ATITUDINI ALE OAMENILOR FATA DE ANIMALE

Răspund mai pe larg comentariului Brânduşei, la postarea anterioară.
Suntem la începutul învăţăturilor privind faptul ca tot ceea ce exista in jurul nostru este radiant, puternic radiant si influenteaza spatiile, structurile, vietuitoarele si pe noi, oamenii. Suntem concentrati la un fel de activitate si pierdem din vedere faptul ca corpurile noastre primesc influente din mediile de trai. Cu toate acestea, avem instincte pe care le numim sanatoase, avem intuitii in care credem din ce in ce mai puternic. Nu-l vedem pe Dumnezeu, dar credem cu tarie in El, nu vedem nici o satana, dar credem – chiar daca nu cu atâta tarie ca si in Dumnezeu – macar avem intuitia ca ceva-ceva tot exista.
Si chiar nu ne inseala de loc intuitia. Cel putin aceasta este parerea mea.
Da, sunt oameni care nu iubesc in mod special animalele sau chiar nu le iubesc de loc, caci le este frica de ele, din varii motive. Dar cunosc si oameni care au luat si cresc animale de casa (caini, pisici) pentru a-si invinge teama de ele, sau sila de ele si... au reusit intr-un mod uluitor !!!
De fapt cu totii iubim animalele, insa frica de ele invinge de multe ori ceea ce in alte situatii planetare este chiar un mod normal de a trai in prezenta lor, de a le asigura conditii speciale de trai, de a le proteja de tot felul de situatii planetare grele. Dar trăim alte vremuri decât cele din trecut, când oamenii chiar erau înfrăţiţi cu animalele şi împreună reglau, în anumite condiţii, vibraţia planetară a locului în care trăiau.
Sunt multe, foarte multe de spus însă cu privire la relaţia oamenilor cu animalele din perioada dinainte şi imediat după ultima glaciaţiune. Cu puţină răbdare... ajungem şi acolo...
Azi avem o frica foarte, foarte complexa, chiar in linia de coexistenta a omului cu celelalte vietuitoare. Nu este o frica care se impleteste cu altele, de alta natura, dand o rezultanta puternica. Ea însăşi este foarte complexă, cu nenumărate fire care conduc catre tot atat de multe cai de manifestare normală umană. Se poate spune că ea ţine de conservarea puterii de manifestare ca om, ca creator constient in mediul sau biologic planetar – vegetal si animal deopotriva, nu numai ca orice fel de vieţuitoare care se teme de una mai puternică, agresivă şi impulsivă în egală măsură.
Complexitatea vieţii umane cuprinzând calitatea de creator conştient este însă destul de apropiată de epoca desprinderii spiritelor umane din epoca de început: aceea a desprinderii lor din stadiul de creator inconştient. Spre exemplu, după felul în care un animal îşi construieşte o vizuină pentru apărarea şi creşterea puilor săi. Cu toate că diferenţa de evoluţie între aceste două momente evolutive este mare, totuşi frica de “cădere” este foarte puternică încă pentru foarte mulţi oameni, în ziua de azi. De aceea este de luat în considerare faptul că originea notiunii de satan provine din suma influentelor biosistemului planetar+uman de pretutindeni, in conditiile fondului general universic de vibratie foarte joasă, comparativ cu perioadele stravechi (dinainte de ultima glaciatiune).
Înlăturarea (lepădarea) cu frică de influenta de acest fel este o luptă agresivă împotriva unui sentiment, in loc s-o acceptam si s-o invingem cu constienta umana a creatorului constient pe care o avem (in fine, mai mult sau mai putin dezvoltată). Dezvoltându-ne şi perfecţionându-ne creaţia, ridicând calitatea muncii de orice fel pe care o realizăm, am putea să ne depăşim o astfel de frică, creind simultan şi posibilităţi de ocrotire a animalelor, de înţelegere a necesităţilor lor profunde de habitat deschis, curat şi hrănitor. De ocrotire a întregului sistem biologic planetar.
Dar viaţa pe care o ducem, lucrativă, culturală sau spiritual-religioasă conduce la exacerbarea fricilor, iar acest lucru nu ne este în general cunoscut. Nu mai avem astfel putere sa estompam ceea ce nu ne apartine, ca oameni, ca creaturi care au rolul de a conserva intreaga viata de pe planeta. Nu degeaba cartile de spiritualitate pomenesc de faptul ca omul este pus de catre Creatorul său stăpân peste animale, nu degeaba, genetic vorbind, genomul uman este cel mai complex genom intre toate tipurile de vietuitoare planetare. Cu o astfel de moştenire genetică, omul ar trebui să-şi dezvolte sub toate formele dragostea faţă de vietuitoarele planetei. Iar dacă nu ajunge sa faca acest lucru de-a lungul vieţii, cel putin va sti la finalizarea ei ca acesta aspect, alaturi de altele, nu i-a stat in atentie, caci avea si alte sarcini de realizat in acest destin. Că nu şi-a fixat priorităţile astfel încât să cuprindă şi acest aspect, deosebit de important pentru viaţa sa de creator conştient. De care nu şi-a dat seama la timpul potrivit şi acest lucru nu a făcut decât să-i întârzie consolidările evoluţiei sale momentale.
Si lupta cu sine insusi incepe, este grea, dar spiritul uman iese intotdeauna invingator din orice fel de confruntare: in primul rând din confruntarile cu sine insusi.
Unii oameni au teama de animale, altii sunt indiferenti, altii poarta si imprastie idei prefabricate fara suport spiritual (sau macar moral) si prin prisma pozitiei lor in societate pot influenta mare parte din cei cu care intra in contact. Un preot care spune ca animalele nu au suflet... are dreptul, normal! sa spuna orice.. dar faptul ca astfel de idei circula, mai ales in randul preotilor, denota ca la baza chiar exista o invatatura de acest fel.
Nu este cazul sa aduc eu acuze scrierilor altor popoare, chiar daca religia crestina pare a-si tragă radacinile din religia iudaica. Dar atata timp cat exista lucruri care pot fi indreptate chiar in textele vechi, (care de multe ori aduc o nota in plus de realitate) este bine sa o facem... Exista carti religioase iudaice care aduc laude poporului iudeu, in detrimentul altora, numindu-si conationalii adevaratii oameni si considerand celelalte popoare ca fiind animale, animale care nu au suflet, fata de care pot avea orice fel de comportament imoral, punand oamenii pe aceeasi treapta cu animalele... Dar chiar dispretuirea in acest fel a animalelor fiind departe de o atitudine morala, spirituala – chiar demna, as zice, a omului fata de vietuitoarele Pamantului...
Atat este de spus, nu comentez , fiecare are dreptul sa aiba pareri proprii la adresa unor teorii existente in societatea noastra.
Respect evreii, am prieteni de suflet evrei, dar ma detasez de unele scrieri ale literaturii lor religioase.
Influenta este insa de comentat, dar nici pe aceasta nu vreau sa o comentez. Am vrut doar sa punctez acest lucru, avand in vedere faptul ca a fost pus acest lucru in discutie.
Eu consider ca TOATE VIETUITOARELE PLANETARE, DE LA VIRUSI LA OM (si inca nu cunoastem tot felul de alte vietuitoare – cum ar fi şi CELE ASTRALE, pe care doar le putem incadra in diferite categorii asemănătoare vieţuitoarelor in corp fizic pe care le cunoastem), TOATE VIETUITOARELE DIN UNIVERS, PRECUM SI STELELE, PLANETALE, ASTEROIZII (si, cum spuneam si in alte postari, chiar o anumita parte din galaxiile cele mai departate de locul nostru de evolutie aici, pe Pamant) AU SUFLET. Adică sunt întrupări ale unor spirite cu viaţă eternă, iar de acest lucru nu ar trebui să ne îndoim vreodată.
Este drept că prin suflet se pot înţelege multe variante, în funcţie de cultura sau de contextul unei discuţii. In cazul unei discuţii despre un segment foarte îngust de abordare am spus chiar, la un moment dat, că sufletul omului este reprezentat de corpul emoţional (astral), în contextul discuţiei despre corpurile astrale, căci corpul astral este acela care exprimă, în complexul corporal-fluidic omenesc, simţirea cea mai largă a omului, simţirea spirituală care se transferă către corpul fizic în stare de trezie şi către corpul astral – în stare de vis.
Se poate face confuzie cu noţiunea de discernământ, şi eu cred că preotul care a spus că animalele nu au suflet la acest lucru se referea. Cu toate acestea, discernământul nu este propriu numai omului, spiritul uman nu capătă discernământ de pe o zi pe alta. Discernământul este o calitate a spiritului formată prin acumulare de experienţă, se formează treptat, de la o treaptă de evoluţie la alta; fiecare treaptă de evoluţie are forma sa de alegere între o manifestare veche şi una nouă. Pentru o exprimare cât de cât corectă, ar trebui ca raportarea să se facă între indivizii aceleiaşi specii, şi numai în cazuri speciale între două specii diferite, atunci când este necesar să se evidenţieze o calitate dând două exemple diametral opuse. Ceea ce nu este cazul aici. Dar este pardonabil, căci religia nu pătrunde cu cunoaşterea foarte departe în cele ce sunt chiar specifice noţiunilor pe care crede că le patronează... Calitatea abordării unui subiect, într-o discuţie, ţine de cultura omului, de gradul de conştiinţă proprie în căutarea explicaţiilor necesare unei îndrumări de calitate.
Personal însă mă îndoiesc că preoţii învaţă acest lucru în cadrul studiilor lor. Am să mă interesez, chiar din curiozitate.

Si cred ca voi face o scurta paranteza, privind parerea mea referitoare la legatura dintre spirit-suflet-corp de manifestare: caci s-a discutat mult pe alte site-uri si nu era cazul sa ma amestec in discutie, avand prea mult de scris pentru a prezenta părerea mea unor oameni care nu imi cunosc ideile.
Dupa parerea mea, într-un mod foarte concret, spiritul este o formatiune de energie compactizata, radianta in spatiile sale de existenta sub formă de lumina si sunet. Atât spiritul ca atare, cat si radiatia pe care o imprastie, emit vibratii (răspândite prin unde vibraţionale), vibraţii care constituie în totalitatea lor (exprimată la modul general: vibraţie) un element de diferentiere a spiritelor in spatiile lor de evolutie proprie. Cum evoluţiile se desfăşoară în mare parte prin intermediul corpurilor de manifestare, se pot cuprinde în înţelegerea acestei noţiuni toate cele trei elemente: spiritul, radiaţia lui şi corpurile prin care se manifestă. Toate la un loc formează o vibraţie specifică fiecărui întrupat; ea se modifică de la o întrupare la alta, de la o formă generală de evoluţie la alta, dar şi în cadrul treptelor de evoluţie – de la o subtreaptă la alta, de la un ciclu de vieţi de întrupare la altul. Practic, vibraţia variază de la un moment la altul de existenţă, dar nu total deosebit de segmentul de trăire în acelaşi punct al universului, depăşind limita superioară sau inferioară a segmentului de vibraţii locale.
După părerea mea, nu trebuie să confundăm spiritul care emite radiaţia cu radiaţia în sine, sau cu corpurile care i se formează pe radiaţia emisă, nici cu vibraţia comună întregului complex care îşi defineşte astfel existenţa în spaţiile universice.

(complexitatea formarii, structurile interioare si formele de evolutie a spiritelor le gasiti la adresa urmatoare:
http://bucuria-cunoasterii.blogspot.com/)

Intreaga radiatie spirituală este concentrată şi canalizata prin paturi sau camasi spirituale din spaţiile specifice spiritelor – in spatiile de manifestare a acestora, numite de noi universuri materiale. Patrunderea acestei radiatii spirituale in spatiul universic local conduce la atragerea de fluxuri de filamente de energii si materii, existente si circulante prin univers, filamente care se pot compactiza, formand corpuri, prin intermediul carora spiritele se pot manifesta, indreptandu-si atentia, concentrarea, prin vointa lor dezvoltată, asupra corpurilor lor: şi, de aici – către întreaga lume pe care o cunosc astfel.
Spunem ca spiritele se manifesta prin intermediul corpurilor care li se formează astfel, si acest lucru este urmarit atent, şi cu mult drag de catre coordonatorii de evolutii. Ei le crează condiţii de manifestare cu totul speciale, intrucat în asemenea stadii de evoluţii spiritele nu se pot concentra la inceput decât pe hranire, deplasare si inmultire, fără discernământ asupra răului pe care il pot face altor intrupati. Pot discerne asupra răului pe care îl pot produce semenilor lor, dar nu si altor specii. In asemenea situatii, pana ce capata un discernamant avansat, si până ce reuşesc să şi-l consolideze, va trece foarte mult timp, de aceea coordonatorii de evolutii le creaza şi conditii pentru manifestare prin intermediul acestor corpuri (prin specializarea avansată a corpurilor), dar învaţă şi alte grupuri spirituale, mult mai avansate, să se îngrijească de protejarea lor.
Pentru înţelegerea avansată a simţirilor tuturor vieţuitoarelor este necesar să aprofundăm câteva noţiuni. Corpurile se formeaza in functie de puterea radiatiilor spirituale, asa cum spuneam, si reprezinta de fapt fiecare forţă interioară a spiritului; sunt multe astfel de forţe, care se formeaza si se intaresc treptat, iar spiritele îşi măresc mereu puterea de constientizare a forţelor, precum şi de concentrare la mereu noi actiuni prin intermediul lor. O astfel de constientizare se aprofundeaza mereu, iar spiritul intrupat simte din ce in ce mai complex toate modurile de dispunere a structurilor in mijlocul carora traieste, precum si toate celelalte spirite intrupate asemenea lui insusi. Intra in comunicare si apoi relationare cu ele, şi primeste aceleasi manifestari din partea lor.
Radiatia spirituala este aceea care se manifesta in fond in lumea pe care, cu corpurile lor din ce in ce mai complexe, mai subtile, o formeaza si o animă permanent. Numim aceasta radiatie – spirituală, pentru ca provine de la spirit, este normal ; dar in situatia timpurilor pe care le traim azi, lumea intuitiva – si nu profund cunoscatoare – si-a creat impresia ca puterea vine de la creier, de la cap, de la mintea cu care gândeste: de aceea a numit-o mentală, in conditiile in care spiritul ca atare a fost perceput doar de către puţini oameni, ca o existenţă dincolo de corpurile de manifestare, dar strâns legat de ele. Dacă multe specii de vieţuitoare nu au complexitatea de gandire ca aceea umană, unii oameni pot ajunge să creadă că alte vieţuitoare decât omul nu posedă nici minte, în alte teorii: nici suflet...
Si au numit radiatia care inconjoara omul, care se intrupeaza la nastere, care se stinge la moarte, a carui putere, şi oarecum formă se poate vedea uneori, de către destui oameni, ca un halou de lumina in jurul trupului: suflet. Suflare care dă viaţă, venind din neştiut, de la o forţă mult mai mare pe care o numim Dumnezeu.
O suflare de viaţă care reprezintă, de fapt, spiritul, care este voinţa radiantă a spiritului care isi dirijează energiile si, prin intermediul lor, corpurile astfel formate, prin care mai departe efectuează tot felul de acţiuni, prin care gândeşte, comunică, intră mereu în relaţii cu semenii săi pentru a evolua, pentru a ajuta si pe alti semeni ai săi să evolueze, in eternitatea vieţii sale.
Asa cum am expus si in multe alte cazuri, fiecare vietuitoare este manifestarea unui spirit. Marile corpuri ceresti: planetele, stelele si unele dintre foarte indepartatele galaxii sunt intrupari ale unor grupuri mari (popoare) si foarte mari (grupuri de popoare si formatiuni si mai complexe de popoare spirituale) care se intrupeaza astfel. In consecinta, sa-i dam dreptate modestului, dar emoţionantului Omraam Mikhael Aivanhov, cand spunea sa respectam planeta pe care traim si steua care ne lumineaza, caci si ele sunt spirite deosebit de mari, de puternice, care ne ofera viaţă şi învăţătură nouă, celor mult mai mărunţi decât ele...

