Multă lume îmi pune mereu întrebări cu privire la încredinţările mele cu privire la religie.
Chiar în aceste zile circulă mailuri care spun multe lucruri despre religie şi aş îndrăzni să spun că toate poartă cu ele adevăruri în fel şi chip. Caracterul politic a dat viaţă multor aspecte ale religiilor noastre, este foarte drept, dar cred că este necesar să punctez totuşi un singur lucru cu acest prilej: omul este puternic intuitiv şi nu s-ar lăsa condus în proporţie atât de mare, dacă nu ar simţi că mult din ceea ce îi este prezentat nu este şi adevărat, lăsând la o parte toate artificiile religioase.
Şi mult adevăr scaldă de fapt elementul politic. Iar capii religiilor ştiu multe în acest sens. Nu este cazul să discutăm aici despre moralitatea sau conştiinţa lor. Este treaba lor în faţa lui Dumnezeu: de fapt aş zice că, dintre noi toţi, credincioşii sunt oricum mai credincioşi decât conducătorii lor. Mai intuitivi, căci mulţi reprezentanţi ai religiilor nu prea dau dovadă de credinţă.
În cele care urmează voi arăta, ca să fiu foarte clară de la bun început, ceea ce este real, concret, adevărat în rădăcinile, dezvoltările şi aplicaţiile religioase. Concluziile privind tematica exagerărilor o puteţi înţelege singuri, şi veţi putea să vă echilibraţi după cum veţi simţi tot ceea ce rezultă din reflecţiile proprii asupra elementului studiat.
M-am gândit că orice răspuns al meu îl justific de obicei în fel şi chip; de aceea, pentru a ajunge să explic câteva cazuri concrete, este necesar să-mi exprim părerea cu privire la rădăcinile religiei. Şi o voi face pe scurt, pe cât posibil, căci pentru a detalia fiecare element în parte avem o viaţă înainte: pentru a arăta cele cercetate până acum şi cele care vor fi cercetate mai departe.
Este o deschidere cu trecere rapidă, sintetică, prin câteva idei, având în vedere elemente concrete, pentru care există păreri pro şi contra. Vreau să arăt că dau dreptate şi celor care se exprimă pro, şi celor care se exprimă contra unor obiceiuri religioase – în fond tradiţii, obiceiuri provenite din cunoaşteri foarte vechi, care azi ne uluiesc şi nu de puţine ori nu le putem crede. Unele s-au deformat în timp, altele se deformează mereu, prin prisma intereselor care se formează în trăirile curente ale oamenilor. Dar este o cunoaştere pe care a venit vremea să o înţelegem şi să o acceptăm, într-o conjunctură planetară care este cât se poate de naturală şi nicidecum provocată de omenire. Noi nu provocăm căderi sau ridicări. Noi putem doar să încetinim sau să impulsionăm manifestarea efectelor lor în mijlocul lumii în care trăim. Dumnezeu oricum ne ajută!!!
Evoluţia omenirii în străvechimi nu este înţeleasă şi aceasta se datorează azi adevăratei ignoranţe pământene. Ambele idei - despre tradiţie şi ignoranţă - sunt expuse foarte corect, după părerea mea, în cele scrise de prietena noastră dna Iulia Vasiu, pe locaţia dumneaei din Facebook:
"Ignoranta este cel mai puternic pazitor al traditiilor, oricat de absurde ar fi ele. "
şi
"Adevarata ignoranta nu este absenta cunoasterii, ci refuzul de a o dobândi."
CÂTEVA CUVINTE DESPRE RĂDĂCINILE RELIGIEI
Religia are rădăcini foarte serioase, ancorate în trecutul de "Rai" ale omenirii şi întreţinute până în ziua de azi sub formă de credinţe şi tradiţii, datorită intuiţiilor omenirii privind corectitudinea generalizantă (şi nu neapărat concret-informativă) a textelor religioase. Descinderea din acel "Rai" nu mai este credibil în faţa multora azi, căci religioşii îl cunosc denaturat complex, şi ajuns astfel aproape de nerecunoscut. Astfel încât explicaţiile pe care le oferă par a fi nelogice, într-o lume actuală omenească în care logica domneşte uneori chiar până la nelogic, după sensuri interesate din multe sau toate punctele de vedere. Dar omul intuieşte că lucrurile din jurul său au o doză foarte mare de logică în desfăşurarea lor, iar acolo unde nu se poate dovedi o logică – el intuieşte bine (până ce va veni vremea demonstrării realităţii subtile) că există o logică pe care omenirea nu a descoperit-o încă sau nu îi poate înţelege încă reperele complexe.
