirituale, şi împreună cu ele: profunzimile cunoaşterilor strămoşeşti. Să-i arate unde trebuie să se concentreze pentru a cunoaşte:
– propria corporalitate şi felurile de corporalitate înconjurătoare;
– propria evoluţie spirituală şi evoluţiile spiritelor întrupate în jurul său;
– toate elementele de întrupare ale planetei sale, ale altor planete din jur şi ale stelei care le guvernează, ale altor stele din grupul stelar local;
– toate formele materiale şi energetice pe care le poate percepe înafară de cele de întrupare, care sunt creaţii ale aceloraşi Făuritori care se ocupă şi de corpurile vieţuitoarelor, dar şi de crearea structurilor din univers. 
Studiind treptat aceste forme prin care tradiţiile susţin viaţa şi legăturile omului cu entităţile coordonatoare ale evoluţiilor în spaţii universice special create pentru orice forme de viaţă le-ar putea folosi, înţelegem treptat că avem în plus şi propriile amintiri din vieţi petrecute în alte locuri din univers, şi din alte universuri. 
Revenim treptat, sub îndrumarea ajutătorilor astrali de destin, la toate înţelegerile pe care le-am avut cândva, şi care se dezvoltă – şi ne dezvoltă cunoaşterile pe care le-am acumulat în ultimile vieţi prin manifestare fizică, cu corpul fizic: care completează în mod minunat cunoaşterea totală a universului din perspectiva pământeanului. 
Cu orice ocazie e bine să studiem şi să aprofundăm cunoaşterile obţinute, revenind mereu când simţim că mai este, a mai apărut ceva de ştiut, de înţeles, de mers mai departe. 
Acum mai avem câte ceva de înţeles, referitor la asemenea forme tradiţionale – pe care le vom dezvolta şi cu alte prilejuri. Deocamdată să înţelegem câte ceva din formele pe care le-au îmbrăcat de-a lungul timpului cele legate de Zilele Mijlocului de Vară, ştiind că cele pe care le aflăm acum făceau parte integrantă din manifestările curente ale strămoşilor noştri – dintre care nu puţini dintre noi au mai trăit aici, în acele timpuri: timpuri-rădăcină pentru ceea ce trăim, şi cunoaştem şi noi, azi.

DATINI DE SÂNZIENE: 1. DATINA MĂRITIŞULUI
Este un fel de a trăi frumos, curat, luminat de cunoaşterea felului ideal de trai pentru orice om. Fete şi flăcăi – oameni tineri aflaţi în pragul maturităţii fizice şi psihice, se căsătoresc, întemeindu-şi o familie în care să-şi crească urmaşi, să-şi ajute părinţii la vremea senectuţii lor şi să fie ei înşişi ajutaţi de copiii şi nepoţii lor. În trecut era o cunoaştere, o recunoaştere intuitivă a partenerului de viaţă – chiar clar-intuiţie, adică cunoaştere clară a partenerului de destin, fără dubiu, cu care s-a pregătit fiecare partener al cuplului, înainte de intrarea la întrupare. Cum greutăţile timpurilor din urmă a îndepărtat de regulă omul de astfel de clar-intuiţii, îndrumările strămoşeşti arată momentele din an în care percepţiile multisenzoriale sunt mult mai active, cu condiţia ca omul să ţină cont de manifestările normale ale înălţării spirituale, pe care însă în epoca contemporană omul le-a pierdut sub influeneţele înconjurătoare şi în pragul oboselii de întrupare pământeană:
– să ţină post de carne: ceea ce înseamnă a se abţine de la acceptarea omorârii unor vieţuitoare, măcar şi numai de mamifere;
– să revină la curăţenie trupească şi sufletească;
– să pună în valoare portul tradiţional, care îi poate aduce în asemenea zile, care îi dezvoltă simţirile, înţelegeri multiple şi profunde: înţelegerea simbolurilor ancestrale pe care mai ales cămăşile – iile cum le numim – dar şi celelalte articole de îmbrăcăminte le au: purtând cămăşi cu asemenea cusături pe ţesătură subţire, chiar cusăturile îi activează energetica corporală, care va conduce la o acuitate a percepţiilor mult mai pronunţată, dar şi la o relaxare, la o seninătate a sufletului pe măsură. 
Entităţile astrale ne ajută nu numai când “văd” că ţinem cont de astfel de “reguli” spirituale – dar ne ajută chiar să ne amintim de ele şi de importanţa lor în viaţa curentă. Simţind bunătatea şi încurajarea la cel mai mic semnal de atenţie, omul devine interesat să menţină în mod curent asemenea manifestări şi să le ofere şi altora ca sfaturi de viaţă. 
Ajutorul pentru cunoaşterea partenerului de viaţă vine, nu în ultimul rând, prin vis – acel tip de vis pe care mulţi dintre noi poate că l-au avut cu diverse prilejuri: în nopţile solstiţiului de iarnă, de Sf. Ion apoi imediat, de Sf. Andrei, etc. Un preot bun mi-a spus cândva că omului cuminte şi credincios i se arată oricând în vis ce-şi doreşte curat, cu bună intenţie, spre binele lui şi al semenilor săi, dacă ţine post trei zile şi pune busuioc sub pernă. Vom discuta, desigur, şi despre plantele aducătoare de vise de destin: florile de sânziene, ramurile de busuioc în ţara noastră.
Dar să ne oprim aici deocamdată ca să nu vă fur prea mult timp din zilele, nopţile de Sânziene...