Planeta care ne oferă stabilitate în spaţiile universice, care ne oferă locuri minunate de trai şi posibilităţi uluitoare de înţelegere a universului pe care îl străbate, se îngrijeşte în primul rând de vieţuitoarele care, oricâtă forţă trupească ar avea, nu au multe feluri de echilibre pentru a se descurca în lumea pe care omul pare că mai curând le-ar lua-o – decât să le-o ofere cu generozitate... Spiritele din componenţa planetei şi a stelei care ne guvernează pe toţi se întrupează în mijlocul lor pentru a le oferi direct din corpurile lor învăţătură pentru evoluţiile lor. Altele se întrupează în forme eterice care mlădiază formele corpurilor lor către formele umane, pentru ca ele să se obişnuiască mereu cu existenţa oamenilor, pentru ca frica de ei să nu limiteze niciodată propriile lor trăiri.
Grupuri întregi de spirite stelare şi galactice susţin viaţa tuturor vietăţilor de oriunde, din galaxie. Grupuri de entităţi dimensionale – cele mai puternice din universul nostru – se apleacă cu deosebită gingăşie şi iubire către fiecare vietate în parte, pentru a o ajuta să supravieţuiască propriilor lor trepte de evoluţie.
Entităţi angelice deosebit de importante coordonează şi protejează drumul şi viaţa animalelor (ale căror grupuri urmează evoluţii pe câte un fel de manifestare) sunt coordonate în învăţăturile proprii speciilor lor de câte o entitate angelică specializată, la rândul ei, în oferirea de ajutor de acest fel.
Noi, oamenii, suntem mult mai aproape de astfel de învăţături, care vor face fondul nostru educaţional-spiritual în evoluţiile angelice care ne aşteaptă. Foarte curând...
Basmele nu prea sunt basme – decât pentru că le numim aşa, ca gen de literatură pe care începem să o credem mai curând ca o cronică a unor existenţe pe care omul le-a cunoscut bine cândva şi de care îşi aduce aminte treptat, îmbrăţişându-le cu drag realitatea...

Unii oameni isi inving teama de animale, altii nu. Nu prea ştim care sunt conditiile care favorizeaza aceasta teamă, sau care sunt condiţiile prin care par a nu avea nici un fel de respect pentru viaţa pe care le-o chinuiesc. Se poate explica totul foarte clar astfel, prin evolutiile pe care le avem. Şi tot asa, putem să înţelegem oamenii indiferenţi la viaţa animalelor prin faptul ca acum au altceva de facut, iar experienţa lor este mică in astfel de perioade grele. Animalele sunt puternic radiante in mediul nostru astral (emotional), de aceea – repet: instinctiv multi oameni nu le suportă, mai ales aceia care au activităţi puternic lucrative. Ele radiază doar câteva feluri de activităţi, şi chiar dacă au o putere energetică restrânsă comparativ cu omenirea, volumul lor total la nivel planetar este urias.
Tocmai aceasta influenţă primară omul trebuie sa o invingă, legată de reducerea activităţilor la cele zis animalice: hrănire, deplasare, odihnă si înmulţire. Ele formează sarcina lor spirituală de destin, în timp ce omul este un spirit creator conştient, cu sarcini mult mai multe, după cum si evoluţia sa spirituală este foarte înaintată, comparativ cu ele. Omenirea trebuie să se concentreze pe sarcinile sale, fără să dispreţuiască nici pe cei care nu înţeleg desfăşurările vieţii pe Pământ, nici pe cei care deocamdată nu au puterea să se rupă de influenţa întregului biosistem pământean. Vor putea – după ce vor învăţa: la fel ca şi cei care acum pot să facă acest lucru.

Să iertăm indiferenţa, răutatea, să nu ne ridicăm gândurile cu ură contra lor, căci nu vom face altceva decât să le întărim ura sau chiar să le transformăm indiferenţa în ură, căci mulţi oameni de abia au trecut de la ură – la indiferenţă.
Nouă ni se poate reproşa oricând cu vechea noastră vorbă creştinească: drumul către iad poate fi pavat cu bune intenţii...
Să ne concentrăm aşadar atenţia pe dragostea cu care le putem noi îmbrăţişa. Aceasta este sarcina noastră. Nu spun să nu omorâm un ţânţar sau un gândac, dar să nu o facem cu ură, cu mânie.
PENTRU CĂ PUTEM...

ZÂNE, DUHURI, SPIRIDUŞI... ŞI ENTITĂŢI...

Mulţi copii sunt, în lumea noastră, rupţi de joacă, de libertatea lor – pe care noi, cei din ţările zis civilizate, o considerăm normală. Chiar dacă „grădiniţa” şi şcoala par a lua copii din fragedă pruncie pentru a-i prinde în diverse tipare, totuşi ei au o libertate, fie ea chiar şi iluzie de libertate, comparativ cu ceea ce au avut alte generaţii.
Mai sunt copii în lume care se entuziasmează de basmele cu zâne, cu spiriduşi, cu piticuţi, cu făpturi minunate pe care ei le cuprind imediat cu tot sufletul lor pur, cu o ingenuitate pe care o pierd treptat, în faţa primelor greutăţi ale adolescenţei şi maturităţii.
Copiii le cred, pentru că, în libertatea şi inocenţa lor încă neîngrădită, au văzut cu ochii lor de multe ori ceea ce părinţii le citeau despre plăsmuirile diafane, strălucitoare, care apar şi dispar „ca prin farmec”, lăsând în jur aerul mai pur, mintea mai dulce-învolburată de mâna lor curată...

1. AMINTIRI DIN COPILĂRIE

Am ştiut şi eu, cândva, că există zâne şi spiriduşi, şi multe alte făpturi minunate despre care părinţii îmi spuneau cu încredere că există, citind mereu din cărţi frumoase. Am aflat astfel că ele nu se aflau doar în curtea noastră, ci în toată lumea! Şi am mai aflat astfel că, pe lângă cele pe care le cunoşteam din curte şi din parc, mai erau locuri minunate în lume, care se numeau: mare, câmp, crâng, pădure, ceruri, stele. Şi fiecare era stăpânit de o făptură minunată, care ţinea ordinea, curăţenia şi dreptatea în „casa” sa...
Şi mi-am dorit şi eu să fiu, mai mult decât orice pe lumea asta, Zâna Pădurii, pădure pe care într-un târziu am văzut-o şi eu... Pădurea cu brazi mulţi-mulţi... cu poieni cu flori, şi fluturi, şi bărzăuni strălucitori în lumina caldă a soarelui, cu păsărele cântând minunat, plimbându-te cu fluierul lor când sus-sus, când în toate părţile din depărtare şi apoi imediat din nou aici, lângă noi... pentru ca imediat să mai auzi un pic mai departe o ciocănitoare... ca prin fundul curţii noastre, în zarzărul bătrân care mai făcea doar câteva flori când era pe început de primăvară...
Şi mai târziu, când mergeam la ţară, am auzit de la moşu’ Vasile şi de la tan’Lenuţa de Zâna Florilor... de Regina Albinelor şi Gospodina Furnicilor... ştiţi?! era tot un fel de regină, dar era mai gospodină.. cam aşa cum voia mămica să fiu şi eu... da’cee?!... nu aveam timp şi nu băga chiar nimeni de seamă...
…Şi mai era Zâna Zorilor, cu rochiţa ca zorelele...
Dar şi Zânele Rele... pe care oamenii nu le mai numeau zâne, ci duhuri, pe care trebuia să le îmbunezi, cerându-i lui Doamne-Doamne să le dea putere să facă numai lucruri bune, şi să învăţ şi eu aşa… să fac numai lucruri bune. Ca Fata Moşului... Adică să fiu ordonată, să fac curat în locul în care stau, să dau firimituri păsărelelor, să nu urăsc gândacii, să nu omor fluturii, să iubesc şoriceii...
Şi anii au trecut. Şi cu cât treceau mai mulţi, cu atât îmi era mai drag de amintirile mele cu zâne, cu iele, cu pitici veseli sau sfătoşi, cu... şi cu...
Şi vedeam mereu zânele, şi voalurile lor strălucitoare, simţeam mereu cum fiinţe splendide mă înconjoară într-un balon cu irizaţii uluitoare care iarna, uneori, mă făcea un pic mai călduţă (ce păcat că simţeam asta atât de rar!), chiar dacă vântul mă ducea fără să mă pot împotrivi..
Am aflat apoi că unii oameni le numesc entităţi.. Şi că mulţi le vedeau şi ei – doar că nu şi cei din jurul meu!! Nu, nu vedeau niciodată ceea ce vedeam eu, nu auzeau, nu miroseau aşa...
Am aflat apoi de moşii pământurilor... Dar nu am aflat mult timp care era diferenţa între toţi aceşti vechi prieteni ai mei...
Dar a venit şi vremea cunoaşterilor... Doar că oamenii din jur păreau să le urască, să nu vorbească despre ele, de frică ca nu cumva să le apară... să se facă de ruşine că sunt un fel de copii care nu au crescut de loc...

