DE CE AŢIPIM CÂND CITIM NOUTĂŢI...

Sunt diferite cazuri în care apare această tendinţă către aţipire – de multe ori pentru unii dintre noi supărătoare şi este bine să ne analizăm permanent, să ne cunoaştem bine, căci încadrarea pe care ne-o facem, obiectivă pe cât posibil, în orice feluri de manifestări, este bine să ne fie pe cât posibil corectă. Nu apare din oboseală – chiar dacă de multe ori corpul fizic ne este ostenit, şi ne dăm seama de asta exact atunci când corpul fizic ne este odihnit. 

Având bazele de pornire curate în gândire, în înţelegere, vom putea continua analizarea percepţiilor pe care le avem şi care se vor dezvolta în continuare, pe al căror fundament va veni înţelegerea corectă a fenomenologiei care ni se va dezvolta în viitor. 

Ne este astfel nouă înşine de un real folos, dar şi celor care vor avea nevoie de sfatul şi susţinerea noastră în continuare. 

Starea de aţipire în astfel de condiţii se poate datora mai mulor cauze, între care oboseala fizică, cum spuneam, este reală de cele mai multe ori; dar nu şi cea a minţii; când mintea este odihnită dar nu şi trupul nostru, o atare situaţie poate conduce la pierderea somnului, prin intrarea într-o auto-amprentare cu gânduri: din care putem ieşi doar atunci când omul e ajuns din urmă de oboseală pe toate planurile (pe care gânditorul însă nu o prea are, de multe ori, în zilele noastre). Folosirea gândurilor nu este totuna cu a gândi profund, analizând şi trăgând concluzii, gândul superficial, trăncănitor, la fel ca şi vorbirea fără gândire, din rutină şi lene intelectuală, nu conduce la găsirea somnului. 

Deşi nu acesta este propriu zis subiectul nostru, totuşi ar fi bine să avem în vedere şi aşa ceva şi, atunci când suntem extenuaţi de muncă fizică să ne preocupăm de ceva ce ne poate antrena şi gândirea, şi înţelegerea profundă a celor gândite, lăsând pentru zilele următoare aprofundarea celor gândite pe loc. În stabilizarea vibraţională – somnul nostru – vom avea o activitate mentală suficient de bună pentru o deschidere care va atrage la rândul ei cunoştinţe în cascadă, deschizând mereu şi alte noi drumuri. Zilele ne vor aduce astfel condiţii pe care ni le oferă societatea – doar să le înţelegem şi să le folosim, fără să ne stresăm singuri, limitându-ne astfel de activităţi. 

Dacă nu avem astfel de condiţii, atunci ne putem organiza zilele astfel încât să ne administrăm toate cele dorite fără stresul indus de cele din jur. De cele mai multe ori, din lipsa unei învăţături societare de organizare a propriilor activităţi, dar şi din cauza aglomerării activităţilor din cauză că nu toţi membrii familiei participă în mod echilibrat la treburile familiale, suntem nevoiţi, dacă dorim o astfel de activitate intelectuală, să plătim pentru cursuri organizate, în faţa cărora familia va capitula şi chiar va ajuta cu realizarea activităţilor de rigoare. În cadrul unor asemenea cursuri însă de multe ori se descoperă activitatea meditativă doar pentru odihnă în urma oboselii de acasă. Şi sunt oameni care iubesc stările meditative în secret doar pentru odihna pe care o găsesc în asemenea medii organizate. Nu au de fapt activitate de meditaţie activă: nu au nici repulsii sau inapetenţe intelectuale, nici atrageri speciale, ci doar o plăcută stare de odihnă în mijlocul unor oameni liniştiţi şi plini de bunăvoinţă. 

Auto-analizarea unor asemenea stări nu se doreşte să conducă la desfiinţarea lor – ci doar fiecare dintre noi să ştie, pentru sine, foarte clar, ce face, ce doreşte şi unde conduce ceea ce înfăptuieşte. O asemenea formă de odihnă în stare de meditaţie este un lucru bun, de loc de lepădat, este o stare de pregătire pentru propriile evenimente care se vor derula în viaţa curentă. Este chiar căutată – şi este bine să fie aşa – când greutăţile în activitate, bolile care se pot ivi din cauza extenuării sau degradării corporale acaparează cu totul prezentul nostru; sau chiar când dezvoltarea conştienţei merge până la punctul în care echilibrarea prin voinţă a activităţilor proprii conduce la eliberarea unui timp ce va fi folosit în direcţiile cunoaşterii prin stare de meditaţie activă. 