sâmbătă, 24 iunie 2017

SÂNZIENELE ANULUI 2017 (2): MESAJUL REAL AL IELELOR, SÂNZIENELOR


...şi nu numai referitor la Sânziene – ci la toate sărbătorile geţilor, la toate cele ce formează moştenirea noastră ancestrală... 
Despre sărbătoarea Sânzienelor ştim destule, dacă vrem să cunoaştem variantele oficiale – religioase şi laice: deschidem Google şi citim. Ceea ce vreau eu să scriu acum este o privire, şi o întărire din perspectiva celor mai curate şi profunde cunoaşteri pe care le aveau geţii: le aveau, le păstrau şi le răspândeau ca moştenire prin tradiţie din neam în neam, de mii şi mii de milenii...
Nu, nu este o greşeală să măsor timpul aşa, căci la fel cum sunt şi prin alte locuri, pe toate continentele lumii, aici suntem continuatori, păstrători ai neamului omenesc pe pământurile de naştere a oamenilor după ultima glaciaţiune. Dar şi mai mult înainte, căci continuitatea oamenilor pe acest pământ a fost neîntreruptă de cca. 80-90 milioane de ani – adică de la formarea speciei umane de către entităţile transcedentale în acest strat dimensional al universului. Suntem printre puţinele neamuri europene şi singurul neam care a rămas la nivel de popor întreg în Europa. La origini era o Europă a populaţiilor coborâtoare direct din liniile de transcendenţă locală, populaţii care în ultimile milenii au fost exterminate în cea mai mare parte de grupurile migratoare care au năvălit aici, chemate de reverberaţiile amintirilor străvechi atlante din sufletul lor sub puterea energiilor noi – dar şi de neajunsurile propriilor pământuri pe care ei nu mai aveau tăria de a le lucra şi prelucra, îmbunătăţindu-le calităţile prin propria lor muncă... Aşa au fost aproape exterminaţi celţii, din care au mai rămas bascii, o parte din irlandezi, o parte din nordici (finlandezi şi grupuri mici din Ukraina) precum şi rămăşiţe eline. Restul – cu tot respectul – sunt populaţii migratoare care şi-au pierdut în timp majoritatea caracteristicilor locurilor din care se trag: căci nu-şi trag seva neamului din pământul propriu, corpurile lor nu se mai întăresc din vibraţiile pământurilor, apelor şi cerurilor de neam, iar aici nu au multe în comun cu pămnturile, apele, cerurile, vietăţile şi entităţile locurilor pe care le-au apucat cu lăcomie, stârpindu-şi nemilos gazdele... Şi tot încearcă să distrugă în continuare, şi nu vor reuşi, de altfel, să ne desfiinţeze datinile, credinţele, esenţa de popor. 
Tocmai pentru că nu suntem singuri...
Legendele pe care le ştim au de regulă două aspecte:
– atitudinea severă a entităţilor şi chiar “pedepsirea” unor oameni: care însă nu este chiar pedepsire din exterior, ci un fel de autopedepsire prin durerea conştiinţei pe cale să se trezească, o răsucire dureroasă din frică, din spaimă de impunere subconştientă neconvenabilă a omului necăutător de schimbări spre înălţarea sa spirituală;
– dar şi ajutor oferit altora, celor cuminţi şi stăruitori în omenie: pentru împlinirea destinului lor – sănătate, încredere, căsătorie după destin şi nu după poftele trecătoare ale trupului.
“Pedepsirea” nu este aşadar ceva chiar 100% neadevărat, însă cu amendamentele de mai sus care aduc lumină, dacă sunt crezute bineînţeles, spre înţelegerea celor pe care le avem de realizat în vieţile pământene. 
Dacă omul trece prin necazuri, astralii (entităţile astrale, ajutătorii noştri astrali de destin) îl vor ajuta, ridicându-i vibraţia şi ajutându-l astfel să se încurajeze singur, să se întărească în credinţa în dumnezeire, cu care va răzbate în lumea greu de suportat. Care lume, însă, dacă e privită cu demnitate, respect, curaj, moralitate, dacă omul ajutat să se înalţe în sine însuşi va urmări să-şi îndrepte permanent calitatea celor realizate de el, va reuşi să nu o mai privească ca pe o greutate, ci ca pe o sarcină mereu de rezolvat, ca pe o şcoală ale cărei principii fundamentale le-a înţeles şi se străduieşte să le aplice consecvent, să le ţină mereu în sinea lui, chiar dacă:
– se va lupta din greu cu puterea obişnuinţelor proprii;
– se va lupta cu amprentarea societăţii în care trăieşte, începând cu familia, şcoala, serviciul, câmpul energetic orăşenesc (în general al aşezării în care trăieşte): o amprentare care îl va atinge permanent, dar pe care trebuie să se obişnuiască să o privească cu toleranţă. Căci dacă pentru el însuşi este atât de greu, el care este conştient de necesitatea propriei schimbări, care se străduieşte să se schimbe, luând idealurile ca pe ceva de atins – nu drept descurajare (“Ce să mă străduiesc atâta eu?! Că şi aşa n-a să ajung în veac acolo, ceee... a ajuns careva??”)... Atunci cât de greu îi poate fi altuia măcar să accepte să se gândească să schimbe ceva, când până şi aerul (câmpul energetic, volumul şi intensitatea vibraţiilor) pe care îl respiră pare că îl trage înapoi?!...
Oamenii stăruitori se simt ajutaţi de oricine, oameni sau entităţi, în confruntarea lor cu o lume care încă trăieşte după standarde învechite... în munca-lupta de înţelegere, de schimbare, de performanţe proprii mereu mai înalte. Chiar dacă pasul înainte înseamnă de multe ori alţi paşi înapoi – despre care descoperă la un moment dat că de fapt nu au fost mulţi paşi înapoi, ci el însuşi descoperă din ce în ce mai multe atitudini învechite pe care nu le observase anterior, sunt mulţi doar pentru că nu a înţeles mai devreme cum stau lucrurile şi s-a întărit mereu, fără să bănuiscă măcar, în agresiuni (mari sau mici), minciuni (chiar dacă au fost “minciunele nevinovate”), scăpări de calitate pe care le-a observat (“Dar... ceee?!... să facă altu’ dacă poate!” şi îşi spune astfel cu ricanările obişnuite...).
Este valabil pentru noi toţi... Ne automulţumim că suntem înteligenţi, isteţi şi putem da replică sprinţară, acidă, pe măsură, chiar şi în gând...
Şi în asemenea zile ale lumii noastre, când ne vine vremea să schimbăm, şi am tot adăstat de mult timp, o simplă ieşire în natura pe care mulţi încă o dispreţuiesc, în lumea senină a entităţilor pe care le dispreţuim chiar şi în gând aşa cum ne tot învaţă oficialii din societate, o simplă percepţie, măcar şi cu coada ochilor (privirea periferică) ne trezeşte conştiinţa de mult şi din greu pătată...
Da, legendele “modernizate” zic că ielele înnebunesc flăcăii – însă realitatea este că ele sunt purtătoare de idealuri de frumuseţe interioară pe care lumea le-a abandonat, dar la care a venit timpul să ne reîntoarcem, să redevenim cuminţi, frumoşi, virtuoşi şi viguroşi spiritual. “Sucirea minţilor” este de fapt exact acest lucru: REVENIREA ÎN MOD TREPTAT – DAR REPEDE TOTUŞI – LA IDEALURILE CELE MAI ÎNALTE DE PURITATE SUFLETEASCĂ ŞI TRUPEASCĂ PE CARE FIECARE OM – FEMEIE SAU BĂRBAT – TREBUIE SĂ LE AIBĂ, ŞI SĂ LE PĂSTREZE, ŞI SĂ LE DEA MAI DEPARTE URMAŞILOR SĂI... Dacă ar fi aşa, femeile ar deveni cu adevărat ca nişte ZÂNE!!! Dacă credinţele strămoşeşti au fost pângărite, legendele cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene nu au apucat să fie pângărite... Acele manifestări înalte ale geţilor străbuni – drumurile astrale prin care îşi cunoşteau profund lumea, universul – au fost atât de urât întinate încât să ajungem să credem că ei îşi aruncau tinerii în suliţe pentru a ajunge cu “mesaje” la “zeul” din cer. Lucru total neadevărat, căci Zalmoxis era în mijlocul poporului încă, popor îndrumat de dânsul, pe când tinerii învăţau cum să se stabilizeze vibraţional în călătorii astrale şi să înveţe îndrumaţi de propriile entităţi astrale cum să cerceteze lumea. 
Despre asta este vorba – despre pângărirea istoriei noastre... 

Despre rădăcinile diverselor obiceiuri vom discuta treptat, pe parcursul următoarelor articole. 

luni, 19 iunie 2017

SÂNZIENELE ANULUI 2017 (1): DIVERSE PERCEPŢII ÎN ZILELE MIJLOCULUI DE VARĂ

În prag de Sânziene, intuiţiile şi percepţiile noastre directe din toate nivelele de vibraţie ale planetei prind aripi, deşi multora dintre noi percepţiile de acest fel special nu le sunt chiar noi. 
Sunt mai multe lucruri pe care aş dori să le discutăm anul acesta. Dar să începem cu reflecţii asupra folosirii unor termeni care descriu percepţiile noastre mai ales în zilele solstiţiilor. Despre Sânziene vă reamintesc studiile:

ENERGII REGRESIVE
“Regresiv” şi “regresie” este un termen pe care eu le folosesc cu foarte multă atenţie, pentru că pot crea confuzii despre care vom mai discuta cu alt prilej. Nu folosesc această exprimare – dar am găsit-o de-a lungul timpului pe internet şi m-am gândit acum să explic aici, căci mai ales între Rusalii şi Sânziene mulţi oameni pot percepe diferite feluri de energii în spaţiile planetare – mai corect: fluxuri energo-materiale care ne hrănesc corpurile. Le putem percepe cu ochii minţii (percepţie mentală) sau chiar cu privirea fizică periferică în perioadele cu vibraţii planetare mai înalte: având nuanţe diferite de luminozitate: de la alb-strălucitor la alb-gri întunecat. 
Denumirea – aşa cum am observat-o – vine din percepţia acestor fluxuri în nuanţe de alb şi gri cu diferite intensităţi. Întrucât ideea era că ele sunt rele, grele, agresive – regresive în sens că ne influenţează în mod negativ, făcându-ne şi pe noi agresivi, răi, perverşi şi trebuie să ne ferim de ele. Este de comentat în primul rând că nu este un procedeu corect să ne ferim de orice ni se pare altfel decât este tiparul ideal în mintea noastră. Ne alimentăm permanent fricile, ne subminăm curajul de a face faţă unor evenimente de care chiar nu putem scăpa, în faţa cărora devenim complet (sau în mare parte) neputincioşi. 
Dacă mai şi cunoaştem câte ceva din rădăcinile fenomenelor cu care ne confruntăm şi scopurile pentru care ne ies în cale, poate ne vom întări mai mult în timp şi vom face faţă mult mai bine vieţii în toate aspectele sale. 
Ca imagine sunt de comentat culorile – dar şi formele sub care ne apar în drum. Recomand citirea articolului “ZÂNE, DUHURI, SPIRIDUŞI... ŞI ENTITĂŢI...”  (pct. “3. Circulaţia energetică fundamentală”). Pe scurt, cele alb-argintii sunt fluxuri eliberate în spaţiile planetare după curăţarea lor, dezamprentarea lor în structurile planetei, iar cele în nuanţe de gri sunt cele care sunt absorbite de planetă prin structurile sale, pentru a le dezamprenta şi apoi elibera în spaţiile exterioare. 
Acestea nu sunt aşadar energii care produc regresii de simţire şi apoi comportamentale, ca răspuns la agresiuni ale mediului înconjurător. Tocmai de aceea există aceste structuri planetare (există şi stelare, şi galactice) care menţin energetica planetară într-o stare de echilibru, fără să le anuleze – căci avem nevoie de multe dintre cele pe care nu le suferim, tocmai pentru a ne obişnui cu ele şi astfel pentru a neîntări. Este foarte adevărat că pe de altă parte suntem la finalul ciclului nostru de vieţi pământene, obosiţi şi mai ales dornici de a pleca cât mai curând – dar nu putem pleca până ce nu ne realizăm toate sarcinile pe care ni le-am asumat la începutul ciclului. 
Există însă şi un alt aspect, în faţa căruia, de asemenea, mulţi se dau înapoi, neştiind că orice lucru cu care ne confruntăm are şi aspecte pozitive şi aspecte negative, dar ele ne sunt lăsate pentru învăţături de mare valoare şi aici, pe Pământ, şi oriunde în univers ne vom duce în continuare.
Deşi exprimarea “energii regresive” lasă de dorit, anumite fluxuri energo-materiale pot fi numite şi aşa, cu unele amendamente. Sunt fluxuri energo-materiale care au trecut prin corpurile oamenilor şi apoi sunt atrase de corpurile altor vieţuitoare – de regulă mamifere, care au şi ele corpuri spirituale, chiar dacă nu atât de dezvoltate ca şi cele ale oamenilor: care trăiesc prin preajma oamenilor sau la marginea aşezărilor umane cu intrare periodică în aşezări: deci şi animale domestice, şi sălbatice (urşi, ratoni, porci mistreţi, canguri, etc.). Fluxurile energo-materiale necesare pentru vitalizarea corpurilor noastre, care circulă de la oameni la animale, circulă apoi şi invers, rămânând în câmpul energetic al aşezării până când ele nu mai pot ajuta corpurile speciilor aflate în tangenţă sau apropiere, şi se împrăştie în câmpul general planetar, intrând în alte fluxuri circulante şi apoi alte feluri de sisteme corporale. 
Dar pe de o parte ele sunt purtătoare de amprente de vibraţie normală a oamenilor: pe care le oferă animalelor la prima trecere amintită, ajutându-le să se obişnuiască cu câmpul complex al oamenilor. Pe de altă parte când sunt eliberate de corpurile animalelor, ele sunt amprentate cu amprente de viaţă naturală ale acestora, din acţiunile lor curente, ce ştiu ele ca spirite întrupate să facă mai bine: hrănire, odihnă, deplasare, apărare, comunicare infimă şi activitate sexuală. Prin toate acestea ele întăresc latura animalică a oamenilor – dar aici nu discutăm neapărat de agresivitate (dar care şi ea e inclusă în apărare şi alegerea partenerilor sexuali) însă oricum o asemenea plajă de acţiuni este simplistă şi ea nu trebuie să se dezvolte majoritar pentru oameni. În mod normal este bine ca omul să se preocupe de o viaţă în mijlocul naturii, asemănătoare cu celelalte vieţuitoare ale planetei, cu condiţia ca omul să-şi dezvolte prioritar viaţa creativă, aşa cum se petrec lucrurile în satele noastre. Tocmai acest lucru este susţinut şi de tradiţii, ca moştenire din străbuni, de la care nu ar trebui să se abată lumea. 
Aspectul relaţionar şi creator este azi în mare pericol prin industrializare şi dezvoltarea meseriilor bazate pe folosirea computerelor – deci aspectul de utilizator şi nu gânditor (programare, relaţii intelectuale în oameni şi evenimente, etc.). Dacă omul s-ar preocupa în egală măsură de un hobby (o pasiune creativă sau intelectuală colaterală meseriei din care câştigă bani) ar fi mult mai bine pentru evoluţia proprie pământeană. Chiar şi legat de meserie, dacă omul s-ar preocupa de dezvoltarea aspectelor creative sau intelectuale (de folosire în diverse domenii ale diverselor aspecte ale meseriei) ar fi mult mai bine. 
Desigur este de avut în vedere faptul că din Egiptul antic până în prezent societatea umană a încurajat legătura omului cu animalele, dincolo de domesticirea animalelor – prin folosirea animalelor agresive în acţiunile de pedepsire a celor care nu se opreau la nivelul impus de preoţii templelor (crocodili şi animale locale dintre cele mai agresive). Procedeul de acest fel a fost ridicat pe cele mai atroce vârfuri ale cruzimii umane de Imperiul Roman prin folosirea acestor vieţuitoare în arenele circurilor special amenajate pentru pedepsirea celor ce nu se supuneau impunerilor lor. 
Azi, animalele exagerat înmulţite şi crescute pentru consum alimentar nu sunt totuşi singura formă de păstrare a acestor influenţe, cărora li s-a luat chiar unul dintre cele mai elementare moduri de activitate: deplasarea (crescute în ţarcuri fără mişcare, pentru o îngrăşare rapidă): mă refer şi la creşterea animalelor de companie, în casă – foarte bună şi frumoasă, dar societatea uită să înveţe omul să se axeze pe manifestări cu specific uman: activităţi de întreţinere a vieţii (chestiunea menajerelor este atroce din acest punct de vedere) şi de creaţie măruntă ca meserie sau pe lângă meserie, meserie pe care ar face bine orice om să ajungă să şi-o iubească şi să-i sporească utilizarea în orice situaţii de viaţă. 
Excursiile în natură se adaugă de asemenea la această listă, pentru care relaţia om-natură ar trebui să se axeze pe relaţii interumane, pe extinderea cunoaşterii despre oameni (obiceiuri locale de manifestare, activităţi cu specific local), despre istoria şi geografia locală – lucruri excluse de regulă de oamenii care fac... exact ceea ce fac orice alte vieţuitoare locale: merg, mănâncă, socializează simplist, necalitativ în cea mai mare parte (bârfe, poveşti despre pofte umane).
În asemenea condiţii, influenţele pot fi numite pe drept cuvânt regresive prin circulaţiile fluxurilor amprentate cu energii şi materii cu nivele de vibraţie între cele medii şi joase. Desigur ţine de viaţa noastră oricare dintre aceste aspecte, doar limitarea la ele face ravagii în conţinutul cu adevărat uman al vieţii noastre. Ţine numai de noi să acceptăm să oferim vieţii noastre un nivel spiritual mult mai elevat, să-i schimbăm nota regresivă combinând cele simpliste cu cele umane de calitate, moralitate, creativitate (materială sau intelectuală) din ce în ce mai mare. Să extindem exemplele excursiilor din şcoală în viaţa noastră de oameni maturi, prin cunoaşterea unor obiective turistice şi geografice, cu informaţii bogate, şi amplu analizate, ridicându-ne mereu nivelul de cunoaştere, de aprofundare a însăşi vieţii omeneşti pe care avem obligaţia spirituală să ne-o dezvoltăm până în ultima clipă a ultimei vieţi pe aceste meleaguri universice. 