2. REGATUL-CELOR-DEOCAMDATĂ-PREA-PUŢIN-VĂZUTE

Hai să vă spun şi vouă despre tot ceea ce am aflat şi eu, vorbind chiar cu ele! Da, da!! Ca un copil care nu a crescut de loc! Câte mi-au arătat... nu pot fi cuprinse într-o singură pagină, dar cu siguranţă toate paginile care au venit sunt primele, mereu primele, din lumea pe care la început au creat-o, acum o îngrijesc şi ne învaţă şi pe noi să îngrijim tot ceea ce ne dau şi nouă – însă doar într-o trecătoare păstrare...
Fiecare vieţuitoare, dar şi planeta care găzduieşte toate vieţuitoarele la un loc, steaua care guvernează planeta cu toate surorile ei de acelaşi fel, sunt de fapt întrupări. Iar trupul lor, pe care îl vedem bine, este parte dintr-un sistem complex corporal despre care ştim acum destul de multe lucruri. Fiecare întrupare are la baza sa un spirit sau un grup de spirite, a căror radiaţie atrage puternic fluxurile de materii şi energii circulante în spaţiile vaste universice. Ele se ordonează şi se compactizează puternic după structurile interioare ale spiritelor care emit radiaţia. Se formează astfel corpuri înfăşurate unul peste altul, în funcţie de felul energiilor radiante ale spiritelor: mai puternice sau mai slabe, mai mici sau mai mari, cu o vibraţie mai mare sau mai mică, toate radiaţiile formând însă un complex unitar, găsind în mediile universice fluxuri energo-materiale care să fie atrase astfel. Planetele, stelele (şi, în alte locuri foarte depărtate de noi, din univers – chiar galaxii întregi) sunt întruparea unui popor întreg într-un corp comun (planeta) sau a mai multor popoare de spirite la un loc, într-un corp comun (stelele şi galaxiile cele îndepărtate, din zone în care cu nici un aparat pământean nu putem ajunge spre studiere directă).
În cadrul unui popor de spirite, pornind de la cele întrupate chiar în planetele pe care le cunoaştem bine, subgrupuri de spirite, diferite între ele după o caracteristică anume, gestionează în mod diferit părţi ale întregii planete. Nu este o gestionare în mişcare, sau de acumulare, ci un fel de gestionare mentală – adică o manifestare asemănătoare gândului nostru, pe care îl asociem, din obişnuinţă – mentalului, minţii moastre. Este un fel de simţire profundă cu privire la locul de responsabilitate proprie, de grup, pe care o percep sub formă de lumină şi de sunet. Pot să înţeleagă astfel, prin mentalul lor, tot ceea ce se petrece pe locurile din exteriorul trupului lor comun: în cazul planetei – corpul planetar, aşa cum îl cunoaştem bine acum. Este o simţire profundă, la cote pe care – din perspectiva omului, individului care suntem acum fiecare dintre noi, este destul de greu de perceput la valoarea reală a simţirii noastre – comparativ cu aceea a unui grup planetar. Un fel de simţire asemănătoare o au orbii care îşi acceptă existenţa şi se folosesc de tot ceea ce înţeleg ei prin percepţii, pentru a trăi şi a înţelege lumea în felul lor: prin lumina şi sunetul interior.
În anumite condiţii bine determinate de necesităţile de evoluţie ale tuturor laolaltă şi ale fiecărui spirit în parte, unele dintre spiritele din astfel de grupuri se întrupează în corpuri speciale pentru sarcinile lor, în forme care urmează felul de existenţă a vieţuitoarelor planetare. Şi nu numai… dar aceasta este altă poveste!! Sunt corpuri pe care ele şi le pot remodela în funcţie de necesităţile de sarcină, de destin cum mai numim noi azi. Rând pe rând, toate spiritele din popoarele planetelor, stelelor şi altor formaţiuni galactice fac astfel de întrupări, urmând să realizeze tot felul de seturi de sarcini, în funcţie de experienţa pe care astfel, treptat, o acumulează.
Ele se constituie doar într-o mică parte din apariţiile strălucitoare care ne minunează – dacă ne lăsăm minunaţi de ele şi apoi, în continuare, le vom conştientiza lucrările dacă ne lăsăm ajutaţi de ele, în orice formă de desfăşurare a vieţii noastre.
Oricum ele ne ajută, în mod discret, dacă nu suntem încă în postura emoţională de a le accepta existenţa. Şi doar la sfârşitul vieţii le întâlnim şi ne mulţumim reciproc pentru că am existat fiecare în viaţa fiecăruia.. din tot sufletul, cu tot respectul şi cu toată puterea noastră de convingere…
Pentru oamenii care nu au încredinţare despre astfel de lucruri, ele pot rămâne ca vechi explicaţii oarecum copilăreşti, modernizate cu expresii noi: entităţi – ale locurilor, ale puterilor, ale neputinţelor, ale bolilor, ale necazurilor. Printre multe, uluitoare încă funcţii ale creierului nostru, imaginile create sunt asociate sintetic cu forme din viaţa noastră curentă. Şi astfel fiecare om, în funcţie de cultura şi înţelegerea, experienţa sa (mai mult sau mai puţin conştientizată) – dar şi după sarcina de prezentare a lumii în faţa unor segmente de populaţie cu care vin în contact – are un depozit (sau un arsenal, cum doriţi!) de reprezentări pe care trebuie să şi le cunoască bine, să înţeleagă bine desfăşurarea comparativă cu alte reprezentări, să înţeleagă chiar sensul reprezentării care s-a creat astfel.
Oamenii pot înţelege chiar din exprimarea curentă, imediat, despre ce este vorba; zâne, entităţi – de obicei pentru ceva complex-ajutăror în demersul lor către umanitate, iar în funcţie de religie: zei, sfinţi, Dumnezeu. Entităţile care au aspect înfricoşător, neplăcut în orice caz prin prisma inducţiei social-religioase locale, sunt numiţi demoni. Dar aici pot fi spuse multe lucruri referitoare la rădăcini şi la însemnătatea lor pentru lumea umană.
Îngerii sunt denumiri tot religioase şi, de fapt, oamenii maturi schimbă doar denumirea copilăriei, făcând din zâne – îngeri maturi şi din spiriduşi – îngeraşi-copilaşi. Mulţi oameni maturi îşi neagă inocenţa şi candoarea după obţinerea buletinului de identitate, alungând tot ceea ce ţine de vocabularul copilăriei, îmbrăţişând termenii lumeşti chiar dacă sensul este profund religios.
Schimbăm expresii. Dar fondul rămâne acelaşi, oricât l-am tot nega noi. Având în vedere asemenea lucruri, nu trebuiesc blamaţi cei care nu conştientizează asemenea deosebiri sau cei care nu cred de loc în asemenea lucruri; nu acceptă nu pentru că ar fi ei proşti – ci pentru că au acum altceva de făcut şi se concentrează total asupra sarcinilor lor. Pe o altă latură existenţială trebuie să-şi canalizeze toate forţele lor spirituale. Este încă vremea când o mai pot face: un timp scurt – în care avem multe de făcut. Nu trebuie să ne negăm reciproc, cei care acceptă şi cei care nu acceptă, iar înţelegerea trebuie să pornească de la noi, cei care acceptăm, pentru ca ceilalţi să nu mai aibă ce amplifica, conştient sau inconştient.
Oricum, să accentuez acest lucru, toţi suntem ajutaţi, după criterii de manifestare a ajutorului care nu ţin de rasă, religie, încredinţari diverse.
Cunoaşterea din ce în ce mai profundă a lucrurilor legate de acestă lume a entităţilor conduce la orientarea în înţelegeri a explicaţiilor care au tangenţă cu o asemenea „lume”: simultan desfăşurându-şi viaţa cu noi, în acelaşi spaţiu şi în acelaşi timp. Orizontul se lărgeşte astfel şi se înţeleg ulterior lumile care se desfăşoară în spaţii diferite, dar în acelaşi timp planetar-stelar, a căror activitate este întotdeauna îndreptată către ajutorul întrupaţilor cu corp fizic (dens – de cea mai mare densitate şi cea mai mică vibraţie locală). Cu cât vibraţia este mai înaltă, cu atât gradul de ajutor la care astfel de entităţi se mobilizează este mai complex, deservind populaţii mai extinse, cu stratificări spirituale mai mari.
Tot cunoaşterea unor asemenea structuri spirituale, ale activităţilor şi manifestărilor lor mental-emoţionale conduce la o pliere mai mare asupra modului de acţiune viitoare a oamenilor în prezenţa cărora asemenea entităţi se lasă percepute: cu alte cuvinte este o pregătire a noastră din timp pentru activităţi viitoare, în treptele imediat viitoare de evoluţie.
Aşadar totul este real, în felul în care fiecare întrupat şi fiecare structură planetară pot fi privite cel puţin din câteva unghiuri de vedere. Am discutat despre entităţile care se manifestă independent, dar care fac parte din structura spirituală a planetei, sau a altor planete din sistemul stelar local, sau a stelei care le guvernează pe toate. Să vedem ce alte elemente de acelaşi fel sau diferite, pot apare în câmpul cunoaşterii noastre momentane.
1.Grupuri de entităţi independente întrupate în corp astral, cu evoluţii diferite: spirite întrupate având sarcini complexe, printre care: sarcina deosebit de importantă de echilibrare vibraţională a locurilor, pe lângă aceea de protecţie şi de creare de obişnuiri ale biosistemului planetar (ale vieţuitoarelor locale) cu creatorii conştienţi = oamenii pe Pământ, care au sarcină expresă de folosire a tuturor mediilor planetare: de împânzire, luare în stăpânire şi folosire a structurilor materiale planetare: uscat, ape, aer. Sunt mulţi oameni care cred că îngerii sau entităţile de care ştim în prezent au ca sarcină singulară ajutor oferit oamenilor care se află în situaţii grele, ceea ce este foarte puţin pentru puterile şi priceperile unor astfel de entităţi. Vom discuta pe larg despre lucrările uriaşe pe care le efectuează ele de-a lungul şi de-a latul universului, fără să piardă din vedere şi ajutorul oferit celor care, într-adevăr, se află în mare greutate în vieţile lor, greutăţi pe care numai asemenea entităţi le pot percepe şi înţelege la adevărata lor valoare.
De asemena, ele au sarcina să ajute, din modul lor de trăire în corp astral, toate grupurile de entităţi venite în preajma planetei în vederea efectuării unor cicluri de întrupări pe planeta pe care o îngrijesc. Sunt grupuri care efectuează cicluri lungi de întrupări şi au nevoie de îndrumări complexe privind desfăşurarea vieţii şi a sarcinilor de creatori conştienţi pe planetă, sau grupuri care sunt doar întrecere (în tranzit) către alte puncte universice, având nevoie de îndrumări privind folosirea specificului de viaţă planetară în contextul drumului lor personal, cu sarcinile lor personale.
Entităţile ajutătoare despre care discutăm sunt spirite întrupate în corpuri astrale, cu evoluţii diferite, dar care cunosc bine toate particularităţile câmpurilor locale, structurilor locale universice, precum şi derulările specifice activităţilor de orice feluri ale vieţuitoarelor planetare care le folosesc: de la cele mai simple (viruşi), cu experienţa cea mai puţină în mediile planetare locale, la cele mai complexe – cu evoluţii deosebit de înaintate comparativ cu cele mai simple. Adică creatorii conştienţi – oamenii pe Pământ, chiar dacă în segmentul lor se întrupează o multitudine de spirite care au şi ele evoluţii foarte diferite.
Sarcinile entităţilor ajutătoare pot fi astfel acum bine înţelese, cu încă o specificare (înafara detalierii procesului ca atare, asupra căruia voi reveni după un timp, în care ne putem obişnui cu existenţa elementului în sine): grija pentru menţinerea unei vibraţii planetar-locale echilibrate, dar nu şi ridicarea ei dincolo de percepţiile locuitorilor, chiar dacă noi am dori ca vibraţia să crească spontan, dinafara noastră, fără ca un efort substanţial să vină din partea noastră. Efortul entităţilor este menţinerea la o limită normală pentru toate vieţuitoarele planetare, dar nu dincolo de puterea de conştientizare a omului privind efectele nocive activităţii sale. Se estompează efectele generale ale activităţilor creatorilor conştienţi (acolo unde este cazul), ele participând la astfel de sarcini împreună cu celelalte grupuri de entităţi astrale, dar şi întrupaţi chiar în mijlocul populaţiilor locale în corp fizic.
Pot fi, de asemenea, entităţi venite din alte părţi ale universului, care învaţă alături de cele deja menţionate să desfăşoare astfel de sarcini, urmând ca în viitorul evoluţiilor lor să facă acelaşi lucru chiar din întrupare în corp fizic, în mijlocul populaţiilor planetare curente. Pot fi entităţi care şi-au finalizat o evoluţie, chiar întreg ciclul local de evoluţii în corp solid şi au ca sarcină ajutorul oferit semenilor lor pentru finalizarea evoluţiilor lor în corp solid, pentru ajutor în activităţile curente şi pentru ajutor oferit în perioadele de trecere de la un segment diferit de vibraţii la altul: perioade de trecere care pot fi uneori deosebit de grele, necesitând un astfel de ajutor în fiecare moment al derulării evoluţiilor.
Nu există nici o posibilitate de prezenţă a unor entităţi care să aibă vibraţia diferită de cea a planetei locale, de acea vibraţie care este în cunoaşterea oamenilor, spre exemplu, pe Pământ, care să fie în corpuri astrale sau fizice, în această zonă a universului în care ne aflăm acum, care să fie de vibraţie mai joasă decât cele cu care omul este obişnuit pe Pământ. Poveştile cu întrupaţi extratereştri care vin din alte părţi nu au susţinere reală în necesităţile lor energo-fiziologice, iar acest lucru nu este prea bine cunoscut: fiecare întrupat are nevoie reală de autostabilizare vibraţională în locaţiile structurale planetare, în lipsa cărora ori îşi pierd repede puterea de acţiune prin corpurile lor, ori desfăşurarea unor astfel de activităţi ar fi reduse, chiar pentru o circulaţie locală restrânsă. Înfară de marii ajutători planetari, orice întrupat conştient în corp astral, orice călător astral conştient chiar din corpul său fizic ştie bine că nu se poate depărta prea mult timp de steaua care guvernează planeta sa de întrupare, dar percepţiile sale foarte extinse îl ajută să înţeleagă desfăşurările universice la distanţe foarte mari, la care se adaugă şi cunoaşterile din călătoriile anterioare.
În schimb, entităţile enumerate mai sus pot circula în toată galaxia singure sau însoţite de entităţile ajutătoare personale sau de grup de călătorie – mult mai puternice decât ele. În anumite situaţii (însă nespecifice perioadei prin care trece întreaga zonă acum, adică de vibraţie foarte mică în raport cu valorile maxime ale punctului universic local) chiar anumiţi întrupaţi pământeni în corp fizic, cu foarte mare experienţă de trai local, pot călători între stelele aceleiaşi galaxii, folosind procedee de pliere şi compactizare a spaţiului cosmic. Entităţile astrale nu se folosesc de astfel de procedee, deplasările în corpuri astrale fiind supuse legilor unei alte fizici, care ţine de înţelegerea unificată a câmpurilor de vibraţii diferite, nu asemănătoare doar – aşa cum ştim din căutările fizicienilor noştri – dar coexistând total sau doar pe anumite segmente (secvenţial) în acelaşi spaţiu universic.
Universul nostru este complex structurat, dar nu este de neînţeles pentru creatorii conştieţi = oamenii, pe Pământ. Însă avem tendinţa de a generaliza fiecare nouă descoperire, de aceea putem avea multe teorii despre acelaşi element şi nu fiecare element în parte înţeles după modul în care se prezintă independent şi modul în care funcţionează în complexul parţial descoperit până la un moment dat. Trebuie să studiem lucrurile de la parte la întreg, să nu considerăm că am descoperit totul şi despre parte, şi despre întreg, iar noile descoperiri să fie plasate exact acolo unde le este locul şi nu înlocuind total altă teorie, ori plasând cauza acolo unde este de fapt efectul. Şi aşa mai departe, veţi înţelege ce doresc să spun şi vă veţi gândi şi la alte exemple ale căutărilor noastre pentru înţelegeri.
De asemenea este de discutat despre entităţi recent desprinse de corpul fizic (din întrupare în corp fizic, indiferent dacă sunt conştient creatoare sau parcurg evoluţii anterioare celor de creator conştient) şi, la polul opus: entităţile dimensionale (locuitoare în dimensiuni paralele celei de evoluţie a spiritelor primare – adică a acelor spirite care fac pentru prima oară în viaţa lor cunoştinţă cu locurile în care evoluează, chiar dacă au multă cunoaştere generală) cu sarcini speciale, numai de ajutor oferit tuturor celor care evoluează în corpuri fizice şi astrale în dimensiunea noastră.
Discuţii despre tangenţele noastre cu alte lumi pot să cuprindă entităţile aflate în alte universuri, superioare celor de evoluţie curentă aflaţi acum pe Pământ. Care au în vedere numai şi numai crearea de condiţii pentru evoluţiile care se desfăşoară în universurile create şi coordonate de ele înseşi, la care participă şi cele care se apropie treptat de înţelegerea acestei creaţii uriaşe.
2. Lucruri care sunt mult mai puţin cunoscute de către mase largi de oameni sunt diverse structuri funcţionale ale corpului planetar: adică structuri care emit liminiscenţă şi sunet, aproape la fel ca şi orice fel de entitate; dar tocmai acest lucru este de menţionat aici – nu trebuie confundate trăirile spiritelor întrupate cu efectele funcţionării diferitelor structuri planetare. Studiem aici luminiscenţa şi sunetul structurilor planetare – ale locului, cu evenimentele universice în mijlocul cărora se desfăşoară viaţa planetară, în permanentă schimbare, dar rămânând într-un segment de vibraţie totuşi specific locului. De exemplu: lacul iarna îngheţat, vara cu apa sa caldă, facilitând dezvoltarea şi mişcarea vieţii la suprafaţa şi în adâncurile sale. Tot un lac rămâne, în fond, dar cu particularităţi în permanentă schimbare de la un anotimp la altul. Astfel de structuri facilitează ascuţirea percepţiile umane (dar şi ale altor vieţuitoare planetare), pe fundalul lor sau atrăgând atenţia prin schimbările care se produc în funcţionarea lor curentă. Determină o mai mare uşurinţă de percepţie a activităţii entităţilor care se îngrijesc de locurile aflate în sarcina lor sau de grupuri de spirite întrupate, alte vieţuitoare planetare decât oamenii, care necesită şi ele sprijin pentru derularea evoluţiilor lor.
3. Circulaţia energetică fundamentală: fluxurile de filamente energo-materiale, a căror circulaţie este diferită de circuitul material al stărilor de agregare: solid, lichid, gazos. Pe tot întinsul planetei sunt locuri de absorbţie a energiilor şi materiilor folosite de corpurile vieţuitoatelor, precum şi locuri de eliberare a lor, după ce au trecut prin nucleul eteric dens al planetei (confundat de unii clarvăzători cu un nucleu de cristal ca centru planetar. Vom studia şi această aparenţă a imaginii materialului eteric care susţine – dar nu înlocuieşte – partea materială fizică a planetei). Circulaţia de acest fel se face prin locuri speciale în matricea eterică a planetei (asemănătoare cu plexurile corpurilor fluidice ale vieţuitoarelor) şi se percep ca nişte fumuri spiralate, de multe ori pe direcţie oblică, sub un unghi mai mare sau mai mic, în funcţie de structurile locale ale elementelor matriceale planetare. Ele sunt mai rare sau mai dese, mai bogate sau mai firave, în funcţie de vibraţia locului. Şi tot în funcţie de vibraţia locului, fluxurile recirculate pot să fie de vibraţie mai înaltă sau mai joasă – ceea ce conduce la percepţia locului ca fiind benefic sau malefic, deşi – de fapt – toate sunt doar necesare întregii lumi, care se echilibrează astfel. Hotărârea omului trebuie să fie în direcţia simţirii sale: dacă locul îi este de folos, pentru derularea destinului său, subconştientul îi va transmite senzaţia de acceptare interioară. Şi invers. Fiecare loc trebuie astfel înţeles şi ales pentru desfăşurări de activităţi sau pentru retragerea lor din patrimoniul terenurilor folosite de comunităţi.
Dacă omul nu are încotro şi este obligat să stea acolo unde nu-i face plăcere, subconştientul transmiţând în mod expres acest lucru, omul trebuie să-şi modifice din ce în ce mai complex modul de trai şi manifestare. Adică de hrănire, odihnă, muncă, comportament – pentru ca totul să echilibreze astfel oferta dură a locului. O hrănire uşoară, odihnă suficientă, muncă dusă în calm, linişte sufletească, un comportament echilibrat, oamenii ajutându-se unii pe ceilalţi. Spiritul rămâne astfel cu o obişnuinţă creată, o va folosi şi o va consolida oricând în viaţa lui eternă.
Locurile, prin vibraţia lor, pot activa şi grupuri spirituale întrupate, a căror viaţă se poate desfăşura complex doar în anumite condiţii: viruşii – spre exemplu – cu efecte directe asupra omului numai în perioadele de vibraţie planetară scăzută, dezvoltând boli şi infecţii locale sau generalizate în tot organismul. Urmând acelaşi mecanism, oamenii învaţă ca, prin curăţenie, atitudine, comportament concret, echilibru emoţional-mental şi cunoaşterea profundă a relaţiilor lor cu planeta şi întreg câmpul stelar local, să-şi poată echilibra sănătatea şi, în egală măsură, munca: activitatea de creaţie materială, care conduce la dezvoltarea permanentă a puterilor spirituale în permanentă evoluţie.
Dezvoltarea tuturor particularităţilor de desfăşurare a forţelor spirituale poate să echilibreze astfel agresivitatea mediului de trai sau moştenirea genetică în corpurile materiale de manifestare. Căci pe lângă particularităţile mediului exterior, sensibilitatea moştenită prin liniile genetice, care crează fiecare om în parte, contribuie la mobilizarea spiritelor umane spre contribuţii la cercetări şi sprijiniri ale cercetărilor epocii lor de întrupare: fie ele cercetări materiale, emoţionale sau spirituale complexe.
În acest context se cuvine de făcut o paranteză, în care să adaug că problematica legată de karmă este unilateral şi insuficient înţeleasă – în special prin urmărirea şi interpretarea îngustă a sectorului comportamental, provenind ca cunoaştere din medii în care omenirea este încă ţinută în beznă culturală, emoţională, în activitate puternic limitată. Voi reveni asupra acestui subiect.
În final:
IUBIŢI ENTITĂŢILE!! Ele nu sunt aici numai pentru a ne ajuta direct, ci şi indirect, în moduri în care abia acum începem să le înţelegem activităţile de o complexitate uluitoare..
Dacă credem că sunt şi altele, rele, să le oferim învăţătură de dragoste şi respect. Totul se va linişti, vom înţelege că, de fapt, numai neliniştea, frica, dispreţul şi mânia omului crează dezechilibre în mediul propriu de trai, iar de aici – în continuare, o lume extraordinar de bogată în înţelegeri ni se va dezvălui, în toată splendoarea ei...