Este o etapă pentru mulţi dintre noi, care însă poate fi repejor traversată dacă coordonarea este atentă, de bună calitate. Trecerea de la meditaţia de odihnire la meditaţia activă, ţintită (cu ţel de cercetare, de cunoaştere) se face astfel pe baze deja cunoscute, nu mai apare nici un fel de dezorientare şi trecerea către activitate astrală se face lin, liniştit şi înţelegător. 

Cei care chiar vor să ştie, să cunoască lumea în care ne aflăm în acest moment, se confruntă chiar cu subiectul pe care îl dezbatem aici. Fără să fie obosiţi, intră într-o formă de aţipire neînţeleasă în profunzimea ei, care poate conduce la confuzii şi la abandonarea cunoaşterii. Dar de fapt este un fenomen care are cu totul alte rădăcini – nestudiate, necunoscute de cele mai multe ori, de aceea ne confruntăm cu multe feluri de confuzii, iar corectarea lor este luată, în continuare, ca ar fi fiind tot o stare negativă, parcă dintr-o conspiraţie planetară... Alţi semeni o cred ca fiind o stare ori autohipnotică datorată oboselii, ori indusă în mod pervers de textele citite – teoria şi practica conspiraţiilor planetare (nu întotdeauna este cazul, dar sunt şi cazuri reale...) fiind nu numai o „modă”, ci un caz de analiză pe care ar fi necesar să îl facem, înţelegând în mod echilibrat şi acţiunile, şi rădăcinile, şi efectele lor. 

Starea de aţipire este de fapt binecunoscuta stare cerebrală „alfa” pentru cei care practică meditaţia. La începutul unei asemenea practici se poate dezvolta pe termen mai lung sau mai scurt o fenomenologie specifică, cu faze trăite de unii oameni integral, de alţii doar în anumite forme – şi acelea doar o singură dată sau de multe ori, la fel ca şi în cazul călătoriilor astrale. Aţipirea este însă o formă deosebită, care trebuie discutată şi înţeleasă bine în acest moment al evoluţiilor noastre pământene, fiind departe de ceea ce omul are tendinţa de a crede în mod normal din viaţa sa curentă. Iar acest lucru este înţeles destul de bine azi; căci dacă se trezeşte şi se culcă omul care a aţipit în momentele informării sale asupra unei fenomenologii necunoscute, ori puţin cunoscute de el până în acel moment, el nu poate totuşi adormi la fel ca atunci când se culcă direct, după activităţile diurne. 

Dacă însă se va lăsa dus de „aţipirea” lui, treptat va înţelege că încep să-i apară imagini care ori îi sunt legate de informările în mijlocul cărora se afla, ori apar imagini, sunete care sunt legate de ele, dar deocamdată, la început, nu-şi poate da seama de asemenea legături: căci cunoaşterile şi de sine, şi de fenomenologia percepută astfel îi sunt încă puţine. De asemenea, orice sunet sau imagine „visate” în atare situaţie este bine să se noteze şi să se urmărească în timp informaţiile legate de crâmpeiele reţinute: trăirile îi vor aduce înţelegeri ale fenomenologiei obţinute pe această cale. 

SĂ VEDEM ACUM CE SE PETRECE

Creşterea vibraţiei medii planetare, de care mulţi dintre noi devenim sau am devenit deja conştienţi, determină apariţia unor fenomene pe care le numim cumulat percepţii extrasenzoriale: eu am atras atenţia asupra faptului că este mult mai corect să le numim „multisenzoriale” – clarviziune, clarauz, deja vu, călătorii astrale. Este o pleiadă întreagă de fenomene pe care începem să le cunoaştem personal în această perioadă, iar şirul lor nu este nicidecum încheiat, aşa cum sugerează literatura de specialitate – ezoterică, cu referire la fenomene mai vechi, specifice vibraţiei planetare din ultimii 2-3.000 de ani. 

Dar vibraţia planetei – a galaxiei, a subzonei şi zonei universice în care ne aflăm – creşte permanent şi această creştere conduce la apariţia unor fenomene noi, într-o gamă întreagă de trăiri pe care nu ni le cunoaştem, din cauze cunoscute în general azi: noi trebuie doar să ni le acceptăm. Există referiri firave la multe dintre cele pe care puţini oameni în viaţa urbană veche, sau rurală, sau de schit le-au cunoscut, dar din frică de societatea dură, agresivă, nu s-au referit direct în activităţile lor sau s-au referit voalat, astfel încât puţini le-au trăit înţelegând semnificaţiile lor. 

Le redescoperim şi noi azi, sub alte explicaţii, evazive, prin mănâstiri vechi, preluate din strămoşi şi duse mai departe în acest mod. 