vineri, 16 iunie 2017

CÂTEVA ACCENTE PRIVIND CREAREA, NECESITATEA ŞI SENSUL TRADIŢIILOR

Aşadar, să reţinem câteva aspecte deosebit de importante, pentru că ceea ce numim tradiţie în mod curent a ajuns să fie orice obişnuinţă a oamenilor de pe un spaţiu mai larg, numită tradiţie prin chiar puterea obişnuinţei lor. Tocmai de aceea este necesar să delimităm tradiţia de obişnuinţă. Dar românul numea cândva tradiţia: datină: ceva dat şi luat în primire, luat în posesie – şi aceasta se poate referi la lucruri mai noi sau mai vechi, sub forme diferite, ale căror origini s-au pierdut în vâltoarea vremurilor. 
Aşadar nu obiceiul este datul. Nu în forma care se face în mod curent şi care este ceva schimbător, ci elementul de bază: spre exemplu – urzeala covoarelor este întotdeauna la fel, la toate covoarele, ţesătura este la fel în linii mari – dar ceea ce uneşte un covor de altul este existenţa lui ca atare pentru necesităţile omului. Tradiţia nu este forma – ci protecţia pe care o oferă, iar ţesăturile lui pot aminti subconştientului sau direct conştientului uman ceva din trecutul, din fundamentul cunoaşterii umane şi a modului de recuperare a unei cunoaşteri pierdute. Evidenţa, concretul păstrează ceva din subtil – cel mai important pentru om, chiar dacă azi este târât spre dispreţuirea cunoaşterii şi subtilităţilor ei. Să rămânem în exemplul nostru concret: aşadar avem:
1. Utilitatea covorului, pentru care se realizează toate formele de covoare, carpete, preşuri din lume; existenţa acelui “ceva”care foloseşte oricărui om într-un anume sens, protejându-i corporalitatea într-un anume fel, dar şi podeaua, la rândul ei;
2. Are o structură, o formă comună, care în exemplul nostru este urzeala, care păstrează ţesătura;
3. Componenta finală – ţesătura – care face ca orice asemenea covor aibă particularităţile sale şi în acelaşi timp să-şi atingă utilitatea. 
În subtilitatea cea mai profundă, toate evocă platforma pe care în trecut se construia întreaga aşezare, din care la un moment dat s-a păstrat doar platforma pe care se construia casa: care proteja omul creator pe de o parte – pe de altă parte pământul, viaţa din scoarţa pământului, păstrându-l curat, aerisit, afânat. 
Vom urmări, după aceste articole cu aspecte generale care urmăresc înţelegerile fundamentale ale tradiţiilor, câteva exemple concrete, generate ca tradiţie: în muzică, arhitectură, sculptură, obiecte de uz gospodăresc ca suport pentru pictură şi sculptură de o subtilitate care vine să completeze pe aceea a obiectului, obiecte de îmbrăcăminte pentru întreţinerea energetică a corpului fizic şi astfel a sănătăţii creatorului, etc. Muzica (şi dansul), arhitectonica şi sculptura au fost forţe redutabile pentru transmiterea unei cunoaşteri profunde şi a unei forme concrete de susţinere în perioada “întunecată”, precum şi de întărire a încrederii pentru vremea reîmprospătării energiilor, corpurilor, manifestărilor umane şi nu în ultimul rând cunoaşterii ancestrale. 
Să nu uităm că noi, cei de azi, am fost trăitorii acelor vremuri în care s-au pus bazele acestor tradiţii, la care fiecare spirit uman întrupat a participat, după felul şi complexitatea experienţei sale. 
Nu au fost puse în scenă de “iniţiaţi” care să fi impus ceva popoarelor – a fost însuşi poporul – toate popoarele lumii omeneşti. 
Nu a fost o muncă exclusiv intelectuală pentru preluarea unor idei ale unei minorităţi pentru a o impune unei majorităţi neştiutoare, nu s-a teoretizat ceva, nişte idealuri de pe alte coclauri ale universului (cum se tot doreşte a se impune în ultima vreme) şi încercat a se fi trasat ca linii de dezvoltare sau chiar şi numai de păstrare a celor care erau pe cale a fi pierdute. Este important de acceptat faptul că muzica, arhitectura aşa cum o cunoaştem azi, artele nu au existat în epoca mentală ca fantezii ale omului, ca obiective de relaxare, de admirat şi de copiat sau dezvoltat. Totul era ceva natural, perceput de om, trăit şi creat în modul cel mai simplu posibil. Ceea ce facem acum nu este altceva decât să aducem deja în viaţa noastră corespondenţe naturale pe care însă de abia de acum înainte începem să le percepem în diferite feluri. Atunci, la rădăcinile vremurilor de azi, ştiam cu toţii că va veni un fel de pauză în totalitatea simţirilor noastre – dar una superficială în felul său, care nu ar avea puterea să distrugă ceva definitiv. Şi avea să fie de scurtă durată, comparativ cu lungimea medie a vieţii umane de-a lungul întregii sale şederi a spiritelor umane pe Pământ. După care totul avea să revină în conştienţa omenirii – prin amintirile proprii, şi nu numai prin conştientizarea faptului că asemenea idealuri ale unora ar fi fost doar bune de pus în practică. Tot ceea ce există în viaţa noastră ne va întări, ne va încuraja să privim mult mai clar în direcţii concrete, desconsiderate în trecut sau doar privite ca o pierdere de timp. Reluarea activităţilor străvechi va fi întărită de o corporalitate care ni se dezvoltă de mult – dar nu am ştiut cum s-o folosim. Şi toate activităţile relativ noi pentru o epocă îngustă şi sărăcăcioasă în felul ei – de profunzimi, de înţelegeri, de subtilităţi – vor fi aduse la un nivel superior, înţelegând însă că fără a trece prin această perioadă nimic nu ar fi putut să fie dus la un asemenea nivel superior. 
Noi trăim acum epoca revenirilor, încurajării redescoperirii de noi înşine, a tuturor încrederilor pe care în vremurile imediat anterioare erau pe cale a fi total abandonate. Totul a fost într-o perfectă continuitate, astfel încât azi ne putem da seama că scopul a fost atins. Totul a fost transmis prin trăire, prin transmitere pe cale orală – rareori pe cale scrisă, de cele mai multe ori pe cale artizanală în toate cele create şi folosite de omenire. De fapt oralitatea nu se potriveşte tuturor transmiterilor, căci unele s-au perpetuat prin înseşi obiectele şi obiectivele vieţii şi creaţiei umane, de folosire curentă. În ce priveşte oralitatea, cunoaşterea care a stat la baza tuturor aspectelor vieţii şi creaţiei omului, ea este crezută azi drept unică formă de transmitere a cunoaşterii: dar de fapt lucrurile stau cu totul altfel, şi puţinele locuri în care s-a păstrat până de curând mostre din astfel de transmiteri sunt distruse sistematic, pentru ca nimeni să nu poată contesta că lucrurile ar sta altfel decât cele arătate în mod oficial. Dar odată văzute chiar şi de puţini oameni, ele îşi ating scopul şi întăresc pe cei cunoscători prin propriile cercetări, care la rândul lor întăresc pe cei care le calcă pe urme. Datul din strămoşi a primit la pieptul său căutătorii şi a găsit loc de păstrare în sufletul lor, de unde nimeni nu le mai poate şterge...
Trăim vremea în care înţelegem că nimic nu a fost realizat nici din disperarea celor care vedeau că îşi pierd simţuri şi cunoaşteri, fără să înţeleagă procesul, cu desfăşurarea şi efectele lui în timp: disperare cu care azi, necunoscând multe despre noi înşine, ca spirite în evoluţii complexe, dorim ca o asemenea revenire să se facă mult mai rapid – dar acum abia ne dăm seama că le dorim fără a fi înţeles sensul acestor faze care se derulează lent. Şi este aşa tocmai pentru că ele cuprind o complexitate uriaşă care se derulează acoperind o arie largă de manifestări, extrem de utile: şi pentru a zămisli altele noi, şi pentru a fi toate, rând pe rând, pătrunse din ce în ce mai profund:
– ca să trăim în continuare mult mai multe deschideri aici, pe Pământ, pe care azi nici măcar nu le bănuim;
– ca să prindem un anume fel de experienţă privind relaţiile dintre noi, oamenii, să ne ajutăm reciproc să ne echilibrăm acolo unde niciodată în trecutul nostru apropriat nu ne-am străduit să ne moderăm, să ne armonizăm cu cei şi cele din jur, cu toate derulările de pe planetă: uneori mai rapid, alteori mai lent, schimbările venind pe tăcute iar noi să încercăm să ne găsim un loc fără să deranjăm, un loc în armoniile împletirii tuturor formelor de viaţă de pe Pământ. Un asemenea loc în armoniile pământene şi universale ne va ajuta să le trăim într-un mod uman de maximă complexitate şi, prin pătrunderea lor, vom ajuta să se refacă întreg Pământul, intuind şi cunoscând direct marea lor importanţă. Apoi, când ne vom termina toate sarcinile fizice, vom înţelege complet rosturile adânci pe care acum nu le putem pătrunde bine, dar în acelaşi timp şi ale tuturor formelor de viaţă de oriunde, planetare şi celeste: va fi o muncă desfăşurată sub îndrumarea ajutătorilor şi coordonatorilor noştri: nevăzuţi azi – trăind efectiv împreună cu dânşii, clipă de clipă, nu peste mult timp. 
Să mai înţelegem ceva în plus: practica redescoperirilor, mai cu seamă a principiilor cunoaşterii şi protejării vieţii, nu înseamnă neapărat cunoaşterea ca scop final, ci cunoaşterea care ajută la perceperea lumii universale, care a fost creată cu forţe şi cunoaşteri mult mai mari decât poate fi orice realizat cu forţele spiritelor pământene, fără a se strica echilibrele lumii. De aceea, oricât ar trăi spiritele umane pe Pământ, ele nu vor avea nici un motiv de stagnare. Căutând mereu, ne dezvoltăm forţele individuale, ajutăm şi pe alţii care sunt pe acelaşi drum, ajungem cu toţii la întărirea forţelor noastre radiante şi, din dezvoltarea acestora – zămislirea altora, mereu noi. 
Iată aşadar cum tradiţia a fost creată ca menţinere a legăturii lumii universale – a cosmosului, a populaţiilor cereşti – cu omul, cu pământeanul mereu creator, pacifist de felul lui, înţelegător al acestei legături. Şi fiind, şi rămânând fiecare în parte mediator între diferite grupuri de spirite întrupate sub diferite forme. Nu a fost sarcina nimănui de a se erija ca mediator între cer şi Pământ, între om şi divinitate, căci omul obişnuit nu este capabil de a face ceva fără să strice armoniile deja existente între ele. O asemenea înţelegere va veni alături de aceea că fiecare om, fiecare vieţuitoare în felul său, are această legătură directă cu verticala spirituală ajutătoare şi coordonatoare a evoluţiilor noastre. Şi numai acceptând acest lucru se va aşterne pacea în sufletele tuturor oamenilor...
Vom înţelege cu toţii că sensul universal al tradiţiei este acela de a menţine şi întări cunoaşterea tuturor celor ce se derulează etern în infinit – nu numai a celor obişnuite aici, acum, pe Pământ. Este reflectarea tuturor evoluţiilor, din toate timpurile – din orice timpuri, de orice feluri – în cuprinsul timpului pământean, a tuturor forţelor spirituale în revenire, acceptarea îndrumării unor conduceri spirituale în sensul cel mai profund uman: conducători-îndrumători adevăraţi, care nu ne-au părăsit niciodată, ci doar ne-au lăsat spaţii existenţiale trăirilor noastre în orice circumstanţe. Iar acest pas vom înţelege că este cel mai important pentru noi, oamenii, în continuarea mersului nostru etern, în infinit... 