Să ne iubim şi pe noi înşine, ţi tot ceea ce ne înconjoară şi astfel vom schimba tot mediul nostru de trai, vom schimba viaţa însăşi!! Viaţa noastră proprie, dar şi viaţa celor din jurul nostru!!

[Pentru studiu avansat aveţi următoarele linkuri:
http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/9.-entitati-astrale.html 

http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/02/dansul-vietii-si-al-mortii.html

http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/calatoria-astrala.html
şi
http://www.bucuria-cunoasterii.ro/articole/7.-calatorii-astrale.html 

http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/05/metempsihoza.html ]

UN FEL DE SCRISOARE CĂTRE NOI, CEI CARE NE REVOLTĂM...

Într-o seară am poposit şi eu pe blogul unui om pe care îl apreciez în mod cu totul deosebit. În continuarea demersului său, am comentat. Iritată, la un moment dat am devenit chiar sarcastică. Chiar nu râdeam în timp de tastam, deşi în majoritatea cazurilor ori sunt serioasă şi concentrată, ori râd sincer, ori sunt gingaşă în gândul meu. M-am străduit mult până să fiu aşa, până când am reuşit de mai multe ori... Dar uneori nu reuşesc. Şi nu mă strădui mai departe, necăjindu-mă pentru că nu-mi reuşeşte întotdeauna, sau pentru că mă revolt în sinea mea, fără să ajung la exacerbarea care să mă scotă din echilibrul interior. Am învăţat că există o diagramă care poate fi interpretată în fel şi chip: diagrama Yin/Yang, aceea cu doi peştişori îngemănaţi, unul alb şi altul negru. Întotdeauna în lumină există un punct de întuneric – de la care poate porni întunericul să se împânzească: în lipsa atenţiei şi şi fără concentrare. Întotdeauna în întuneric există un punct de lumină, de la care poate porni lumina să cucerească, cu dăruire generoasă, bunătate, cuminţenie şi cunoaştere.

În fiecare moment al vieţii putem folosi punctul pe care ni-l apropiem ca să facem ceva. A denigra punctul de întuneric înseamnă a nu ne mai strădui să răspândim lumina în jurul nostru, cunoscând întunericul şi potenţialul său. Este începutul de învăţătură, este început de aplicare. Este parte de învăţătură aplicată în medii care au nevoie de ea: avem şi noi nevoie, noi o aplicăm şi oferim experienţa noastră celor care au nevoie de ea.
Şi am mai învăţat din istoria multimilenară a omenirii că, în vremuri luminate noi, ca spirite care ne-am dorit cu orice preţ (al durerii, al lacrimilor, al ruşinii) ne-am dorit să petrecem învăţătura noastră şi să cunoaştem învăţătura altora... În timpuri grele, dar pentru care ne-am odihnit prelung înainte de începutul lor...
Şi acum trăim acele timpuri aşteptate şi ne străduim: să trăim, să învăţăm, chiar să şi ajutăm să fim învăţaţi. Şi să fim recunoscători pentru toate acestea.

Aşadar, nu vreau să mă ascund în spatele tastaturii: iritată, revoltată, în seara aceea m-am mai întâlnit cu blogul unui alt prieten, cu un articol tot pe aceeaşi temă. Şi dăi, şi începe din nou! „Că uite! Tocmai vin de la cutare, şi el la fel...” şi... Şi când a apărut comentariul afişat, m-am scuturat cu putere, ca un criminal care îşi vede victima la pământ...
Doamne, iartă-mă...
Era vorba despre construcţia Catedralei Neamului – cu sute de milioane euro la bătaie, care mă revoltă ori de câte ori văd scris pe undeva.
Azi, scriind toate acestea, nu mă mai revolt. Mă plimb peste tot, constat că nu mă revolt, dar am rămas cu ideea că nu este corect. Ori de câte ori va trebui, îmi voi spune părerea, fără să mă mai revolt. Ştiu că trebuie s-o fac. În spatele ei este amprenta revoltei de altădat’...
La fel ca şi cu cocalarii dlui M. Bendeac... Iniţial voiam să scriu numai despre „Scrisoarea deschisă adresată cocalarului român...”, care circulă de ceva vreme pe net. Locuiesc în Bucureşti, cart. Colentina, lucrez de 30 de ani la un serviciu în Colentina, trăiesc printre ţigani de la 11 ani: oameni care sunt aşa cum sunt cu curăţenia, care înjură greu la tot pasul.
Cazuri ca ale dlui M. Bendeac sunt multe şi foarte grele. Dar având de-a face tot timpul cu ele, am învăţat să mai spun şi, râzând: „’Ai, mă?!” după care, că tot i-am atras atenţia că nu m-a supărat cu vorba lui de zgură, i-am spus (voia neapărat să mă dau eu la o parte), preocupată de ceea ce făceam, cu voce joasă, la „per tu”: „Stai un pic, termin acuş!”
Nu ştiu dacă a stat trăsnit de tupeul muierii cu ochelari, mică şi fragilă în faţa lui de musculos, dar a stat!! Eu i-am spus „Mulţumesc, iertare de neajuns!!” privind timid peste rama ochelarilor. Pe altul l-am pus să-mi ţină plasa, a trântit un „E, hai!! S-o fac şi p-asta!!” şi pentru că i-am mulţumit la sfârşit, chiar mi-a zâmbit!! Şi eu !!
Din vara aceea 3 ţigănci am în piaţă care trag de mine să le cumpăr marfa. Şi eu cumpăr, şi le spun „Mulţumesc!!”, şi ele îmi mulţumesc, la fel. În sinea mea spun de multe ori „Mulţumesc eu lui Dumnezeu!!”...

Nouă, celorlalţi, nu ne place zarva lumii, revolta ţipătoare sau sarcastică, tupeistă, caustică...
Dar nu ne place nici vorba plată, uneori cumplit de seacă a unor preoţi care, ascunzându-se în spatele unui păcat sumar originar (însă cu multă încărcătură de cunoaştere) stau cu mâna întinsă de o istorie întreagă, cerând azi foarte multe milioane îndoliaţilor perplexi, dând cu blândeţe sfat să se facă împrumut la bancă, pentru că un preot înţelege şi aşteaptă cu răbdare până ce obţine banii...
Unii dintre noi acceptăm, alţii ne revoltăm, urlând către un cer care pare a nu ne asculta. Poate că şi dânşii constată acelaşi lucru, dar pentru dânşii ideea rămâne că nu îi pedepseşte nimeni dacă fiecare profită în viaţă de unde poate...