Aţipirea face tangenţă cu starea cerebrală numită de noi azi „alfa” sau „delta” chiar pentru mulţi oameni liniştiţi şi, mai departe, cu călătoria astrală de cercetare.

Călătoria astrală de cercetare, în vederea cunoaşterii planetei şi împrejurimilor ei a fost cea mai veche modalitate de cunoaştere umană avansată, din străvechimi. Azi ne tot întrebăm de unde ştiau oamenii anumite lucruri de mare fineţe, subtilitate, cu atâta precizie – şi credem fără altă gândire, fără să ne ascultăm intuiţiile sau să-i ascultăm în gândurile noastre pe ajutătorii noştri astrali, că numai extratereştrii veniţi cu nave pe Pământ puteau să le spună oamenilor ceva asemănător, să le ofere cunoaşteri obţinute pe căi tehnologice. Lucru complet neadevărat însă: oamenii în toate timpurile au făcut astfel de călătorii astrale, călătorii cu corpul astral parţial desprins din sistemul nostru corporal, prin puterea structurilor care formează acest sistem corporal uman – orice fel de sistem corporal de pe planetă (al planetei însăşi, al stelei care guvernează planetele sale, a întregii galaxii, a universului întreg). 

Oamenii au cunoscut prin proporţionalităţile simţite ale sensibilelor lor corpuri astrale, precum şi prin puterile spirituale care folosesc în egală măsură corpurile: eteric, mental şi cauzal, alături de toate corpurile spirituale, raporturi clare de creaţie între diferite mărimi stelare, raporturi de creştere a organismelor din biosistemul planetar, dar şi locuri unde pot găsi substanţe minerale şi organice care le-ar uşura şi diversifica munca: în ce proporţii trebuiesc puse pentru obţinerea unor temperaturi mult mai mari pentru topirea minereurilor şi obţinerea metalelor pentru lucrările lor curente de construcţii şi obţinere a uneltelor de lucru. Tot în acest fel cunoşteau plantele vindecătoare şi modalităţile lor de culegere de mare subtilitate (de care azi noi nu mai ţinem seama), precum şi multe alte date referitoare la menţinerea sau recuperarea sănătăţii, vitalităţii umane şi a animalelor crescute în preajma lor. Toate cele vechi au fost cunoscute astfel clar-intuitiv sau prin „vis lucid”. 

De fapt omul era de mult obişnuit să aibă tendinţa de a cunoaşte prin „vis” ceea ce necesita să cunoască şi nu avea altă cale rapidă de informare. Religiile mediteraneene au interzis însă această activitate sub presiunea chinurilor şi a morţii, pentru ca omul să nu ajungă să afle şi să-şi recupereze libertatea şi viaţa echilibrată între muncă şi intelect, la care ar fi avut dreptul – neluat de nici un zeu, de nici un Dumnezeu, ci numai de semenii săi înstăpânitori. 

Uitarea însă nu a fost singurul fenomen care a contribuit la pierderea obişnuinţelor de folosire a celorlalte corpuri ale noastre, ci presiunea stăpânilor s-a clădit pe fenomenul natural de diminuare a vibraţiei medii planetar. Cum vibraţiile din mediul de trai activează memorii corespunzătoare, de aceeaşi vibraţie, ale monadelor, memoriile au scos comportamente, manifestări specifice vibraţiilor joase. Creşterea actuală a vibraţiilor va antrena pe de o parte memorări de manifestări cu vibraţie din ce în ce mai mare, pe de altă parte dezvoltări ale întregului sistem corporal, care să faciliteze folosirea unor asemenea memorări. 

De aceea începem să avem percepţii multisenzoriale în proporţie de masă (chiar dacă mulţi oameni nu recunosc încă ceea ce trăiesc, din frică de societate) şi începem să ne interesăm de călătorii astrale, mai ales cei care au avut asemenea situaţii de „vis lucis” sau „decorporalizare”. Aţipirea este dorinţa sufletului de a intra imediat în cunoaşterea de tip astral sau mental prin starea alfa, de a cerceta singur ceea ce află, după obişnuinţe pe care nu le mai are acum, dar care obişnuinţe se recuperează rapid. Deja mulţi oameni au prins obişnuinţa de a vizualiza cu ochii deschişi tot ceea ce află, de a cerceta mental ceea ce vor aprofunda mai târziu, când se pot opri pentru odihnă: pe cale astrală, prin meditaţie activă, aprofundând ceea ce au vizualizat sumar la momentul informării.