duminică, 11 iunie 2017

SÂMBURELE ORIGINAR AL TRADIŢIILOR

Este necesar de accentuat diferenţa dintre acest sâmbure originar din care toate au plecat, care a cuprins urzeala pe care urmau să se ţeasă toate cele ale vremurilor următoare şi toate ţesăturile vremurilor pe această urzeală. Această urzeală era – este – chiar manifestarea oamenilor care au participat la formarea conştientă a sâmburelui cu toate formele sale interioare. 
Urzeala nu a fost aşezarea sau casa omului din aşezare, sau acţiunile de întreţinere a vieţii. Ele au fost întotdeauna necesare omului pe Pământ în orice vremuri, în orice condiţii. 
Sâmburele nu era totuşi capacitatea pierdută a omului de a percepe neperceputele cu corpul fizic: ele erau uneltele de cunoaştere şi apropiere de natura în toată complexitatea sa. Acest sâmbure a fost principiul suprem care s-a manifestat prin diverse forme – dar forme care păstrau nealterată tiparele de trăire umană pe Pământ. Pentru acest lucru era necesar ca orice formă să se creeze pentru apropierea omului de natură: şi natura reală, umană, şi natura pământeană, cosmică laolaltă cu ea. Omul a avut întotdeauna nevoie să o cunoască, şi nu de puţine ori în modul ei cel mai complex, pe care azi nu-l mai ştie: o pătrundere adâncă a complexităţii lumii. 
Este necesar să se înţeleagă faptul că atunci când s-au croit aceste baze omul cunoştea degenerarea viitoare a lumii, care nu se manifestase încă până atunci. Dar lumea voia să-şi cunoască profund toate cele ce ar fi contribuit la devieri atât de cumplite pe care deja ştia că le va avea, iar durerea lumii era profundă şi totală: nu o durere care ar fi dat, ca azi, o lamentare, o depresie nevolnică, ci o durere care zămislea curajul de a trăi pentru ca omul să se înţeleagă pe sine însuşi, precum şi puterea de a se analiza cândva, după ce toate aveau să treacă, pentru a se corecta în cele mai depline chipuri, după puterile ce aveau să crească cu fiecare altă venire după fiecare corecţie. 
Tocmai pentru că ştie, şi pentru a minimaliza efectele pe care planeta şi vieţuitoarele ei aveau să le suporte, mai mult sau mai puţin conştient, omul şi-a redus puterea de manifestare lăsând-o doar pe fizic – cel mai puţin atacant mod uman de a trăi pe Pământ, chiar dacă azi vedem cât de cumplit poate fi: tocmai pentru că revine conştiinţa cea veche a omului – mai întâi a spiritelor obişnuite cu călătoriile spirituale regresive şi au nevoie de cunoaşterea unor subtilităţi neluate în seamă anterior, la alte veniri anterioare. De aceea primii veniţi dintre cei care nu fac evoluţii aici, ci în alte locuri din univers dar nefiind totuşi foarte evoluaţi, au fost cei care finalizau trepte superioare de evoluţie individuală, având nevoie de subtilităţi de evoluţie pe care le necesitau în următoarele lor etape de evoluţie, de “acasă”: mult mai puţin prin manifestare fizică, şi mult mai mult mentală, de atitudine, de mişcare, de comunicare şi de creaţie mentală. Cunoaşterile lor reflectau diferenţa dintre ceea ce trăiau în acel moment şi ceea ce ştiau că avea să vină în viitorul lor – un viitor pentru care veniseră pe Pământ. 
Astfel privind lucrurile, crearea sâmburelui la care au participat se baza pe toată viaţa lor anterioară, pe toată experienţa lor din cele înţelese în evoluţiile lor şi din cele pe care le mai trăiseră, la alte călătorii regresive în această zonă a universului. Se bazau nu numai că tradiţiile aveau să îi ajute, şi pe ei, care aveau experienţă, dar şi pe alţii care erau fără nici un pic de experienţă în astfel de călătorii, fiind la prima lor călătorie regresivă: în egală măsură se bazau şi pe ordonările tradiţiilor, şi pe Moşii care îi coordonau, îi îndrumau şi ajutau direct, efectiv – şi în crearea tradiţiilor, şi să le fie în continuare sprijin chiar şi după ce majoritatea Moşilor aveau să se retragă din mijlocul lumii. Numai Moşii aveau puterea de a trăi, benevol, deplin conştienţi, la toată capacitatea forţelor umane de odinioară: echilibraţi, fără să aducă prejudicii naturii şi vieţii umane, fără să le consume hrana energetică şi subtil-materială, de vibraţii înalte, care mai rămăsese în lume. Moşii aveau să-şi facă lucrările şi apoi să se retragă, pendulând doar pentru lucrările de ajutor între stratul interdimensional al lor şi stratul nostru, în care facem noi evoluţii. În plus, această pendulare avea să creeze şi să păstreze în lume amprenta existenţei lor, ca şi a altor entităţi interdimensionale care aveau să ajute omenirea şi toată planeta. 
Tradiţia originară a fost aceea preluată de la transcedentalii creatori de specii planetare şi primul, şi cel mai important nivel al său se referea tocmai la această legătură între Ceruri şi Pământ: între entităţile din alte straturi ale universului, binecunoscute în trecut de întreaga omenire, şi noi, oamenii, alături de toţi întrupaţii din acest loc din univers care beneficiază mai mult sau mai puţin conştient de ajutorul lor. Un nivel inclus al moştenirii transcedentale se referea la organizarea vieţii oamenilor, aşa cum fusese lăsată de ei şi conlucrarea cu entităţile astrale, cele interdimensionale şi cele dimensionale, chiar dacă acestea nu trăiau în mijlocul lor, dar comunicând permanent mental şi astral cu ele. 
Chiar dacă omenirea a ajuns la excesele religioase de azi, majoritatea oamenilor au rămas fideli unei asemenea legături. Întrebările unora, care pun problema nonsensului păstrării credinţelor în divinitate, atestă faptul că sunt destule cazuri în care asemenea încredinţări au dispărut, deşi mulţi care se declară necredincioşi au în sufletul lor încredinţări privind o formă de Creaţie a universului şi omului de către entităţi care se relevă mult mai bune şi iubitoare decât felul în care sunt promovate de religii. 
A doua rădăcină – tradiţia rămasă după ultima glaciaţiune a fost păstrarea atitudinii de protecţie a viului, a vieţii, chiar în condiţiile grele actuale, pământene. O asemenea temă de încredinţare umană nu-şi avea rostul înainte de ultima glaciaţiune, întrucât nu exista nici un om pe Pământ care să distrugă intenţionat orice formă a viului. Entităţile transcedentale nu au omorât nici o vietate, omenirea care trăia şi se manifesta prin forţele mentale în principal se ferea să nu cumva să o facă: dar dacă în deplasare acest lucru era inerent pentru oameni – oamenii fiind în principal spirite umane rezidente întrupate – nu-şi făceau procese de conştiinţă pentru că se fereau în mod ideal pentru evoluţia lor: întotdeauna cu cea mai bună formă de atenţie din partea lor. Pădurenii – spirite mult evoluate, ajutători prin excelenţă – aveau însă toată grija şi dacă se petrecea ceva asemănător, chiar îşi făceau procese de conştiinţă, şi nu numai: învăţau profund să nu o mai facă – şi nu o mai făceau nicicând.
Cunoaşterea lumii însemna protecţia ei. Armonizarea cu întreaga lume, prin intuiţii, clar-intuiţii şi clar-simţuri (cum le numim azi, progresiv) însemna păstrarea vieţii în limitele puterilor şi greutăţilor vieţii pământene a omului, ajunsă într-un asemenea moment, a atitudinii de respect şi de protecţie a vieţii, din orice punct de vedere. În moştenirea de viaţă umană după ultima glaciaţiune, omul trebuia să aibă grijă, sub toate formele, să-şi modeleze, echilibreze acţiunile: oricât de multă nedreptate venea din partea celor care nu puteau ţine aşa ceva – dar foloseau, şi folosesc şi azi cunoaşterea pentru a controla şi stăpâni lumea la toate nivelele ei, încercând chiar să găsească Moşii şi să-i corupă în favoarea lor. Aşadar indiferent cât de greu ar fi fost şi cât de puţină cunoaştere ajungea la oameni din orice popor, fiecare om avea datoria spirituală să nu cedeze presiunilor şi să nu desconsidere viaţa ca atare. Dar nici un Moş nu a fost vreodată corupt – aşadar nu la dânşii se referă ideea îngerilor căzuţi, ci la cei veniţi “din cer” (din cosmos) şi întrupaţi ca oameni: care au fost ajutători extrem de buni, iubitori, altruişti înainte de ultima glaciaţiune, care au fost corupţi în noile condiţii, în vibraţiile extrem de joase ale ultimelor milenii. Au fost şi ajutători secundari veniţi pe Pământ după ultima glaciaţiune, cu sarcini puţin înţelese de ultimele generaţii ale vremurilor noastre, lăsând ca lucrurile să se petreacă, pentru ca oamenii să-şi cunoască neputinţele. Ei vor fi ajutătorii cei mai buni în viitor şi vor fi ultimii secundari care vor pleca de pe Pământ, înainte de revenirea transcedentalilor care au creat specia umană şi care au ca sarcină închiderea totală a acesteia. 
Aşa ar trebui să privim lucrurile şi să le analizăm, cunoscându-le devenirile. Toate cele care au urmat s-au realizat ţinând cont de acest principiu: al păstrării şi protecţiei vieţii, la care treptat se adaugă şi principiul transcedental – pe măsură ce se instalează revenirea omului la toate cunoaşterile sale, prin intuiţii, apoi prin clar-intuiţii şi prin clar-simţuri. În acest fel vom înţelege sensul pe care cu toţii trebuie să-l avem, oameni şi entităţi deopotrivă – acea grijă pentru a păstra atitudinea corectă faţă de complexitatea vieţii şi a lumii. 
Restul este umplere cu forme, pe diferite nivele, în funcţie de fiecare etapă în parte prin care a trecut omenirea. Dar analizând şi formele, şi percepţiile pe care le avem primind formele, ajungem să cunoaştem şi să respectăm lumea pe care o priveam înainte superficial – oricât ne-am fi străduit să nu o facem... 

marți, 6 iunie 2017

TRADIŢII FUNDAMENTALE: GENERALITĂŢI (2)

De la deschiderile despre care discutam în prima parte – Generalităţi (1): către ce ne îndreptăm de fapt? Căci este cât se poate de clar că asemenea deschideri spirituale, ale unor capacităţi omeneşti incredibile pentru mulţi dintre noi, nu sunt ţelul final. Tradiţiile ne-au păstrat cunoaşteri şi ne deschid calea către alte cunoaşteri noi şi profunde, ne-au însoţit pentru ca acum să ne întărească în încrederea în noi înşine şi în Făuritorii Lumii. 
Pentru ca noi SĂ NE REÎNTOARCEM ÎN FINAL CĂTRE NOI ÎNŞINE ŞI CĂTRE EI. 