Puţini sunt cei care cunosc fragmente de învăţături străvechi pe care să le înţeleagă la adevărata lor valoare, cu sensuri mult mai bogate decât cele obişnuite omenirii în prezent. Multe sunt nedescifrate încă sau au rămas încă încifrate în locuri din care nu mai au putere să schimbe ceva. Doar înaintarea lumii în vremurile care se schimbă permanent va putea treptat, dar repede, să aducă adevărata lumină în nepătrunsele noastre de acum.
Ceea ce este greu de pătruns începe cu adevărul fundamental al omenirii – primul şi cel mai corect mesaj biblic: că omul a fost creat de Dumnezeu. Sau de zei: Dumnezeu ca reprezentare sintetică a cumulului de zei în care omul s-a încrezut până la un moment dat al existenţei sale. Am fost obligaţi de conducerile religioase să dispreţuim pe cei care credeau (anterior creştinismului) sau mai cred încă în Zeii Creatori. Nu trebuia să se ajungă la dispreţ, ci la preţuirea moştenirii din care ar fi fost bine să facem în pas mai departe, către introducerea Sintezei Creatoare, Verticalei Spirituale Creatoare în viaţa noastră curentă. Dar când o parte dintre oameni au pus interesul personal sau de grup restrâns mai presus de simţirea tuturor, lucrurile s-au complicat nespus de mult.
Ceea ce este de spus acum rămâne în registrul rădăcinilor religiilor, a adevărurilor lor. Cunoaşterea acestor rădăcini conduce la reamintirea tuturor, treptat, făcând paşi repezi, unul după altul, mereu înainte. Ne trebuie să preţuim totul, atitudinea noastră să se schimbe: să păstrăm vechiul pentrua ne orienta, pentru a face comparaţie şi astfel să ne sprijinim în înţelegerea sensului noului. Să schimbăm obligativitatea îndoctrinărilor cu înţelegerea profundă care creează încredinţări fără să ceară pedeapsă. Să învăţăm să nu greşim prin încredinţare şi mai ales să cerem celor care ne pretind că ne învaţă să explice cu flexibilitate, cu echilibru, ceea ce azi pun pe seama lui "Crede şi nu cerceta!" Mulţi pun la înaintare această lozincă născută în Evul Mediu întunecat, din interesul puterii asupra semenilor, din comoditate şi acel gen de ignoranţă pe care şi Iisus îl accentua în urma cu 2000 de ani: "Nici voi nu aţi putut - nici pe alţii nu aţi lăsat!"…
Politică preluată, dusă şi amplificată secol de secol, mileniu de mileniu…
Fiecare om este învăţat de semenii săi şi îşi învaţă semenii, iar acesta este un proces care se construieşte mereu. Şi în care va triumfa până la urmă echilibrul şi moderaţia.
Aceasta este încredinţarea mea.
Pe de altă parte aş mai face câteva precizări.
Ne deschidem azi mintea şi inima către învăţăturile de alte feluri moştenite tot din trecut, la fel ca şi învăţăturile biblice. Tocmai faptul că acest fel de învăţături, care nu se mai regăsesc în patrimoniul religios creştin (deşi se subînţeleg sau se menţionează distinct – dar numai ca putere a sfinţilor, nicidecum a omului de rând) au fost îndepărtate agresiv din practica popoarelor, creează azi o necesitate – nu numai o curiozitate – de a căuta astfel de moşteniri în lumea largă, acolo unde au mai rămas. Le căutăm cu râvnă, pentru că suntem purtători ai multor cunoaşteri privind astfel de moşteniri, prin subconştientul nostru purtător de memorii ancestrale, care se apropie azi rapid de conştient prin creşterea vibraţiei planetare. Suntem azi în situaţia amnezicilor sau a celor închişi pe nedrept: am descoperit că avem o cale de recuperare şi nu îi mai putem da drumul… Ni s-a spus că trecutul nostru e păcătos, barbar, ni s-a indus sistematic dispreţul, mânia contra vrăjitorilor arşi pe rug sau chinuiţi încă şi mai rău, prin comportamente cu aspecte demonice şi nicidecum religios-iubitoare. Descoperim