Nu putem să ne desfiinţăm reciproc – chiar dacă mulţi o fac, prin alte locuri. În schimb, te întrebi, om decent în austeritatea sorţii tale, ce aşteaptă Dumnezeu de la noi?! Sau de la ei?!...
Aşadar... ce putem oferi noi? Ce avem noi, bieţi intelectuali, de oferit unor oameni care poate ori nu au auzit de cuvântul „cultură”, ori au auzit şi l-au înlocuit inconştient cu „trecut” sau „vechitură”...
Efectele culturii se constituie, în bloc, în luptă intelectuală împotriva mediocrităţii, ca stare generală de comportament. Consider că este dureros că am ajuns să repetăm mecanic, după cărţi străine, după scriitori din popoare care nu au un trecut marcat de mulţi şi mari cărturari – pentru că rolul lor a fost să ofere lumii aplicare concretă, spun şi eu cu respect pentru ei – că nu avem nevoie de intelectuali. Ideea se pare că nu a prins decât în Rusia şi în România, iar dacă vorbim despre noi (pe alţii să-i lăsăm în pace) este normal să fi „prins” atâta timp cât ne-am ucis, şi chiar numai şi discreditat, intelectualii...
Din nefericire este o continuare normală a unor astfel de crime spirituale. Alte popoare europene îşi preţuiesc în primul rând intelectualii proprii, oferind respect – dar nu şi întâietate altora, din alte ţări...
Dar constatăm şi apoi înţelegem că generaţiile de care avem cunoştinţă foarte multă au creat ceea ce trăim acum: cocalarii lui M. Bendeac, medicii fără suflet, preoţii fără preoţie harică...
Nu ne rămâne decât să constatăm şi să luptăm împotriva mediocrităţii pe care o răspândesc tineretului care, într-o măsură destul de substanţială, îşi spune dispreţuitor: „Da’ io ce-s mai prost??!!”
Sau celui care spune că nu are nici un pic de respect faţă de români, care învaţă o şcoală doar ca să câştige bani şi spune cu o naivitate covârşitoare: ce atâta concentrare?! Sau alţii “Ce atâta intelectualism?!” Ce nevoie să ştiţi atâta?! Şi …ce să ştiţi?! Căci dacă nu ştiţi totul – tot nu ştiţi nimic..
Orice drum începe cu primul pas.
În orice moment ne deschide universul acesta drumuri nesfârşite: noi trebuie să facem primul pas..
Nu este cineva de vină acum. Dacă este să vorbim despre vină, vina s-a împărţit deja. La o analiză spirituală mai profundă am ajuns la concluzia că de fapt nu a fost vorba despre nici o vină. Dar pentru cel care nu acceptă o astfel de analiză spirituală, este bine să înţeleagă măcar atât: că vina nu o poartă generaţia actualilor părinţi de vârstă medie, care azi au copii care se pregătesc sau chiar fac o facultate, sau dezvoltă o afacere bănoasă.
Fiecare trebuie să facem ceea ce simţim nevoia să facem. Şi să ne învăţăm să nu obligăm pe alţii să facă ceea ce simţim că trebuie să facem noi. Generaţiile acelea de unde se trage totul au trecut de mult. Învăţăm de la ele ceea ce NU trebuie să facem noi, în continuare. Iar cât despre morţi – numai de bine…
Adică... da! să cunoaştem şi partea lor bună, căci şi aceea face parte din acelaşi fond spiritual al omenirii. Mare „păcat” că nu ne învaţă nimeni la istorie sau religie partea luminată a căutătorilor de întuneric...
Am vorbit des despre subconştient ca despre o forţă interioară cunoscătoare. Nu este o... entitate străină de omul care vorbeste, gândeşte şi înfăptuieşte curent: este un fond de cunoaştere şi de primire permanentă de informaţii pe alte căi. Este ceva comparativ cu educaţia pe care o primim în copilărie, în anii de şcoală, din care rămânem cu nişte cunoaşteri şi impulsuri pe măsură. Când trebuie să completăm un formular, luăm pixul şi scriem pe el: ştim ce să facem şi impulsul consolidat vine spontan. Ca să nu mai vorbim despre impulsurile de susţinere a vieţii.
Spiritul, sinele superior se manifestă prin corp, exprimând simultan experienţa sa la un anumit nivel de vibraţii (nivelul planetar curent) influenţat mai mult sau mai puţin de radiaţiile celor din jur. Când concentrarea este ca un bec, reflectăm întreg universul: pe noi înşine + cele din jurul nostru. Când concentrarea este laser, sinele = spiritul se manifestă în felul său propriu, dar la acelaşi nivel de vibraţie ca şi al mediului, căci altfel micuţii din jur nu ar putea înţelege niciodată ceea ce li se oferă.
Fondul subconştient de experienţă este un fond etern pentru noi, acum – ca pământeni – format dintr-o extrem de lungă evoluţie. Aşa cum există diferenţe de evoluţie între noi şi alte vieţuitoare ale planetei – diferenţe mai mari sau mai mici – tot aşa există diferenţe de evoluţie între spiritele întrupate acum ca oameni. Diferenţele sunt mai mici în cazul nostru, practic nesemnificative pe scara speciilor de vieţuitoare planetare, care se dovedesc însă destul de semnificative între membrii aceleiaşi populaţii umane. Nu din punctul de vedere al raselor, nu din punctul de vedere al educaţiei: sunt elemente ajutătoare pentru definitivarea unor anumite sarcini spirituale, specifice spiritelor întrupate astfel. Gradul de înaintare în evoluţii face din noi mereu ajutători şi ajutaţi. Acolo unde cei mai avansaţi ajutători sunt cei care îşi asumă cele mai mari şi echilibrate sarcini. Care îşi dau seama destul de repede că nu au venit ca să rezolve problemele mărunte, pe care le pot rezolva alţii, chiar dacă îşi întreţin singuri viaţa şi mediul de viaţă. Care nu obligă pe alţii să lucreze pentru a le întreţine viaţa şi plăcerile.
Cei care par pierduţi de sufletul lor, de punctul acela luminos căruia ne adresăm mereu, care se poate dilata cândva la infinit, aşteaptă poate să nu ne mai transformăm consternările în dispreţ. Ci să ne oprim şi să ne apropiem de ei, acceptându-i aşa cum sunt în prima clipă, ştiind că există acel punct luminos pe care şi ei poate doresc să şi-l dezvolte în subconştientul care astfel poate să irumpă pe această fereastră atât de puţin deschisă acum.
Căci sunt inconştienţi şi sinceri în demersul lor către o societate care i-a creat şi acum se stropşeşte la ei. Noi ne închidem sufletele în faţa lor, oferind dispreţ, incriminare. Ei sunt complet deschişi, dar societatea nu a avut niciodată răbdare sau înţelegere pentru ei. Şi ceea ce primesc este dispreţul nostru. Devin oglinda sufletului nostru: dispreţuind astfel pe dispreţuitori.
Dispreţul lor, comportamentul lor este câmpul de întuneric care ne aminteşte că şi noi am fost cândva la fel. Subconştientul nostru ne fereşte acum de “căderea” în întuneric şi se agaţă cu disperare de lumină. Suntem uneori obosiţi şi credem că nu mai avem de loc putere, pentru nimic. Avem putere, dar numai pentru a sta cuminţi în faţa unei asemenea părţi a lumii, arătându-le cum se poate trăi cuminte în orice situaţie. Nu avem, adică, putere, decât să arătăm învăţătura noastră de ajutător.
Nu avem putere asupra nimănui, decât pentru a sta cuminţi. Altfel suntem bătuţi, murdăriţi, ridiculizaţi. Şi învăţăm aşa o astfel de lecţie, care ne trebuie în egală măsură în care lor le trebuie să înveţe să se ruşineze de faptele lor brutale.
Aşa suntem croiţi azi, acum, cu sau fără voie sau conştientizare concretă. Tara cea mai grea a învăţătorului, a ajutătorului este dispreţul. Dispreţul pluteşte în aer, musteşte de peste tot. Ne copleşeşte, aproape că nu avem putere să ieşim din mâlul lui.
Şi totuşi cuminţenia este singura putere pe care o avem. Nu avem putere să ne zbatem, ci să mulţumim, sau să explicăm, sau să acceptăm. Numai propria noastră cuminţenie ne spală.
Şi nu ştim că poate şi ei vor exact acelaşi lucru, să fie şi ei ajutaţi să iasă din mâl. Şi să le îmbogăţească cineva puţinul pe care îl ştiu ei azi. Aşteaptă să vină o generaţie care să-i ajute şi pe ei; poate că zguresc azi pentru ca să se scuture şi alte generaţii – cele care se retrag în casă şi nu vor măcar să audă de existenţa lor, dispreţuind din ceea ce văd la TV sau din balconul apartamentului lor curat, luminos şi liniştit. Fără să le vadă calităţile, înfierându-le doar defectele. Nici nu vor să se gândească că au şi „răii” calităţile lor, ca orice om, fie ei intelectuali sau orice fel de muncitori.
N-o iubi ei munca, n-or fi ei pricepuţi, îndemânatici, dar le merge mintea pe puntea lor îngustă!! Sunt deştepţi – în felul lor, au putere – în felul lor, au impulsuri sănătoase – tot în felul lor!! Poate chiar mai sănătoase decât noi… Iertată să fiu, avem multe de reflectat…
DE LUAT – ÎN FELUL NOSTRU!! – EXEMPLU…
Nu de faptă, nu de vorbă, ci de curaj. Nu de acel curaj care întotdeauna la ei frizează tupeul, ci de o îndrăzneală capacitată la nivelul culturii şi spiritualităţii pe care noi înşine ne-o formăm mereu, cu fiecare clipă pe care o trăim.
De ridicat capul şi de vorbit, de mers mai departe fără descurajare la prima, sau chiar la a doua obrăznicie…
De învăţat, tot în felul nostru, echilibrat şi bun, cuminte, cum să trăim în lume, cu toate comorile pe care le avem. Pe care le descoperim mereu, fără încetare…

Căci munca noastră este 24 ore din 24. A lor – o oră din cele ale noastre.
Încă. Numai aşa vor creşte şi vor ajunge şi ei lucrători permanenţi, oferind altor micuţi, din vremurile pe care ei le vor trăi cândva ca buni ajutători, acelaşi lucru pe care l-am primit şi noi, în vremurile învăţăturilor noastre, de la cei înălţaţi.
SĂ PRIMIM ŞI SĂ OFERIM. ORICUI.

DESPRE CAPACITATEA DE CONCENTRARE (SAU FOCUSARE, SAU FOCALIZARE) (3)

Spuneam în primul articol
[ http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/05/despre-capacitatea-de-concentrare-sau.html ]
despre greutatea de a face faţă concentrării datorită volumului uriaş de informaţii, de cunoaşteri extinse şi de aplicaţii care ne asaltează subconştientul – şi chiar conştientul – în fiecare moment.
Şi am mai discutat despre faptul că mare parte dintre oameni nu au experienţa concentrării extinse în situaţii de mari aglomeraţii planetare. Evoluţiile însă nu ruşinează spiritele întrupate: prin conjuncturile elastice, pe care ele le crează, astfel încât să nu se arate explicit că spiritele nu au capacităţi înaintate. Evoluţiile lasă doar cunoaşterea acestui lucru ca pe ceva implicit, prin întruparea unor ajutători – spirite cu evoluţie mai multă, cu experienţă consolidată, de la care mulţi pot să înveţe: şi cunoaşterea generală, şi aplicaţia, şi încurajarea de a merge mereu mai departe, cu încredere în forţele proprii.
Orice grup spiritual este ajutat astfel, dar se va confrunta, spre încurajare şi formarea încrederilor, şi cu grupuri care au experienţă mai puţină: învaţă în acest mod să-şi ofere sprijinul, pentru ca experienţa proprie, învăţată de la cei mai experimentaţi, să fie de folos şi altora.
Ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă răbdarea de a trăi fiecare moment din viaţă, înţelegerea care vine după percepţia greutăţilor şi foloasele care pot fi armonizate între ele, decurgând din repartizarea sarcinilor de destin; orice astfel de sarcini sunt oglindite în puterile, în înclinaţiile generale ale fiecărui om în parte.
În etapele de evoluţie bazată pe intuiţie, aşa cum este aceea pe care o finalizăm acum, greutatea se estompează prin limitarea sarcinilor de destin, pentru fiecare dintre noi în parte, comparativ cu cele pe care le-am avut în etapa anterioară, în epoca mentală: în condiţii de cunoaştere complexă a realităţii înconjurătoare. Căci evoluţiile ţin cont în primul rând de condiţiile planetare de trai: în cazul vremurilor pe care le trăim acum – de vibraţiile relativ joase, care conduc la concentrarea cu greutate la desfăşurarea învăţăturilor şi aplicarea lor. Dar la nivelul întregii populaţii creatoare conştiente, împletirea lor conduce la armonizarea tuturora într-o splendidă ţesătură în care fiecare om este pus astfel în valoare.
Este adevărat, poate de multe ori trebuie să spunem azi: sau ar trebui ca fiecare om să fie pus în valoare.

Societăţile retrase au oferit acest exemplu, atâta timp cât au existat. Fiecare om a beneficiat de ele şi acest lucru face parte din intuiţiile noastre de mai bine, mai moral, mai corect, mai spiritual.
[Pentru studiu: societăţile retrase: http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/03/calatoria-astrala.html ]
În societăţile străvechi, orice om avea dreptul (nu obligaţia) să primească o învăţătură de înaltă calitate. În primul rând – despre cele ce se aflau în lume. Şi să nu credeţi că erau puţine, comparativ cu ceea ce ştim azi... Citiţi ceea ce ştiau dacii – care nu erau totuşi cei care făceau cele mai mari şi mai multe lucrări de pe Pământ. Cu toate acestea, cunoscând generalităţile ca atare, şi remodelându-le permanent după schimbările în ritmurile planetare, fiecare om îşi urma înclinaţiile personale, proprii destinului lor: un destin general de întrupări pe Pământ şi unul particular vieţii curente, chiar particular perioadei din viaţă pe care o trăia în fiecare moment.
Un astfel de destin concentra şi elemente de echilibrări în zestrea acumulată: dacă a făcut mult dintr-un aspect de muncă în perioada anterioară – în viaţa curentă desfăşura ceva complementar sau ceva diferit de cele trecute, pentru consolidare – adică consolidându-le şi pe celelalte, sau oferindu-le cale nouă de dezvoltare, prin impuls lateral.
Toate fiind necesare, toate slujind viaţa, creaţia. Evoluţia.