Pentru cei care nu au încă această obişnuinţă, ea ori este în formare – şi apare efectul de stare „alfa” sau aţipire, pe care omul nu ştie cum să-l gestioneze încă, ori de renunţare la informare în ideea că este mult prea complicat, prea obositor şi renunţarea este cea mai benefică pentru viaţa sa.

De fapt renunţarea nu este de loc benefică, dar este o pauză până când vibraţia va mai creşte şi trecerea spre astral va fi mai evidentă, mai clară, rapidă, aşa cum şi pentru alţii a fost şi este foarte clară chiar la nivele mai mici de vibraţii, aşa cum sunt ele acum. 

Meditaţiile ajută, chiar dacă sunt folosite la început pentru starea de liniştire, omul neajungând încă la o vizualizare a ţelului ei. 

Pentru cei care au în obişnuinţă meditaţiile fără vizualizări, precum şi pentru cei care nu au în obişnuinţă meditaţiile, pentru folosirea acestei perioade ca pe o pregătire pentru activităţi mentale şi astrale mai târziu, se poate recomanda efectuarea în cadrul activităţilor personale – mers pe jos, pregătirea mâncării, cusut, călcat, etc., a unor încercări de vizualizare mentală a subiectelor care au ajuns în câmpul cunoaşterii lor: pornind de la imaginarea unui câmp de informaţie anterioară, cum ar putea fi: o fotografie a unui colţ din natură, un desen, o descriere a unui eveniment, fenomen, să lăsăm gândul liber, doar sprijinit pe informaţie (imagine, sunet dacă este vorba despre muzică), şi să-l lăsăm să „trăiască” liber. Vor apare imagini, sunete, mirosuri: puţine la început, din ce în ce mai bogate pe parcurs, care se vor dovedi ulterior nu de puţine ori adevărate. 

M-am confruntat şi eu personal cu asemenea situaţii la început, când nu exista nici pe de parte materialul atât de bogat pe care voi îl aveţi azi la dispoziţie, şi m-am sprijinit pe astfel de unelte pentru a merge pe drumul care mi se deschidea conştient în acele momente. 

Sfatul meu este să nu renunţaţi, dar dacă este mai odihnitor deocamdată, faceţi cum puteţi. 

Vremurile merg spre dezvoltare, spre cunoaştere, spre intuiţie şi clar-intuiţie şi spre clar-simţuri. 

Corpurile noastre se dezvoltă şi ele, ne vor ajuta mult în perioada care vine să percepem multe dintre cele la care până acum nu puteam ajunge.

Cei din jurul nostru ne pot ajuta permanent, iar din neştiut încă, ajutătorii astrali desfăşoară o muncă deosebită pentru intrarea noastră lină, fină, pe calea mental-astrală pe care vom rămâne în continuare. 

Viitorul se poate prevede frumos şi bun: nu este un optimism exacerbat din partea mea, ci o încercare de încurajare acum, din multe puncte de vedere.

„Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!”

PĂDUREA HOIA-BACIU (CLUJ): îndrumare şi analiză astrală

Acest loc nu este singurul loc din ţară care se prezintă în acest fel, nu este singurul care poartă formaţiuni planetare cu un specific curent necunoscut de oameni. Vom mai analiza şi alte locuri, căci vom trăi să cunoaştem noi înşine multe dintre fenomenele care sunt azi necunoscute: şi ca desfăşurare, şi ca efecte asupra întregii planete, întregului biosistem – implicit aşadar şi asupra oamenilor. 

Oamenii nu-şi dau seama de fapt că trăiesc de fapt asemenea fenomene pe un areal foarte larg pentru că, acolo unde ele se manifestă, sunt estompate din cauza mentalului colectiv uman deosebit de puternic: un câmp mental-emoţional care împrăştie efectele vizibile ale unor astfel de fenomene. Rămân numai acele efecte din locuri care nu sunt populate, sau sunt foarte puţin populate. Când se duce vestea, lumea dă năvală şi iarăşi puterile locului se împrăştie, se estompează. Ar trebui ca accesul să fie restricţionat, astfel încât puţine persoane să ajungă în locurile peste care nu s-au construit încă aşezări, pentru ca din ce în ce mai multă lume să simtă efectele benefice ale unor astfel de locuri. Căci efectele chiar sunt benefice, dar nu se înţelege beneficitatea decât ca minune a lui Dumnezeu şi nu ca întreţinere accelerată a corpurilor, accelerare care este susţinută de relaxarea omului-turist în aceste locuri. Frica de necunoscut, de neexplicabil, conduce la înrădăcinarea unor numiri după încredinţările proprii ale vizitatorilor: ciudat, straniu, blestemat, rău, malefic, etc. 