Lumea trebuie să cunoască ceea ce a uitat sau a fost obligată să îndepărteze din cunoaşterea sa obişnuită din vremuri de mult apuse. Astfel ea va fi pregătită pentru vremurile care vor veni – chiar dacă acum, la începutul revenirilor, totul se face într-un mod mai mult sau mai puţin conştient. Dacă toate vor fi explicate păstrând o manieră profundă, cu clare direcţionări în viaţa proprie a fiecărui om şi tuturor oamenilor la un loc, oamenii se vor descoperi pe ei înşişi: se vor încredinţa că au avut o viaţă şi o activitate obişnuită elevată, curată, concretă, curentă, din care s-au format sâmburii tradiţiilor pretutindeni, în toate popoarele lumii. Care activitate a rămas apoi ca o amintire, apoi clar-intuiţii, apoi doar intuiţii prin care să accepte cele spuse de cei care au păstrat şi dezvoltat cunoaşterea străveche. 

Desigur, se pot pune multe întrebări pe marginea celor expuse în prima parte a acestor idei principale despre tradiţia fundamentală: o tradiţie care este în felul ei comună întregii umanităţi, indiferent de rasă sau popor de pe oricare continent, dincolo de rutina lumii. Exprimările au doar accente locale, dar toate aduc în faţă fenomenologia a cărei esenţă se transmite şi formează la un moment dat înţelegerea ei generală. Este trăirea multiplă, complexă a spiritelor umane, oriunde s-ar întrupa pe Pământ: nu numai trăirea fizică ale cărei limite devin astfel evidente. Asemenea trăiri umane, de multe feluri, au fost specifice unor îndelungi perioade de trăire umană, numite în fel şi chip, după cum fiecare popor şi-a format încredinţările. Dar descoperim legături profunde între asemenea încredinţări, care ne conduc la înţelegerea unei forme generalizate de trăire umană pretutindeni pe Pământ, din care toate au pornit. 
A fost epoca de aur (exprimare conform tradiţiei eline), sau Krita-Yuga (conform tradiţiei vedice) sau raiul: epoca mentală a omenirii, înainte de ultima glaciaţiune, epoca trăirilor preponderent mental-astrale pentru întreaga omenire, a creaţiei materiale mentale. O epocă care poate fi percepută în epoca contemporană prin observare mentală retrocognoscibilă: adică vizualizarea mentală a trecutului îndepărtat al omenirii. Numai astfel poate fi cunoscută azi, căci nu a mai rămas de la acea formă de civilizaţie umană nici un fel de urme materiale. Cele descoperite prin săpături arheologice cu vechimi mai mari de 11-12.000 de ani nu sunt decât vestigii ale unor subspecii ale speciei umane, cu corporalitate folosită de spirite aflate în alte feluri de evoluţii, de regulă evoluţii preliminare  pe Pământ, care şi-au încheiat trăirile pământene şi nu mai evoluează în acest fel, acum, aici. Grupuri de spirite în evoluţii preliminare au existat întotdeauna pe Pământ, dinainte de evoluţiile spiritelor umane. 
A fost epoca de argint (exprimare conform tradiţiei eline), sau Treta-Yuga (conform tradiţiei vedice) sau epoca Moşilor în limbajul de azi (a Bătrânilor, Patriarhilor, Vracilor, Şamanilor): epoca îndrumătorilor nemuritori ai omenirii (nemuritori la propriu, nu ca importanţă rămasă în memoria umanităţii – deşi sunt şi ei muritori, dar destinele lor sunt tot atât de lungi cât tot timpul omenirii de la ultima glaciaţiune până dincolo de vremea revenirii lor în viitor, în mijlocul oamenilor). A fost epoca rămasă doar a clarviziunii şi, treptat, a clar-intuiţiilor oamenilor de pretutindeni; epoca trăirilor fizice de înaltă elevare, cu clarificare proprie astrală şi mentală, cunoscând bine efectele fiecărei activităţi şi punând imediat corecţii în timpul propriei generaţii şi al generaţiei copiilor lor; epoca răbdării şi echilibrului emoţional, a înţelegerilor profunde ale trecutului, prezentului lor şi viitorului omenirii: de către absolut orice om de pe Pământ. Cu adaptări la schimbările care aveau loc permanent, îndrumate de Moşi şi bine înţelese de fiecare om, de fiecare popor în parte pentru sine şi cu cunoaştere amplă şi înţelegere a fiecărui alt popor în parte. S-a generalizat materializarea intenţiilor, prin punerea lor în practică fizică – în timp ce adevărata materializare mentală, în creaţie materială, s-a pierdut din puterea oamenilor, rămânând doar în puterea Moşilor pe care însă nu au mai folosit-o în acest strat dimensional al universului. 
A urmat epoca de bronz (conform tradiţiei eline), sau Dwapara-Yuga (conform tradiţiei vedice): epoca începutului plecării, retragerii Moşilor din societatea generală omenească, când toate au devenit greu de suportat pe pământurile devenite în multe locuri aride sau agresive, creând premizele marilor migraţii şi susţinând înclinaţii pe care oamenii nu şi le mai puteau stăpâni, indiferent de natura lor. A fost vremea începutului înlocuirii necesităţilor naturale cu plăcerile individuale, abandonarea treptată a autocorectărilor – deşi încă funcţionau obiceiurile vechi, conştient alese în funcţie de trăirile sub puterea unei planete care era şi ea în schimbare. Dar bazele tradiţiilor la care toată lumea lucrase la începutul perioadei, în deplinătatea conştienţei şi conştiinţei tuturor, încep să-şi facă efectele benefice, prelungind mult sălbăticirea omului. Distorsiunile sunt încă rare, majoritatea oamenilor ţin cu stricteţe obiceiurile, iar cei care – încă puţini la număr – nu iubesc ordinea şi armonia, respectul între oameni, cuminţenia şi simplitatea, fug din lume: se ascund, ascund elementele cele mai valoroase ale prezentului lor, despre care ştiu că vor putea să-i ajute să trăiască în formele dorite de ei în vremurile viitoare. Rămân popoarele cuminţi, în mijlocul cărora încă mai rămân o vreme Moşii, dar retraşi în marinea societăţii, având rol de îndrumători şi formând adevărate reţele de purtători ai cuvântului lor, cunoscători profunzi şi puternici, care pot să ducă îndrumările Moşilor în aşezările de pretutindeni. 
Ultima epocă, a fierului (conform tradiţiei eline), sau Kali-Yuga (conform tradiţiei vedice), epoca întunecării (sau epoca neagră) este vremea generalizării organizărilor omeneşti, după plăcerile şi dorinţele celor puternici – şi nu după ştiinţa străveche a Moşilor, dând astfel naştere la diverse forme de sclavie şi la pierderea calităţii vieţii, a calităţilor ei multiple: epocă din care încă nu am ieşit încă, formele de sclavie şi impunere căpătând forme subtile deşi nu ies din peisaj nici cele grosiere. Toate caracteristicile epocii, de la începuturi fără a pierde ceva, se împletesc în acest sfârşit de epocă. Trăim vremurile manifestărilor diametral opuse ale tuturor, indiferent de subtilitate şi de natura lor. Dar departe de a fi fost ceva greşit a fi trăit, epoca aceasta grea a materialismului exacerbat a avut rostul ei, din orice punct de vedere. Poate că sună ciudat, dar spiritele umane au venit tocmai pentru a trăi în această perioadă grea pe Pământ, pentru a se cunoaşte pe ele înseşi în toate formele proprii de percepţie, cunoaştere, înţelegere: trăire. Este în acelaşi timp epoca ce stă la baza corecţiei manifestărilor umane, conducând omul către regăsirea şi creşterea graţiei sale în trăirile sale curente. “Vaca sfântă” a hinduşilor stă doar pe un picior – dar dacă la începutul epocii stătea chinuită, la sfârşit ea stă cu graţie pe acelaşi picior, având toate premizele de a-şi găsi puterea să se înalţe, să plutească în epoca următoare, ce va veni, la suprafaţa pământurilor şi apelor: fiind de fapt personificarea omului îmbogăţit, şi nu îngreunat de toate cele ale lumii sale. Bogat – dar despovărat. 
Este foarte util să privim aceste epoci ale omenirii prin prisma raportării omenirii la relaţia cu moşismul, ceea ce chiar vom urmări, pe larg, în studiile viitoare. 
Contactul cu tradiţia străbună pare a fi fost mai slab pe măsura depărtării de acea epocă de aur sau de cea de argint, pe măsură ce ne apropiem de contemporan. Dar doar percepţia se estompează din cauza straturilor, “hainelor” care se înfăşoară pe sâmburele tradiţiei. Tradiţia rămâne – deşi cele care o compun şi rădăcinile ei nu se mai cunosc. Şi se poate observa acest lucru dacă nu observând sâmburii ei, atunci măcar comparând vestigiile descoperite sau dezgropate de arheologi, cu puţină atenţie (şi bunăvoinţă, desigur), având şi oarece cunoaştere azi: din scrierile vechi, dar şi din propriile simţiri, din experienţe mental-astrale mai mult sau mai puţin spontane, dar începând să le desluşim având acces tocmai la acele izvoare de cunoaştere veche şi analizele păstrătorilor serioşi. Se poate astfel înţelege astfel despre ce este vorba: sâmburele tradiţiei fundamentale şi straturile adăugate pe parcurs, care ne îmbogăţesc spiritual, în moduri la care nu ne-am gândit până acum. 