1. NE-AM OBIŞNUIT SĂ DISPREŢUIM

În orice vremuri, în întreaga ţesătură planetară, fiecare om are locul lui, dar deviaţiile normale din acestă epocă grea au condus la exacerbarea diferenţelor între grupuri mari de oameni, pe principiile separării dispreţuitoare, şi nu ale primirii înţelegătoare. Este o învăţătură pentru toată lumea, indiferent din ce parte, unghi, priveşte şi participă fiecare la această ţesătură. Dispreţul separă pe omul cunoscător de omul care abia păşeşte pe calea cunoaşterilor. Înţelegerea uneşte pe cei doi oameni şi cel care înţelege se apleacă cu drag asupra celui care primeşte fără jenă cunoaşterea. În procesul cunoaşterii şi aplicării, cei doi vor ajunge să se ajute reciproc, să se sprijine reciproc, să meargă mai departe împreună pe cărările evoluţiilor.
Pe de altă parte, în vremurile pe care le trăim, dispreţul se răspândeşte repede. Mai repede decât înţelegerea. Grav este că se răspândeşte rapid şi de o parte, şi de cealaltă a baricadei, chiar dacă ne străduim să căutăm sensuri ascunse pentru a înţelege de ce ni se tot spune să nu judecăm de rău, căci Dumnezeu îi iubeşte pe toţi oamenii. Unii dintre noi refuză să creadă că Dumnezeu i-ar iubi pe toţi oamenii şi aşa am personalizat un rău colateral răspunzător pentru devierile noastre.
Dar la o analiză mai atentă ajungem la concluzia că o parte din relele cu care ne confruntăm ţin de neputinţa noastră de a ne concentra la ceea ce avem de făcut.
Concentrarea noastră este diferită, în planuri diferite, pentru fiecare om în parte. Sunt oameni care au un bagaj mare de cunoaştere şi o putere mare de pătrundere în profunzime, care se poate manifesta chiar şi în etapele de joasă vibraţie planetară. În condiţiile vibraţiei medii planetare de frecvenţă înaltă, toţi oamenii au astfel de capacităţi. Azi, doar unii oameni au sarcina spirituală să facă asemenea lucru chiar şi în condiţiile de vibraţie medie planetară scăzută, chiar în condiţiile unor câmpuri mental-astrale extrem de dense, datorate unei aglomeraţii planetare înaintate.
Asemenea evoluanţi – mulţi, foarte mulţi, descoperindu-se azi pe ei înşişi cu bucurie multă – au în destinul lor studiul ansamblului: al structurilor şi al felului lor de armonizare – locală şi universală, într-o lume în care se poate urmări – în timp şi spaţiu – desfăşurarea de ansamblu a evenimentelor. Cu puterea de concentrare pe care o au, o astfel de structurare este rapid înţeleasă ca fiind în desfăşurare ca şi apele curgătoare: ivirea ca un izvor, dintr-un prea-plin existent undeva în străfunduri (ştim bine azi: punctul interior de alimentare al izvorului), studiul elementelor în care are loc această stocare şi condiţiile care au creat irumperea la suprafaţă, dezvoltările, alimentările exterioare, desfăşurarea meandrată a tumulturilor, apoi vărsarea în plinul existenţial... sau împânzirea, împrăştierea în alte plinuri care ajută astfel exponenţial ca totul să se manifeste, să îmbogăţească spaţii, timpuri, experienţe ale altora cu care se împleteşte totul astfel. Urmează rafinarea esenţelor, ridicarea prin alambicul vremurilor şi descărcarea esenţelor în viaţa pe care ele o alimentează mereu.
Le mai putem numi: spiralele calităţii, înţelegerii, universalizării.
Concretul se transformă în abstract şi reprezintă totul, holografic. Avem nevoie cu toţii de toate desfăşurările, ca să înţelegem necesitatea propriului destin, propriei lucrări ca fiind necesară: personal şi întregii societăţi.

2. CÂTEVA CUVINTE DESPRE CONCENTRAREA CONDUCĂTORILOR

Ierarhiile sociale pe care ni le prezintă lumea azi nu ar trebui să se prezinte după avere, putere, influenţă prin exercitarea puterii cu presiune în viaţa comunităţilor şi în acelaşi timp în viaţa fiecărui om în parte. Dar lucrurile se prezintă astfel deoarece oamenii care ajung să ne fie conducători nu au capacitate de concentrare în timpurile noastre, şi chiar consideră că efortul de concentrare de acest fel este de dispreţuit, deşi cer altora să facă ceea ce ei nu vor să facă. Dispreţuiesc particularităţile deosebite ale muncii (creaţiei) şi folosirii rezultatelor ei chiar pentru uşurarea desfăşurării ei în folosul societăţii. O resping, pur şi simplu, ori – dacă se angajează pe un drum de creaţie (muncă), o abandonează destul de curând, în favoarea drumului politic. Dar ceea ce poate este mai greu de înţeles azi este faptul că tot aceşti oameni, ca spirite întrupate, ar fi trebuit să fie oricum în fruntea noastră, tot ca şi conducători: dar să fie nişte conducători cu forme echilibrate de manifestare, în orice fel de aspect al vieţii comunităţilor.
Ei au capacitatea cea mai redusă de concentrare, experienţa cea mai redusă în materie de participare la viaţa curentă: la muncă manuală, în primul rând. Pot să se orienteze, sprijinindu-se pe experienţa înaintaşilor, pe care încearcă să o adapteze noutăţilor locale şi ale timpului în care trăiesc. Dar numai din greşeli conştientizăm tot ceea ce mai avem de învăţat şi, la nivele individuale, înţelegem că fiecare avem greşelile, neputinţele noastre: pe care ni le descoperim, începem să învăţăm să le căutăm şi să le înţelegem complexităţile, completăm cunoaşterile anterioare, ne mobilizăm la adaptare prin aplicarea noutăţilor în viaţa curentă.
Un alt aspect este legat de faptul că în mintea lor este foarte mare dezordine: o incapacitate de a se concentra la ordonarea elementelor particulare ale societăţii pe care o conduc. De aceea, cei care sunt experimentaţi, pricepuţi la orice, ajung repede să fie speculaţi de conducătorii lor. Unii dintre cei pricepuţi reuşesc să se retragă, cu diverse motivaţii, atunci când nu cer neapărat foloase substanţiale şi le primesc. Alţii rămân în slujba conducătorilor lor, însă cu timpul tot acolo ajung, nemulţumiţi şi de situaţia lor, şi de faptul că nu au avut curaj să ia măsuri la timp. De regulă, cei pricepuţi se vor amesteca foarte puţin, sau de loc pe mai multe direcţii, pierzându-şi capacităţile deosebite pe care le au. Dacă nu sunt înlăturaţi ca nemaifiind satisfăcători, se retrag singuri, după ce au dat exemplul lor o perioadă de timp: manifestare frumoasă, echilibrată, pe care o urmăresc cu orice risc, chiar şi cu riscul propriei lor vieţi.
Pricepuţii sunt relativ puţini şi restul sunt foarte mulţi la evoluţie pe aceeaşi planetă, veniţi, cum spuneam, din multe locuri din univers, dar locuri extrem de asemănătoare. De aceea sunt chiar de regulă asemănători din punct de vedere al caracterului, al înclinaţiilor, al culturii – într-un cuvânt al spiritualităţii lor. Par diferiţi, priviţi în vremuri diferite. Cei puţini care sunt şi buni, printre ei, au putere de concentrare asupra tuturor celor cu care se confruntă, de aceea locul lor este mai bine în mijlocul poporului, al lucrătorilor, pentru a le fi exemplu de muncă. Explorează, se adaptează, se manifestă mereu echilbrat. Chiar dacă se dezechilibrează o clipă, se reechilibrează rapid, de fiecare dată. Îşi consolidează propriile lor manifestări, înţelegând mereu noi faţete ale aceluiaşi element, ridicând mereu calitatea celor efectuate de ei, prin explorarea propriilor lor puteri, atenţi mereu la sondarea profunzimilor lor. Însă în mijlocul lumii, în mijlocul celor neştiutori – şi tocmai de aceea foarte agresivi – se vor simţi sufocaţi: din cauza atitudinii lor deschise, plină de bunătate, cu adevărat umană.
Restul conducătorilor, cei fără experienţă multă, sunt cei care trebuie să înveţe, chiar să înveţe acolo unde se cred ei cei mai buni din univers!
Este necesar să se precizeze însă ceva: în condiţii de vibraţie joasă – dar nu şi de aglomeraţie planetară, cu spirite venite din multe puncte ale universului şi din alte universuri – ei s-ar descurca bine, trăgând popoarele doar spre austeritatea cu care chiar ei s-ar împăca acceptabil. Un fel de austeritate care, în condiţiile unei planete relativ mici, să ofere un trai decent tuturor oamenilor. Să nu conducă nimeni şi nimic către mizerie, foamete, cruzime, crimă, războaie, masacre.
Aşadar, am putea să înţelegem acest fel de situaţii planetare şi să dăm o şansă celor lipsiţi de experienţă să înveţe, s-o capete. Bineînţeles că nu trebuie să-i alegem acum pe cei care ni se par mai nepricepuţi, dar dacă astfel de conducători se dovedesc nedemni de poziţia pe care au ocupat-o, este necesar să înţelegem că au ajuns acolo luptând intuitiv să-şi capete dreptul spiritual pentru care s-au zbătut mult. Oricum, istoria ne-a învăţat că, dacă nu le oferim noi o şansă, o vor smulge ei din mâinile oricui...
Dacă ne gândim la faptul că alţi ajutători mai evoluaţi ar conduce mai bine, trebuie să ne gândim la faptul că în acest caz alţii ar rămâne fără experienţă în acest domeniu, ca şi în multe altele de aceeaşi natură.
Prin blândeţea şi înţelegerea lor, ajutătorii mai evoluaţi nu ar trebui să conducă în astfel de vremuri: ei au experienţă multă şi sunt gata să facă ei de toate, văzând că alţi oameni nu ştiu să facă ce trebuie. S-ar ajunge la delăsare, retragere din faţa greutăţilor – dacă ajutătorii tot trebuie să arate... şi arată că se pricep bine de tot... Cu toate acestea, din când în când astfel de ajutători intră în structuri de conducere, fiind foarte buni organizatori, dar pentru ajutor (exemplu) oferit celor care învaţă să ofere ajutor, la rândul lor.
Cu ajutorul lor, lumea învaţă că nu este nici o ruşine să muncească. Şi măturatul străzii, şi curăţatul cartofilor sunt astfel de lucruri bune pentru toată lumea. Şi curăţarea toaletelor... Alături de munca la crearea mega-structurilor societăţii noastre şi coordonarea computerizată a marilor ecluze portuare sau a zborurilor cosmice.
Ceea ce ne scapă "azi" – dar vom recupera mâine este însă pe de o parte cunoaşterea generalităţilor privind viaţa pe care o avem, iar pe de altă parte înţelegerea – în locul dispreţului – pentru explorarea "părţii", faţă de aceea a "întregului".

3. DIN NOU, DESPRE CAPACITATEA DE CONCENTRARE LA NIVELE INDIVIDUALE

De la societatea în ansamblul ei – la fiecare individ în parte, în viaţa sa curentă, diferenţele nu sunt foarte mari. Concentrarea fiecăruia dintre noi are la bază, aşadar, experienţa de întrupat, modul în care ne orientăm în condiţiile unui mediu dificil de trai. Ne formăm însă obişnuinţa de concentrare în acest mediu, în care cele mai greu de suportat sunt schimbările de vibraţie de la o perioadă scurtă de timp la alta, în care corpurile noastre împrumută vibraţia mediului – dar spiritul nu are putere întotdeauna să se adapteze pe loc; sau măcar rapid. Avem aceleaşi seturi de vibraţii ca şi mediul în care trăim, dar modificarea lor în acest mediu este deseori mai rapidă decât ne aşteptăm noi. Noi înşine nu suntem atât de rapizi faţă de cum ne-am aştepta să fim. Cu atât mai mult nici alţii nu se pot comporta conform aşteptărilor, înţelegerilor şi pretenţiilor noastre.
Capacitatea de concentrare se modelează în sensul creşterii permanente, chiar dacă avem tendinţa să credem că, dacă nu ne putem concentra într-o problemă – nu ne vom putea concentra niciodată. Dacă suntem atenţi, înţelegerea îşi formează căi de pătrundere şi concentrarea devine mai uşoară. Experienţa cunoaşterii, îmbogăţirea ei, multiplicarea aplicaţiilor conduc la creşterea capacităţii de concentrare. Ea poate rămâne aceeaşi, la acelaşi nivel încă mic, în general (comparativ cu ce observăm la alţi semeni), dar cunoaşterea şi aplicarea pot forma obişnuinţa spiritului de a-şi adapta mereu manifestarea, concentrându-se doar pe punctele cheie ale trăirilor.
Avem neputinţe, şi noi – ca şi cei de la care avem pretenţii mari – de păstrare a ordinii, de organizare a propriilor noastre activităţi, de gestionare a acumulărilor materiale pe care le avem – fiecare după viaţa sa. Ne pricepem de minune să facem şi să întreţinem dezordinea, dar când trebuie să facem ordine şi să păstram ordinea, constatăm că este mult mai greu. Ne obişnuim aşa, încât nu mai vedem propria noastră bătătură. Vedem la alţii – nu recunoaştem exteriorul oglindit în propriul interior. Ajungem totuşi să conştientizăm la un moment dat, şi astfel începem munca de remodelare. Care se conştientizează cu greu ca neavând capacitate de concentrare – sau având o capacitate de concentrare redusă – pentru a o crea şi a o păstra.
Sunt şi capcane ale unor asemenea experienţe – acelea care se pot referi la generalizarea peste măsură a unor cunoaşteri anterioare, a unor aplicaţii consolidate, confuzia unor evenimente, a desfăşurărilor lor – între cel vechi şi altele noi. Le mai numim stări inerţiale. Şi sunt foarte greu de învins: dar nicidecum imposibil.
În asemenea situaţii ne dăm seama la un moment dat că un punct asupra căruia trebuie să lucrăm este concentrarea pe noutate. Este adevărat că este greu, în condiţiile enumerate în aceste studii. Şi spun din nou: dar nu şi imposibil. Din nefericire, mulţi dintre noi, conştientizând doar câteva elemente de evoluţie, am învăţat formule care simplifică totul, confundând partea cu întregul: spre exemplu – ce nevoie mai avem de cunoaştere, dacă toţi suntem Fii de Dumnezeu şi oricum ştim totul. Ar fi de ajuns atât şi gata! Scăpăm de concentrare şi toate celelalte…
Lucrurile nu stau chiar de loc aşa. Dacă tot suntem aici, pe Pământ, vom descoperi mai devreme sau mai târziu că avem datoria să cercetăm tot ceea ce ţine de acest punct din univers. Cum se vede Pământul şi cum se vede universul din perspectiva omului pe Pământ. Oriunde suntem, ne este necesară concentrarea în modul de structurare locală (planetară, corporală)cu care ne confruntăm. Fiecare om are şi momentele de destindere, şi cele de cunoaştere şi aplicare. În linişte, cu calm, cu răbdare, puţin câte puţin. Treptat se modelează înţelegerile şi se adaptează la cunoaşterea lumii sub aspectele învăţate. Atitudinea deschisă oferă perspective uriaşe dezvoltării capacităţii de concentrare, în orice moment de viaţă. Acea atitudine care ajută, în echilibru, la clădirea conştientului nostru în orice moment, în orice loc ne-am afla: la muncă, în informare, în destindere (o numim “odihnă activă”).