însă că nu suntem păcătoşi, că străbunii noştri nu erau câtuşi de puţin barbari… Descoperim că există popoare care nu şi-au ucis cunoaşterea şi reflectăm azi profund la toate acestea. Căci, cunoscându-ne forţele, putem să ne creăm un viitor mult mai liniştit şi luminos decât ne trăim azi contemporaneitatea. Tocmai de aceea există acest flux de dorinţă de a cunoaşte trecutul propriu: prin cunoaşterea vieţilor anterioare sau făcând orice sacrificiu pentru cunoaşteri chiar din prezentul care moşteneşte ceva ce poate să ne amintească chiar nouă, de multe ori, lucruri trăite anterior. De aceea mergem cu sacrificii enorme în locuri care păstrează mult din tradiţiile străvechi: Tibet, Peru, Mexic. Înbrăţişăm pe cei care şi-au însuşit deja cunoaşteri, chiar dacă ştim bine că uneori totul este pentru ei, personal – sau devine cu timpul – o afacere profitabilă. Deocamdată facem sacrificii personale pentru a recupera cunoaşterea oprită. Poate că, la un moment dat, chiar prin învăţăturile pe care astfel de oameni interesaţi material le răspândesc, se vor modera ei înşişi, se vor echilibra şi vor îmbrăţişa modestia Tâmplarului-Dumnezeu…
Iar celor care ne înfierează mereu să le spunem cu prietenie: să nu uităm nici unul dintre noi că suntem mult mai mult decât maimuţa căzută din "raiul" copacilor, mult mai mult decât acel Adam căzut din raiul dumnezeiesc. Căci nici un om – creator conştient înaintat – nu este un "căzut", fie el iudeu, dac, tibetan sau toltec. Nu suntem căzuţi – suntem căutători; nu suntem rătăciţi – suntem îndrumaţi: adică suntem pe aţa normală a drumului îndumnezeirii, de care are parte orice spirit în lumile create de Dumnezeu…
Cel puţin asta este încredinţarea mea…
Voi continua prin a-mi arăta părerea, încredinţarea mea privind rădăcini cu elemente corecte şi sensul de deviere de la cunoaşterile străvechi – mereu însă noi, căci ele relevă naturalul uman profund. Primul subiect va fi: Justeţea interdicţiei femeilor de a păşi pe Sfântul Munte Athos.
Chiar în aceste zile circulă mailuri care spun multe lucruri despre religie şi aş îndrăzni să spun că toate poartă cu ele adevăruri în fel şi chip. Caracterul politic a dat viaţă multor aspecte ale religiilor noastre, este foarte drept, dar cred că este necesar să punctez totuşi un singur lucru cu acest prilej: omul este puternic intuitiv şi nu s-ar lăsa condus în proporţie atât de mare, dacă nu ar simţi că mult din ceea ce îi este prezentat nu este şi adevărat, lăsând la o parte toate artificiile religioase.
Şi mult adevăr scaldă de fapt elementul politic. Iar capii religiilor ştiu multe în acest sens. Nu este cazul să discutăm aici despre moralitatea sau conştiinţa lor. Este treaba lor în faţa lui Dumnezeu: de fapt aş zice că, dintre noi toţi, credincioşii sunt oricum mai credincioşi decât conducătorii lor. Mai intuitivi, căci mulţi reprezentanţi ai religiilor nu prea dau dovadă de credinţă.
În cele care urmează voi arăta, ca să fiu foarte clară de la bun început, ceea ce este real, concret, adevărat în rădăcinile, dezvoltările şi aplicaţiile religioase. Concluziile privind tematica exagerărilor o puteţi înţelege singuri, şi veţi putea să vă echilibraţi după cum veţi simţi tot ceea ce rezultă din reflecţiile proprii asupra elementului studiat.
M-am gândit că orice răspuns al meu îl justific de obicei în fel şi chip; de aceea, pentru a ajunge să explic câteva cazuri concrete, este necesar să-mi exprim părerea cu privire la rădăcinile religiei. Şi o voi face pe scurt, pe cât posibil, căci pentru a detalia fiecare element în parte avem o viaţă înainte: pentru a arăta cele cercetate până acum şi cele care vor fi cercetate mai departe.