Trebuie de asemenea să înţelegem clar faptul că totul s-a petrecut pe baza schimbărilor în vibraţia planetei: ea a fost numitorul comun al acţiunilor Moşilor şi al restrângerii treptate a puterilor umane străvechi. Nu a fost ceva dorit ca primă intenţie, de Moşi, dar a fost vremea despre care cu toţii au ştiut că va veni şi că îi va ajuta pe toţi oamenii să-şi dea seama în ce stadiu al cunoaşterilor, al atitudinilor, al formelor de relaţionare se află după ultimele evoluţii efectuate şi în alte părţi ale universului, şi pe Pământ. 

Tot cu atenţie se poate urmări firul comun tuturor: al sâmburelui şi al straturilor, hainelor; şi mai ales se poate înţelege importanţa fiecărui strat în parte. Fiecare om care are bunăvoinţă şi curiozitate la un loc înţelege ce poate face, şi ce pot face şi alţii în diverse direcţii:
– analizarea surselor, scrierilor vechi – în formele lor cele mai pure, chiar şi religioase, dincolo de dogmatismul lor exagerat;
– analizarea experienţelor proprii, cu percepţiile mentale care se deschid acum şi se întăresc, având sprijinul real al tradiţiilor, al cunoaşterii doctrinelor – indiferent dacă există un acces direct, personal, la ele sau un ajutor din partea analiştilor consacraţi în studiul unor asemenea doctrine, serioşi - nu a celor care doresc să transpună părticele din ele în formele materialiste actuale (căci dacă le numeşte “cuantice” ele tot merg pe linia materialistă, fizică: doar având o oarecare aură ştiinţifică, dar nu şi valoarea unei ştiinţe spirituale autentice). 
De ce sunt studiate tradiţiile am înţeles acum: pentru că ele ne aduc aminte de ceea ce aveam în trecut, ne pregătesc pentru revenirea noastră la trăirile multiple ale spiritelor umane şi mai ales pentru că această revenire a început să fie vizibilă în proporţie din ce în ce mai mare pretutindeni în lume. 
De ce este bine totuşi să acceptăm şi să studiem straturile depuse de-a lungul timpului peste nucleul, sâmburele tradiţiei fundamentale? Este necesar să înţelegem şi să acceptăm cu o importantă condiţie: să ajungem la sâmbure şi să studiem sâmburele, apoi straturile, „hainele”, căci şi ele au importanţa lor indiscutabilă. Aşadar să ştim clar care este esenţa, ideea sau ideile principiale, datul din vechimi, apoi şi adaosurile: fiecare adaos în parte, bun sau rău, deviere sau obişnuinţă stângace, constituie o cunoaştere a manifestării umane: de urmat sau nu, de generalizat sau nu, de folosit doar atunci când este cazul – dar oricare caz este cunoaştere a unor momente umane pentru care ne reunim rar, dar cu deosebită importanţă, pe aceste meleaguri ale universului. 
Studiul speculaţiilor şi apariţiei lor în jurul nucleului curat, originar, arată modul în care iniţializatorii speculaţiilor ori îl sesizează şi îl evită ca nefiind acceptat în concepţiile sincer-materialiste, recunoscute, de care se simt atraşi, ori îl ascund în mod pervers cunoscându-i importanţa pentru a abate atenţia doritorilor de eliberare şi de aplecare asupra dezvoltării spirituale proprii şi a semenilor lor de bună-credinţă. Aceştia din urmă simt că tot ceea ce descoperă îi conduce la întărirea încrederii în această moştenire. Şi astfel ei pot răspunde la întrebarea: de ce să avem încredere în acest sâmbure.
Pentru că el s-a format în perioada în care omul avea cunoaşterea cea mai pură, detaliată şi profundă a lui însuşi, a tuturor celor care ţineau de lumea întreagă, nu numai de lumea pământeană, aveau cunoaşterea propriilor evoluţii şi a tuturor evoluţiilor care se desfăşurau în univers, legăturile între universul nostru şi alte universuri, erau îndrumaţi de coordonatori şi ajutători altruişti şi iubitori, deosebit de pricepuţi, cei mai buni cunoscători ai trecutului: pe care majoritatea spiritelor umane nu-l trăiseră pentru că veniseră foarte târziu la întrupare pe Pământ, când epoca mentală a omenirii era deja pe sfârşite, dar îi cunoşteau efectele asupra evoluţiilor proprii. Îndrumătorii spirituali pe care îi aveau erau de asemenea buni cunoscători ai prezentului de atunci şi din fiecare moment al vremurilor viitoare, cu sarcinile de realizat ale tuturor oamenilor la un loc şi ale fiecăruia în parte. Erau cei mai buni cunoscători ai viitorului nu numai în perspectiva pământeană, ci şi în toate direcţiile viitorului, ei înşişi fiind ajutători pretutindeni ai tuturor: şi pe Pământ, şi oriunde în alte părţi ale universului şi în alte universuri. Bazele activităţilor coborâtoare din sâmburele tradiţiilor, numite şi în esenţa lor, şi în derivatele ce aveau să se formeze:: acţiuni, percepţii, cunoaşteri s-au pus într-o perioadă în care toată lumea era conştientă de necesitatea lor pentru întreaga perioadă ce avea să vină pentru ei, prin care aveau să-şi susţină propriile trăiri în vremuri grele şi astfel având cel mai puţin interes de a se minţi pe ei înşişi. Minciuna, perversiunea, omorul în general, erau tot ceea ce fiecare participant se străduise mult timp evolutiv să scape, să elimine din manifestări, dar având acum conştienţa că toate negativităţile vor reveni, ascunse în memoriile spiritului lor sau născute din neputinţe cu care nu se confruntaseră conştient niciodată sau de prea puţine ori pentru a şi le putea corecta. Şi că aveau să lupte mult şi din greu pentru a înlocui obişnuinţa ce se va forma, de a folosi astfel de manifestări cumplite cu noi obişnuinţe: cele pe care le obţinuseră în locurile de unde veniseră pe Pământ, care construiau elevarea întrupaţilor şi nicidecum nu mai favorizau decăderea lor. 
Toate erau ştiute şi toate erau folosite pentru a nu cădea mai mult decât ar fi avut s-o facă dacă ceva le va străluci, sau numai luci în „ochii” sufletului, măcar din când în când.
Toate cele existente în perioada de formare a acestui sâmbure formau zestrea naturală a omului, care irumpe în conştient chiar de-a lungul vremurilor grele, întunecate, în anumite perioade ale ritmurilor biologice proprii în vârfurile vibraţiilor lor, ale ritmurilor vibraţiei planetei şi ale tuturor celor ce formează lumea în care trăim. Chiar dacă aveau să fie repede uitate, revenirile permanente aveau să sape la rădăcinile omenirii, aerisindu-le şi lăsând cerurile să le stropească cu apa vie a eternităţii binelui universal.
Aşadar, această zestre naturală a omului este ceea ce vom conştientiza că ne aparţine, că suntem noi cu adevărat, răspunzând astfel acelei întrebări la care azi avem doar răspunsuri limitate: Cine sunt eu? Toate sunt ale noastre şi chiar dacă ne spune cineva tot nu ne vine să credem, căci azi, oricât ne-am strădui, uneltele sufletului care ne pot ajuta să ne menţinem la înălţime spirituală nu revin doar la simpla noastră dorinţă – dorinţă care tinde să ascundă sarcinile spirituale actuale, dorinţă care presupune abandonarea ultimelor sarcini fizice pentru care am venit pe Pământ. Vrem să le avem pe toate, ne incită, dar deocamdată trebuie să ne păstrăm doar atitudinea noastră înălţată faţă de viaţă, faţă de adevăr şi virtuţile lui, şi ne trebuie până când ne finalizăm sarcinile fizice, specifice acestei perioade. 
Ne trebuie să ştim clar că revenirea acestor simţuri latente, acestor unelte ale sufletului nostru, până acum nu este punctul principal al schimbărilor, dar este calea de autodescoperire şi de descoperire a lumii dincolo de puţinul conştient – cel fizic, cu care omul a fiinţat o vreme. O cale care conduce la trezirea conştiinţei profunde de om elevat, de ajutător al tuturor formelor de viaţă ce trebuiesc respectate, ajutate, îndrumate. O cale a ajutătorului după cât poate fiecare şi cât se pricepe după experienţa sa. O cale care duce către restabilirea armoniei ideale pe care omul a purtat-o întotdeauna cu sine, dar poftele şi neputinţele l-au ademenit pe o cale inversă: doar pentru că se putea, pentru că se puteau face şi bune, şi rele, iar cele rele, distrugătoare, pedepsitoare puteau ajuta pe oricine să profite de puţinele resurse planetare ştiute. 
Drumul acesta nu promite ceva dincolo de vieţile pământene, dar arată folosul în eternitatea vieţii oricărui spirit. Nu despică realitatea în rai etern şi iad etern, pe care cercetătorul cinstit cu el însuşi le descoperă a fi deviante, din motive lesne de înţeles acum, de noi. Creează dezvoltări multiple ale vieţii curente, întăreşte intuiţiile sănătoase ale omului şi încrederea de sine. Omul descoperă înţelesuri noi ale propriilor trăiri, cu îmbunătăţiri reale în viaţa curentă, căci este o transmisie pe flux fizic ţinând cont de toate cunoaşterile care vin din câmpurile fluidice ale lumii, la fel ca şi propriile amintiri din vieţile anterioare şi eternitatea din care venim. 