V-am prezentat doar câteva direcţii generale, subiectul este vast şi vom reveni ori de câte ori va fi nevoie. Voi veţi găsi încă şi mai multe puncte de gândire, de reflectat astfel asupra realităţii pe care o trăim: în special aplecându-ne cu înţelegere asupra aspectelor ei dure, chiar dacă este foarte omenesc să ne necăjim câteodată. Important este să scurtăm astfel de momente, prin înţelegerea lor profundă.
Adică să fim cu adevărat oameni buni şi cuminţi.

LUAREA ÎN STĂPÂNIRE A LUMII

Aceasta este o extensie de studiu, care porneşte de la ultima parte a articolului „Despre capacitatea de concentrare (sau focusare, sau focalizare) cu adresa :
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/06/despre-capacitatea-de-concentrare-sau.html ”

1. CUM SE FORMEAZĂ ÎNCLINAŢIILE DE CUCERITORI

Pornim de regulă în cunoaşterile noastre de azi de la moştenirile de natură materială – dovezi ale trăirilor popoarelor pe care le numim „civilizaţii antice”. Dar constatăm la un anumit moment dat că explicarea istoriei poate avea alte direcţii de cercetare decât cele la care ne raportăm noi, azi. Iar înţelegerile se lărgesc urmărind astfel de direcţii, capătă volum sporit şi profunzime.
Rădăcinile trăirilor omeneşti sunt mult mai profunde decât ne învaţă ştiinţa oficială. Evenimentele care formează istoria omenirii se pot înţelege mult mai profund studiind în primul rând civilizaţiile antice prin prisma moştenirii pe care ele înseşi o aveau din lumea străveche: nu o simplă umanizare a unor mamifere terestre, ci o lume inteligentă şi creatoare unitară, o civilizaţie anterioară mult mai dezvoltată decât cele pe care le cunoaştem, le recunoaştem azi în mod oficial. Nu ne explicăm multe lucruri, multe forme de creaţie materială chiar, rămâne uluitor pentru noi felul în care anticii au putut să creeze lucruri aparent greu, chiar imposibil de realizat, după părerea noastră. Inventăm extratereştri, şi poate că nu este de loc rău să credem că „extratereştrii” suntem chiar noi. Dincolo de dogmele sociale, politice şi religioase, o întreagă lume aşteaptă să fie cercetată, explicată, înţeleasă.
Cei care deschid ochii treptat asupra unor astfel de realităţi ajung la înţelegerea faptului că principiile vieţii şi activităţii celor străvechi aveau la bază cu totul alte elemente decât cele pe care le avem noi, oamenii, în prezent; credem că este normal să le fi avut şi ele, sau chiar să nu fi ajuns la cele pe care le folosim noi, azi. Şi totuşi moştenirile ne transmit multe lucruri de neînţeles, după gândirea noastră curentă.
Dacă studiem civilizaţiile străvechi, ajungem la concluzia că alte elemente decât cele pe care le luăm azi în considerare au contribuit la formarea atitudinilor şi acţiunilor celor care ne-au fost strămoşi. Schimbarea modului de trai, de viaţă a oamenilor a fost rezultanta normală a schimbării vremurilor, prin diminuarea vibraţiei Pământului. Asemenea schimbări au condus la estomparea cunoaşterilor străvechi, fără ca aceasta să fie o cădere, aşa cum se crede azi, în general. Abia în ultimele decenii am început să ne dăm seama că tot ceea ce nu este plăcut, uşor, comod, nu este şi rău.
Lumea s-a schimbat treptat, dar tocmai pentru această perioadă grea au venit spiritele umane pe Pământ, şi am discutat anterior acest lucru pe larg. A avut loc schimbarea modului de creaţie şi de comunicare: din activitate şi comunicare mentală – în activitate şi comunicare trupească (prin transfer energetic puternic de la corpul mental – la corpul fizic). Acest fapt a condus la virarea comportamentelor astfel:
– de la cele înălţate – în mod unic constructive, de la relaţii bazate pe comunicarea ce aveau la bază înţelegerea totală a evoluţiilor grupurilor spirituale – la:
– amestecarea elementelor constructive cu altele distructive, la comunicarea verbală ce nu puteau cuprinde fondul total vibraţional cunoscut şi la relaţii cu neînţelegeri interpersonale pe baza uitării (prin nefolosire) a principiilor spirituale străvechi. Adică uitarea principiilor de conlucrare şi de acceptare a ajutorului oferit de fiecare grup spiritual în parte – celorlalte grupuri întrupate în spaţiile pământene.
Vom vedea cum, pe baza unor intuiţii palide, grupuri de oameni şi-au urmat obişnuinţele anterioare în fel şi chip, dintre care multora li s-a părut normal să ia în stăpânire un teritoriu, şi apoi altul, după preferinţele momentane. De la luarea în stăpânire a unui teritoriu, până la luarea în stăpânire a unui popor a fost doar un pas. De la luarea în stăpânire a unui popor, până la luarea în stăpânire a lumii cunoscute de asfel de grupuri umane – a fost iarăşi numai un pas. Descoperirea agresivităţii şi estomparea ruşinii de a o folosi, de la un pas la altul, a facilitat tot ceea ce iniţial pornise de la simple călătorii în vecinătăţi.
Totul s-a bazat pe obişnuinţa unei anumite părţi a omenirii să stea acasă la ea, să primească cu plăcere însă oameni noi în casă – oameni cărora le place să circule, să cutreiere lumea: omenindu-i, cinstindu-i, rămânând în relaţii frumoase, cuminţi, deschise permanent către noi, mereu noi, tangenţe.
Pe de altă parte a existat o obişnuinţă străveche a lumii, o formaţie cultural-spirituală străveche – de învăţătură şi de împărtăşire a experienţei cu cel venit în „casă”. Adică acolo unde se află gospodăria meşteşugit lucrată, cu multă migală, cu multă pricepere, aşa după cum era moştenită învăţătura străveche sau mai nouă, de la moşii poporului, de la moşii fiecărui popor în parte. Şi în multe popoare, nici un om nu dorea câtuşi de puţin să-şi părăsească o astfel de gospodărie. În propriul nostru popor, astfel de oameni, care au rămas până în zilele noastre la fel, sunt numiţi „oameni aşezaţi, de felul lor”.
Oamenii de alt fel, „plimbăreţi de felul lor”, sunt spirite întrupate care nu înţeleg până în acest moment al evoluţiilor lor cum de poate cineva să stea fără să se mişte, să caute, să vadă tot ceea ce se poate vedea, să folosească tot ceea ce se poate folosi, căci de aceea au atâta învăţătură, să se descurce în orice situaţie. Să probeze, fără întârziere. Şi pentru asta este nevoie de spaţiu, de cunoaştere extinsă, de a face ceva – orice, doar să nu stea pe loc. Să nu stea degeaba... Şi nu se poate concepe să nu se mişte cu totul prin teritorii, să nu le elibereze pentru ca şi alţii să treacă pe acolo, să aibă ceea ce au lăsat ei, să folosească şi astfel să înveţe de la foştii proprietari, străduindu-se să descifreze (căci de aceea au cap, şi minte, şi pricepere destulă) tot ceea ce se poate prelua de la predecesorii lor.

2. INFLUENŢA RĂDĂCINILOR

Ciocnirea unor astfel de populaţii, cu diferite feluri de atitudini, manifestări în multe planuri, care trăiau în teritorii învecinate, a avut loc în condiţiile în care intuiţiile experienţei străvechi presau conştientul uman, fără ca mintea să mai poată procesa cunoaşterile străvechi. Căci oamenii de după „potop” (adică ultima glaciaţiune) erau concentraţi pe acomodarea cu activitatea manuală, cu folosirea comunicării prin grai, cu întreţinerea relaţiilor curente, necesare în procesul creaţiei, în familie, între membrii întregii comunităţi.
Îşi pierdeau treptat cunoaşterile străvechi, din civilizaţiile pe care azi le numim: lemuriană şi atlantă, care la rândul lor se întemeiaseră pe înclinaţii şi mai vechi, formate înainte de momentul sosirii spiritelor la întrupare pe Pământ. Nu trebuie să ne mirăm de faptul că în unele locuri, societăţi, asemenea învăţături erau lăsate să se estompeze, de către moşii popoarelor: în rândul populaţiilor mai nerăbdătoare, mai impulsive – formate din grupuri spirituale mai tinere şi mai puţin experimentate. Nimeni nu dorea binele cu forţa pentru astfel de populaţii. Acestea îşi ancorau puternic mintea în viaţa curentă, tocmai conştientizându-şi un fel de handicap de nerăbdare, în faţa populaţiilor spirituale cu experienţă mai multă, cu răbdare mai multă. Nu mai aveau timp să cerceteze izvoarele străvechi, nu mai ţineau seama de cunoaşteri moştenite chiar de la generaţiile anterioare. A le obliga în acest moment să facă ceva împotriva puterii lor de concentrare – adică: şi la păstrarea în manifestare a celor străvechi, şi la adaptarea manifestărilor lor la vibraţia mereu în diminuare – ar fi însemnat obligarea lor la o stare de sclavie spirituală, la împiedicarea desfăşurării liberului lor arbitru.
Tocmai acest lucru evitau moşii şi învăţătorii lor.
Mişcarea inerentă a impulsivilor conducea întotdeauna la confruntări tot mai dezorientante, mai departe la izbucnirea de conflicte între cele două feluri de populaţii descrise mai sus: nu numai între populaţiile diferitelor aşezări, ci chiar şi în interiorul aceleiaşi aşezări. Un timp, conflictele s-au aplanat prin experienţa bătrânilor lor, ajutaţi, susţinuţi de moşii popoarelor proprii şi de învăţătorii pe care aceştia îi trimiteau în popor: pentru aplicaţii în direcţia orientării în creaţie, comunicare şi relaţionare între oamenii din lumea aflată mereu în schimbare. Treptat, moşii şi învăţătorii lor s-au retras însă departe, în munţii inaccesibili încă multor grupuri umane, iar aceste grupuri au rămas să se descurce din amintirile pe care aveau, sau nu aveau înţelepciunea să şi le mai ia în considerare.
Întunecarea vibraţională a lumii (numită popular venirea luminii negre sau mai plastic, a luminii întunecate: facem comparaţie, pentru înţelegere, cu deosebirea dintre lumina unui bec de 100W cu aceea a unui bec de 20W) i-a adus omului semeni care nu au mai avut gândurile la fel de curate, aşa cum le avuseseră odinioară cu toţii. Căci toţi oamenii, toate spiritele umane pot fi înălţate, şi totuşi să poarte cu sine, în memoriile spirituale de care nu sunt mereu conştiente, toată experienţa lor eternă: de la starea lipsită total de experienţă în manifestare, trecând prin toate felurile de experienţe – din ceea ce cunoaştem azi pe Pământ: de la virus până la om.
Şi încă mult mai multă experienţă, căci spiritul uman pe Pământ se află într-o buclă de evoluţie, venind din sfere de evoluţie mult mai înaintată, purtând cu sine o experienţă uriaşă de creator conştient. Omenirea pe care o cunoaştem din istorie, azi, oamenii care suntem azi pe Pământ, venim din evoluţii mult mai înaintate, pentru ridicarea nivelului calitativ al manifestărilor pe care le-am avut atunci când am evoluat şi noi, câdva, în acest punct al universului. De aceea, azi observăm clar cum fiecare om se manifestă în felul său personal, la fiecare impuls local de vibraţie care îi vine din mediul de trai. Şi mai ales – după cum este manifestarea sa cea mai bine consolidată în momentul primirii impulsului.
De aceea este de adăugat întotdeauna, în orice explicaţii faptul că, cu fiecare moment ce trece, ceva se consolidează şi poate lua locul unui alt element, unei alte manifestări în experienţa noastră totală, chiar dacă acest proces este mai mult sau mai puţin conştientizat. Este unul dintre motivele cele mai bune să ne modelăm manifestările către tot ceea ce credem că este mai bun, căci nu ştim întotdeauna clar ce putem întări în volumul lor total. Mai bine să facem ceva conştient, decât să suportăm consecinţele unor manifestări nervoase, spontane: naturale – este drept, dar care pot sta la baza unor efecte nedorite atât pentru noi, cât şi pentru cei din jurul nostru. Totul poate să fie spontan, foarte natural, dar să fie manifestare morală, frumoasă, constructivă.
Iar aceasta se construieşte prin străduinţă permanentă.
Bineînţeles că lucrurile sunt mult mai complexe, dar în linii mari despre acest lucru este vorba. Vom vedea cum impulsurile care ne vin din mediul de trai sunt simultane, dar din oceanul lor, unele sunt mult mai puternice, altele mai rezonante cu un volum mai mare de experienţă personală – chiar dacă ele nu sunt prea puternice. Reacţionăm astfel diferit în momente diferite, reacţionăm însă diferit şi în cazuri aproape identice: în funcţie de vibraţiile din mediu – întotdeauna, de rezultanta primirii lor în câmpul manifestărilor noastre. Iată de ce, în trecut (până la ultima glaciaţiune), când vibraţia medie planetară era mult mai mare, populaţiile străvechi (lemuriene, atlante) nu se manifestau după felul în care reacţionăm noi azi: nu suntem tentaţi să credem acest lucru, nu credem că omul a putut vreodată să reacţioneze cu totul altfel decât o poate face acum. Dar trebuie să luăm în considerare faptul că erau alte impulsuri din mediu, de vibraţie foarte înaltă şi, chiar dacă eram tot noi cei care suntem şi acum, reacţionam – şi acţionam – cu totul altfel, la stimulii diferiţi din mediul diferit astfel al traiului curent.
O vreme îndelungată după potop lumea şi-a păstrat, în mod inerţial normal, comportamentul obişnuit din acele vremuri anterioare: calm, liniştit, profund cercetător, creator înălţat. Intuiţiile erau încredinţări – şi nu neîncrederi, aşa cum sunt în zilele noastre. Treptat însă, ele s-au estompat atunci când moşii şi învăţătorii s-au retras din faţa nerăbdării lor în viaţa aşezată a lumii: o lume care îşi pierdea treptat caracterul unitar, dezbinându-se, intrând în conflicte, şi despre acest lucru discutăm acum.
Aprofundând cercetarea simţirilor intuitive ale populaţiilor spirituale, se relevă faptul că unii oameni simt intuitiv că au multă experienţă – alţii intuiesc faptul că nu au multă experienţă. Mai departe, intuiţia se aşează la fiecare om în parte după cum îi sunt lui înclinaţiile. În cazul discuţiilor prezente, unii cred că nu mai au nevoie să ştie nimic, devenind indiferenţi în faţa lumii sau urmărind interese limitate la ceva simplu, fără să dorească să intre în relaţii cu alţii. Alţii doar cred că ştiu totul, deşi nimeni nu ştie totul pe Pământ, dar vor să dea, chiar să impună altora primirea celor pe care ei le au de comunicat; cei din jurul lor simt că trebuie să se ferească de cei dintâi şi stau în „banca” lor.
Dar toţi oamenii au nevoie să se universalizeze. Cei dintâi să-şi dea seama că ei nu ştiu chiar totul; şi să primească relaţii cu alţii, care doresc să comunice cu ei, pentru a-şi arăta reciproc ceea ce cunosc, ceea ce pot face, ce se poate face în continuare cu experienţa comună care se formează astfel. Le trebuie să se „ciocnească” şi să ajungă să se înţeleagă astfel, căci numai aşa ajung să meargă împreună pe un drumul comun. Numai în acest fel vor putea să ajute şi pe alţii, şi astfel să-şi îmbogăţească mai departe chiar ei experienţa.