Este o deschidere cu trecere rapidă, sintetică, prin câteva idei, având în vedere elemente concrete, pentru care există păreri pro şi contra. Vreau să arăt că dau dreptate şi celor care se exprimă pro, şi celor care se exprimă contra unor obiceiuri religioase – în fond tradiţii, obiceiuri provenite din cunoaşteri foarte vechi, care azi ne uluiesc şi nu de puţine ori nu le putem crede. Unele s-au deformat în timp, altele se deformează mereu, prin prisma intereselor care se formează în trăirile curente ale oamenilor. Dar este o cunoaştere pe care a venit vremea să o înţelegem şi să o acceptăm, într-o conjunctură planetară care este cât se poate de naturală şi nicidecum provocată de omenire. Noi nu provocăm căderi sau ridicări. Noi putem doar să încetinim sau să impulsionăm manifestarea efectelor lor în mijlocul lumii în care trăim. Dumnezeu oricum ne ajută!!!
Evoluţia omenirii în străvechimi nu este înţeleasă şi aceasta se datorează azi adevăratei ignoranţe pământene. Ambele idei - despre tradiţie şi ignoranţă - sunt expuse foarte corect, după părerea mea, în cele scrise de prietena noastră dna Iulia Vasiu, pe locaţia dumneaei din Facebook:
"Ignoranta este cel mai puternic pazitor al traditiilor, oricat de absurde ar fi ele. "
şi
"Adevarata ignoranta nu este absenta cunoasterii, ci refuzul de a o dobândi."
CÂTEVA CUVINTE DESPRE RĂDĂCINILE RELIGIEI
Religia are rădăcini foarte serioase, ancorate în trecutul de "Rai" ale omenirii şi întreţinute până în ziua de azi sub formă de credinţe şi tradiţii, datorită intuiţiilor omenirii privind corectitudinea generalizantă (şi nu neapărat concret-informativă) a textelor religioase. Descinderea din acel "Rai" nu mai este credibil în faţa multora azi, căci religioşii îl cunosc denaturat complex, şi ajuns astfel aproape de nerecunoscut. Astfel încât explicaţiile pe care le oferă par a fi nelogice, într-o lume actuală omenească în care logica domneşte uneori chiar până la nelogic, după sensuri interesate din multe sau toate punctele de vedere. Dar omul intuieşte că lucrurile din jurul său au o doză foarte mare de logică în desfăşurarea lor, iar acolo unde nu se poate dovedi o logică – el intuieşte bine (până ce va veni vremea demonstrării realităţii subtile) că există o logică pe care omenirea nu a descoperit-o încă sau nu îi poate înţelege încă reperele complexe.
Puţini sunt cei care cunosc fragmente de învăţături străvechi pe care să le înţeleagă la adevărata lor valoare, cu sensuri mult mai bogate decât cele obişnuite omenirii în prezent. Multe sunt nedescifrate încă sau au rămas încă încifrate în locuri din care nu mai au putere să schimbe ceva. Doar înaintarea lumii în vremurile care se schimbă permanent va putea treptat, dar repede, să aducă adevărata lumină în nepătrunsele noastre de acum.
Ceea ce este greu de pătruns începe cu adevărul fundamental al omenirii – primul şi cel mai corect mesaj biblic: că omul a fost creat de Dumnezeu. Sau de zei: Dumnezeu ca reprezentare sintetică a cumulului de zei în care omul s-a încrezut până la un moment dat al existenţei sale. Am fost obligaţi de conducerile religioase să dispreţuim pe cei care credeau (anterior creştinismului) sau mai cred încă în Zeii Creatori. Nu trebuia să se ajungă la dispreţ, ci la preţuirea moştenirii din care ar fi fost bine să facem în pas mai departe, către introducerea Sintezei Creatoare, Verticalei Spirituale Creatoare în viaţa noastră curentă. Dar când o parte dintre oameni au pus interesul personal sau de grup restrâns mai presus de simţirea tuturor, lucrurile s-au complicat nespus de mult.