duminică, 4 iunie 2017

RUSALIILE ANULUI 2017

Am discutat despre Rusalii de-a lungul ultimilor ani în mai multe articole:

Este bine ca Rusaliile să fie percepute ca un fenomen natural care, la fel ca şi altele, a fost accentuat de Iisus ca lucrare condusă din straturile dimensionale în care s-a retras dânsul după ieşirea din întruparea fizică, cu corp fizic. Şi a fost o lucrare bazată pe fenomenologia naturală a planetei, urmare a acelor lucrări pe care le-a realizat în continuare între Înălţare şi Rusalii, începute de fapt din momentul întrupării sale omeneşti: lucrări asupra corporalităţii omeneşti în general – nu numai asupra apostolilor. Dar este tot atât de adevărat că a efectuat lucrări asupra corporalităţii apostolilor, pentru ca ei să reziste mult timp în preajma dânsului, chiar dacă numai atunci când se retrăgea în rugăciune lucra spre întărirea întregii planete. 
O asemenea lucrare a fost realizată însă nu numai asupra corporalităţii umane: era absolut necesară, pentru ca toate vieţuitoarele planetare să reziste schimbărilor ce aveau să vină: nu lent – aşa cum se petrec lucrurile în mod obişnuit pe toate planetele din galaxie, ci rapid, sub puterea schimbărilor pe care Iisus le aducea pe Pământ. Astfel, Iisus a lucrat asupra planetei în primul rând, lărgind canalele ei esenţiale, a căror structură interioară era restrânsă din cauza perioadei îndelungate de fiinţare în vibraţii foarte joase. Iisus a activat structuri largi, care să vehiculeze fluxurile noi, cu vibraţie foarte înaltă, atrase de dânsul din barierele subzonei noastre. Fără o asemenea modificare ele nu ar fi putut prelua fluxurile noi, care ar fi trecut pe lângă planetă fără ca aceasta să se poată aproviziona din ele. De regulă, toate structurile corporale se deschid lent, revenind la starea lor normală de dezvoltare pe măsura creşterii naturale a vibraţiei întregii subzone. De aceea doar anumite planete preiau fluxurile noi, trase – la fel ca şi Iisus pe Pământ – de alţi coordonatori de evoluţii: sunt acele planete care susţin evoluţii atipice, cu aglomerări planetare extrem de mari de spirite cu evoluţii foarte diferite şi lipsite de experienţa trăirilor aici. Asemenea situaţii se desfăşoară în perioade relativ scurte de timp – dar deosebit de importante pentru toţi întrupaţii galaxiei. Dacă planetele cu evoluţii atipice sunt ajutate prin scurtarea timpului de revenire a vibraţiei lor în astfel de situaţii, restul planetelor îşi vor deschide structurile în mod natural, lent, pe măsură ce fluxurile energo-materiale traversează subzona până la fiecare galaxie în parte: la fel ca şi Pământul, atunci când nu adăposteşte vremelnic blocuri spirituale piramidale  în evoluţii regresive  - situaţie pe care am descris-o pe scurt.
La fel ca şi planeta însăşi, nici corpurile oamenilor şi ale celorlalte vieţuitoare planetare nu ar fi putut să preia asemenea fluxuri noi dacă Iisus, împreună cu Moşii popoarelor în perioada tinereţii lui, nu ar fi lucrat pentru deschiderea corporalităţii tuturor vieţuitoarelor şi planetei însăşi: Iisus a început însă această lucrare, lent, treptat, lăsând organismele să se adapteze schimbărilor, încă de la naşterea dânsului. De atunci, în plus, o serie întreagă de oameni – cei vizaţi în termenii înţelegerilor avute dinainte de întrupările pe Pământ, cu toţii, ca sarcină de destin de prim rang pentru spirite umane răspândite pe toate continentele şi de pe unele insule, au fost ajutaţi ca, prin anumite tipuri de vibraţii, emise simultan de Iisus şi de Moşi prin toate corpurile lor (nu numai de corpurile de manifestare obişnuită umană) să se dezvolte încet, treptat, pe timpul a cca.10 ani. Aşadar avem în vedere corporalitatea spiritelor umane cu sarcini speciale, dar concomitent toate felurile de corporalitate, toate corpurile vieţuitoarelor şi planetei, pe lângă corporalitatea celor care aveau să fie îndrumaţi direct de Iisus în cei trei ani de trăire împreună. 
Au fost în jur de 500 de oameni care s-au adunat permanent în jurul dânsului. Această deosebire între cei afiliaţi lucrării hristice şi restul vieţuitoarelor, constă în primirea unui anume fel de amprente care radiau oriunde se duceau, prin vibraţiile corpurilor proprii. Nu am intrat în studii mai profunde – dar avem timp, în anii care vin!...
De aceea nu numai apostolii au simţit puterea schimbării din zilele Rusaliilor – zile cu putere energetică şi vibratorie foarte mare, care prefigurează vibraţia înaltă dar foarte echilibrată pe toate câmpurile planetare care susţine vârful vibraţional al zilelor Mijlocului de Vară. Mult mai mulţi oameni au simţit atunci, imediat după plecarea (prin Înălţare) a lui Iisus, schimbări puternice în forţele lor spirituale, conştientizând că li s-au deschis puteri despre care unii auziseră, şi alte puteri despre care încă nu auziseră: fiecare după experienţa şi puterea pe care o avea în acel moment. 
Mai mult: animalele şi planeta au avut acelaşi fel de deschidere, dar după formele lor de manifestare, de fiinţare, şi mai ales după necesităţile lor: pentru că aveau nevoie absolută de astfel de deschideri, pentru preluări de fluxuri noi, care conferă putere corpurilor, pentru a putea vieţui în continuare în etapa industrială care avea să vină, fără să iasă obosite din asemenea evenimente planetare. Asemenea schimbări au creat adevărate protecţii şi pentru cele mai evoluate vieţuitoare – mamiferele mai ales – dar şi pentru cele mai mărunte vieţuitoare, mai plăpânde. Adică spirite care cu timpul nici nu au mai putut să se apropie de sursele lor de hrănire – este vorba despre viruşi, bacterii până la insecte inclusiv. La început ele s-au dezvoltat, ajutate de lucrările hristice şi moşeşti, dar imediat ce a apărut prima formă de industrializare au ieşit din evoluţii urmând ca volumul lor să crească permanent după ce vor pleca primele blocuri piramidale: ale celor mai agresive spirite umane care sunt acum întrupate pe planetă. Toate spiritele vieţuitoarelor mărunte vor intra din nou la întrupare în regiunile planetare care vor fi recuperate în viitorul apropiat: prin eliminarea deşerturilor, pe măsura formării treptată, din nou, a plafonului ceţos (existent înainte de ultima glaciaţiune: care asigură echilibrarea atmosferică, protecţia faţă de creşterea radiaţiilor ultraviolete); apele oceanului planetar se vor retrage din nou de la marginea continentelor, redând din nou continentelor lărgimea dinainte de ultima glaciaţiune (potop în regiunile calde ale planetei). Toate vor asigura o echilibrare a vieţii, o revenire normală a întrupărilor şi mai ales, în ceea ce priveşte omenirea – intrarea rezidenţilor din nou la întrupări cu corp fizic de manifestare şi continuarea evoluţiilor mentale ale omenirii.