3. LUAREA CU ASALT A LUMII

Istoria noastră este istoria cuceririlor – de oameni, de pământuri, de cunoaştere: a lumii în permanentă schimbare, de cunoaştere a noastră – a istoriei propriului nostru suflet, a înţelegerii folosirii manifestărilor echilibrate şi constructive, indiferent cât de vaste sau limitate pot fi ele într-un moment sau altul. Ele oricum sunt vaste – avem nevoie de multul care să ne spargă frontierele interioare. Dar uneori avem nevoie doar de puţin – pe raze (sectoare) care ne ajută să aprofundăm ceva, momentan. Din jur ne vin semnale de existenţă a unor noi şi noi elemente din spaţio-temporalitatea pe care o trăim: ne vom concentra în continuare pe ceea ce avem noi de făcut, sau preluăm ceva din marea, oceanul de informaţii. Ceva care considerăm noi că ne va ajuta să înţelegem, să ne întărim şi astfel să putem merge cu toate mai departe.
Putem să facem acest lucru, căci avem în acel bagaj despre care vorbeam: înclinaţia formată din evoluţii anterioare, în alte părţi ale universului, de a ne răspândi în teritorii, în spaţii cunoscute sau puţin cunoscute şi a ne programa astfel extinderile în spaţii în curs de cercetare.
Dar în condiţii de vibraţie joasă, aşa cum se forma omenirea treptat atunci, intervin simţiri bazate pe frică: de supravieţuire, concurenţiale, războinice, de ruptură – de distrugere. Nici nu ştim cum apar şi avem tendinţa de a ni le nega; avem intuiţia că nu suntem în stare de aşa ceva... Tocmai de aceea trăim asemenea momente: să vedem că le mai avem şi să ne străduim să le înlocuim cu altele: constructive, ajutătoare chiar pentru noi înşine şi pentru cei din jur.
Pe de altă parte, nicăieri în univers drumurile spiritelor nu sunt barate, oprite: prin bariere naturale sau prin acţiuni directe ale ajutătorilor noştri. Singurul lucru care opreşte din acţiuni distructive este o auto-limitare deja formată la spiritele umane, bazată pe respectul pentru populaţiile locale. Dar şi el merge doar până la o limită, după cum impulsionează puterea vibraţiilor: cum spuneam – în permanentă scădere.
Mai sunt şi alte aspecte. În locurile obişnuite de evoluţie ale majorităţii spiritelor umane de azi, toate populaţiile merg în explorare, în folosirea altor spaţii. Astfel, nici o palmă de pământ nu este revendicată undeva, de către cineva. Acolo unde trebuie – există conlucrare, pe termen scurt, în operaţiuni limitate. Termenul este scurt pentru că, acolo de unde vin spiritele pe Pământ, în condiţii de vibraţie medie planetară deosebit de înaltă, creaţia se efectuează mental, înlocuind creaţia tehnologică cu remodelarea mentală a unor structuri existente, sau folosind creaţie fundamentală: compactizarea, aglutinarea filamentelor materiale din mediul de trai curent. Se folosesc forţele radiante ale monadei, concentrate rapid la punctul de creaţie ales. Acolo, departe de Pământ, când este cazul, în locuri de vibraţie mai joasă, creaţia se limitează la remodelarea mentală a unor a unor structuri deja existente. Nimic nu se crează cu trupul, folosind structuri planetare, animale sau vegetale gata create (minerale, pământuri, vegetale, materiale animale).
Tocmai de aceea, orice activitate de creaţie se desfăşoară în timp scurt, astfel încât este timp suficient pentru explorare, cercetare, relaţionare când este nevoie. Subconştientul păstrează asemenea înclinaţii de creaţie: la veniri pe Pământ (sau în orice puncte universice asemănătoare), adică în condiţii în care vibraţia joasă limitează sau nu mai permite creaţia mentală, frica devine stăpânitoare şi, în loc de creaţie, apare ca o singură soluţie distrugerea. O raţiune pentru a face loc propriei creaţii, care susţine propriile încredinţări. Sau alungarea din teritoriile ocupate de localnici, apoi – la împotrivirea lor: omorul, masacrul. Abia în timp, înţelegând priceperea superioară a localnicilor, apar prizonierii constrânşi la muncă pe viaţă. Se dezvoltă cruzimea, viclenia, se încurajează astfel minciuna şi trădarea.
Dar în acest fel, spiritele îşi descoperă limitele inferioare, lipsa de experienţă. Asta nu-i împiedică să înainteze prin teritorii necunscute, ucigând mai departe orice le poate crea senzaţia de insecuritate: mai ales oameni noi, care nu fug de ei. Preferă teritoriile goale, chiar dacă nu le pot gestiona, care rămân astfel în paragină – dar le crează sentimentul de securitate: pentru că de acolo nu poate veni nimeni , nimeni nu mai stă cu cuţitul scos din teacă, ameninţător; şi dacă rămân totuşi oameni, vor fi multă vreme preocupaţi de refacerea gospodăriilor lor, în loc să se răzbune în vreun fel.
De aici, putem discuta mai departe în fel şi chip despre felul în care şi mediul îşi pune şi el amprenta asupra acţiunilor grupurilor umane. Spre exemplu: resursele limitate pe o planetă de unde nu pot pleca determină frică. Mai bine ucid populaţiile decât să ştie că ei sau urmaşii lor nu vor avea cu ce să-şi perpetueze neamul.
Lupta devine aprigă astfel, chiar inconştient, între populaţii care încearcă să devină stabile şi populaţii care învaţă să exploreze, să cunoască fără frică de necunoscut spaţii în care pot să ajungă fără sacrificarea propriei vieţi. Până când vor constata şi vor învăţa că multe se pot scoate din pământurile cunoscute treptat; şi ceea ce nu pot duce ei la bun sfârşit – o vor face urmaşii lor.
Grupurile spirituale se formează, la originea călătoriei lor până pe Pământ, prin relaţii piramidale: între grupuri spirituale din ce în ce mai evoluate, în acelaşi bloc de călătorie. Se vor ajuta astfel, în fel şi chip, după cum le este înaintarea proprie pe drumurile evoluţiilor: unele abia învaţă să trăiască şi să exploreze în felul expus mai sus – în timp ce altele au încheiat o învăţătură şi se obişnuiesc să înveţe mai departe cum să devină stabile, fără să fugă la cea mai mică primejdie. Să creeze un front de învăţătură pentru celelalte grupuri, folosindu-se de explorare sau chiar de sacrificarea propriilor necesităţi, chiar şi a vieţii – atunci când este cazul.
Iată cum înclinaţii vechi – dar totuşi din evoluţii înaintate – ies inconştient la suprafaţă. Se combină cu cele specifice vibraţiilor joase, pământene şi cu cele specifice biosistemului vegetal-animal: ori cu pasivitatea vegetală ori cu agresivităţi animalice, specifice luptei pentru supravieţuire, cu manifestări distructive. Încă. Evoluţiile cele mai recente nu au un grad mare de consolidare, dar sunt foarte proaspete în memoriile spiritelor umane. Evoluţiile de tip vegetal-animal sunt foarte vechi, dar şi foarte bine consolidate, revenirea lor la oameni datorându-se şi volumului uriaş, divers reprezentat, al restului vieţuitoarelor pământene: obişnuite cu supravieţuire pe orice cale. Dar ele determină în acelaşi timp spiritele umane să lupte sau să muncească pentru supravieţuire, ceea ce este un lucru bun pentru viaţa pământeană. Învaţă să-şi ofere reciproc ajutor şi învăţătură, să-şi modeleze şi remodeleze permanent forţele. Şi toate acestea după cum vin vibraţiile pământurilor, şi după cum vibraţiile acestea sunt într-o permanentă schimbare.
Tocmai pentru învăţături şi pentru ajutor diversificat mereu evoluţiile, şi coordonarea lor, se organizează pe principiile diversităţii de evoluanţi în spaţiile de trăire de pretutindeni. Pentru că numai în acest fel toţi învăţăm treptat, şi complex, cum să ajutăm şi cum să ne lăsăm ajutaţi.

Toate cele spuse mai sus ne arată aşadar, rădăcinile dorinţei noastre – încrâncenată de multe ori – de a cunoaşte, de a explora, de a ne perfecţiona mereu mijloacele de înaintare pe astfel de căi de îmbogăţire a experienţei noastre totale. La baza tuturor stă evoluţia noastră de creator conştient, înaintat, prin intuiţiile căruia fiecare om doreşte, la orice nivel de conştientizare, să aibă ceva mai mult, mai bun, mai înaintat: chiar dacă aspectul material de cele mai multe ori primează, el se va sublima, adică va sări pe o treaptă superioară, fără să mai parcurgă din nou evoluţiile între treptele reprezentate pe Pământ.
Tocmai acest lucru nu este corect înţeles azi. Nu facem evoluţie totală, progresivă acum, pe Pământ: nu suntem rezidenţi, ei nu se întrupează în perioadele de astfel de mari greutăţi în corp fizic, alături de vechii lor ajutători, ci ne urmăresc din corp astral, în spaţiile înconjurătoare ale planetei. Noi suntem ajutătorii lor vechi, ne facem evoluţiile noastre acum, sub ochii lor: adică conştientizăm, analizăm, apoi remodelăm pe cele de care avem nevoie pentru a merge mai departe. Astfel de evoluţii le vor face şi cei care sunt acum rezidenţi umani pământeni, la rândul lor, dar numai atunci când vor deveni suficient de puternici pentru a putea trăi în acest fel.
Chiar dacă ne este greu să acceptăm azi astfel de lucruri, timpurile care vor veni ne vor arăta cu multă claritate fiecăruia dintre noi că cel de pe urmă om pe care îl cunoaştem azi – va reveni bucuros la ceea ce a fost cândva, şi încă şi mai mult decât a fost: mult mai puternic şi mult mai înţelept.
Căci totuşi nu avem nevoie de prea mult ca să ajungem acolo unde avem nevoie...