Ceea ce este de spus acum rămâne în registrul rădăcinilor religiilor, a adevărurilor lor. Cunoaşterea acestor rădăcini conduce la reamintirea tuturor, treptat, făcând paşi repezi, unul după altul, mereu înainte. Ne trebuie să preţuim totul, atitudinea noastră să se schimbe: să păstrăm vechiul pentrua ne orienta, pentru a face comparaţie şi astfel să ne sprijinim în înţelegerea sensului noului. Să schimbăm obligativitatea îndoctrinărilor cu înţelegerea profundă care creează încredinţări fără să ceară pedeapsă. Să învăţăm să nu greşim prin încredinţare şi mai ales să cerem celor care ne pretind că ne învaţă să explice cu flexibilitate, cu echilibru, ceea ce azi pun pe seama lui "Crede şi nu cerceta!" Mulţi pun la înaintare această lozincă născută în Evul Mediu întunecat, din interesul puterii asupra semenilor, din comoditate şi acel gen de ignoranţă pe care şi Iisus îl accentua în urma cu 2000 de ani: "Nici voi nu aţi putut - nici pe alţii nu aţi lăsat!"…
Politică preluată, dusă şi amplificată secol de secol, mileniu de mileniu…
Fiecare om este învăţat de semenii săi şi îşi învaţă semenii, iar acesta este un proces care se construieşte mereu. Şi în care va triumfa până la urmă echilibrul şi moderaţia.
Aceasta este încredinţarea mea.
Pe de altă parte aş mai face câteva precizări.
Ne deschidem azi mintea şi inima către învăţăturile de alte feluri moştenite tot din trecut, la fel ca şi învăţăturile biblice. Tocmai faptul că acest fel de învăţături, care nu se mai regăsesc în patrimoniul religios creştin (deşi se subînţeleg sau se menţionează distinct – dar numai ca putere a sfinţilor, nicidecum a omului de rând) au fost îndepărtate agresiv din practica popoarelor, creează azi o necesitate – nu numai o curiozitate – de a căuta astfel de moşteniri în lumea largă, acolo unde au mai rămas. Le căutăm cu râvnă, pentru că suntem purtători ai multor cunoaşteri privind astfel de moşteniri, prin subconştientul nostru purtător de memorii ancestrale, care se apropie azi rapid de conştient prin creşterea vibraţiei planetare. Suntem azi în situaţia amnezicilor sau a celor închişi pe nedrept: am descoperit că avem o cale de recuperare şi nu îi mai putem da drumul… Ni s-a spus că trecutul nostru e păcătos, barbar, ni s-a indus sistematic dispreţul, mânia contra vrăjitorilor arşi pe rug sau chinuiţi încă şi mai rău, prin comportamente cu aspecte demonice şi nicidecum religios-iubitoare. Descoperim însă că nu suntem păcătoşi, că străbunii noştri nu erau câtuşi de puţin barbari… Descoperim că există popoare care nu şi-au ucis cunoaşterea şi reflectăm azi profund la toate acestea. Căci, cunoscându-ne forţele, putem să ne creăm un viitor mult mai liniştit şi luminos decât ne trăim azi contemporaneitatea. Tocmai de aceea există acest flux de dorinţă de a cunoaşte trecutul propriu: prin cunoaşterea vieţilor anterioare sau făcând orice sacrificiu pentru cunoaşteri chiar din prezentul care moşteneşte ceva ce poate să ne amintească chiar nouă, de multe ori, lucruri trăite anterior. De aceea mergem cu sacrificii enorme în locuri care păstrează mult din tradiţiile străvechi: Tibet, Peru, Mexic. Înbrăţişăm pe cei care şi-au însuşit deja cunoaşteri, chiar dacă ştim bine că uneori totul este pentru ei, personal – sau devine cu timpul – o afacere profitabilă. Deocamdată facem sacrificii personale pentru a recupera cunoaşterea oprită. Poate că, la un moment dat, chiar prin învăţăturile pe care astfel de oameni interesaţi material le răspândesc, se vor modera ei înşişi, se vor echilibra şi vor îmbrăţişa modestia Tâmplarului-Dumnezeu…
Iar celor care ne înfierează mereu să le spunem cu prietenie: să nu uităm nici unul dintre noi că suntem mult mai mult decât maimuţa căzută din "raiul" copacilor, mult mai mult decât acel Adam căzut din raiul dumnezeiesc. Căci nici un om – creator conştient înaintat – nu este un "căzut", fie el iudeu, dac, tibetan sau toltec. Nu suntem căzuţi – suntem căutători; nu suntem rătăciţi – suntem îndrumaţi: adică suntem pe aţa normală a drumului îndumnezeirii, de care are parte orice spirit în lumile create de Dumnezeu…
Cel puţin asta este încredinţarea mea…
Voi continua prin a-mi arăta părerea, încredinţarea mea privind rădăcini cu elemente corecte şi sensul de deviere de la cunoaşterile străvechi – mereu însă noi, căci ele relevă naturalul uman profund. Primul subiect va fi: Justeţea interdicţiei femeilor de a păşi pe Sfântul Munte Athos.