Asemenea locuri, cum este pădurea analizată (deşi iniţial s-a desfăşurat pe un areal mult mai mare decât în prezent), păstrează particularităţi care, la originea croirii aşezărilor din vecinătăţi, sunt chiar motivele pentru care oameni luminaţi au ales locul pe care l-au crezut benefic pentru crearea aşezării (oraşul ca atare). Erau clar, concret, recunoscut de toţi oamenii ca fiind benefice pentru acele timpuri, căci oamenii nu erau obosiţi de viaţă, de greutăţi, de sclavii, etc. Cu timpul însă oamenii au obosit, locurile şi-au risipit energiile datorită activităţilor umane nenaturale (tehnologice), sau chiar dacă activitatea şi construcţiile umane au risipit radiaţiile cosmice care participă la lucrare (construcţii care nu absorb, ci reflectă radiaţiile cosmice), ceea ce a rămas din caracteristicile pământului şi-a împrăştiat efectele, astfel încât se simt greu sau vag azi, şi apar mai mult în momente cu ritmuri planetare proporţionale cu ritmul biologic al cercetătorului.

Un asemenea loc este şi Bucureştiul, despre care însă vom discuta în altă lucrare.  

Pădurea Hoia-Baciu este într-adevăr un loc deosebit prin faptul că vibraţia straturilor de pământ, în profunzimea lor, este variabilă de la un loc la altul foarte apropiat, iar incidenţa radiaţiilor cosmice la o asemenea prezentare vibraţională terestră conduce la modificări vibraţionale puternice de la un moment la altul. Nu des – dar când ritmurile sunt în maximul sau minimul lor: şi nu în punctele de minim şi de maxim, ci când variaţia vibraţiei este spre un vârf minim (groapă) sau spre un vârf maxim, totul conduce la efecte perceptibile asupra oamenilor, care şi ei sunt spre un minim sau un maxim vibraţional personal. În acest fel, se poate explica de ce un om simte ceva într-un moment şi în alt moment în acelaşi loc nu mai simte nimic, de ce un om simte şi altul nu simte – chiar dacă ei sunt în acelaşi timp în acelaşi loc. Este important de înţeles faptul că fenomenologia ca atare are loc, ca percepţie, după gradul de experienţă şi de înţelegere al omului, căci contează mult şi percepţiile personale ale unor fenomene care nu apar în vizibil sau audibil, pe lângă cele care pot fi percepute în acelaşi timp, în acelaşi loc sau din locuri diferite, de mai multe persoane la un loc. 

Concret, fenomenele ţin de concentrarea unor energii care acţionează sub imperiul vibraţiilor exterioare în special, cu efecte bruşte pe care omul nu le ştie interpreta: de la goluri în stomac, sau impresia de a rămâne fără aer, la simţirea unor fluturări de energii (aer) peste toată suprafaţa corpului fizic, mişcări de aer peste tot prin jur: de fapt este vorba despre activări de plexuri şi subplexuri şi dezactivări apropiate în timp – ceea ce dă impresia unor valuri mişcătoare în fel şi chip, la periferia trupului şi în continuare pe spaţii mai apropiate sau mai depărtate de trup, dar şi cu înţelegerea că valurile astfel simţite acţionează asupra omului de la o oarecare distanţă către trup, apropiindu-se şi depărtându-se tot în valuri. Situaţia stranie că ceva se mişcă în jur este generatoare de frică, panică, duce la mărirea presiunii sanguine în inimă sau cap, provocând greţuri, chiar crize de epilepsie, dureri în funcţie de disfuncţii anterioare, observate mai mult sau mai puţin anterior, pe care astfel de situaţii le accentuează. 

De aceea unii le consideră malefice, pe considerentele de mai sus, în timp ce alţii, obişnuiţi cu deschideri de plexuri din activităţile bioterapeutice sau din stări meditative, consideră deosebit de benefic un asemenea tip de fenomene pe care îl pot avea, în astfel de locuri. 

[…Pentru mine, alte locuri cu intensitate fenomenologică încă mult mai accentuată mi s-au părut în preajma oraşului Buzău (Boziorul Buzăului, biserica de la Alunişul Buzăului, mânăstirea veche Ciolanu), biserica din Mâneciu-Pământeni, Templul Ursitelor de la Şinca Veche – până în anul 2002, în vremea în care nu se distrusese nimic din cele existente acolo, aşa cum stau lucrurile azi, după decopertare, împănare cu drugi de fier - apoi Peştera Ialomicioarei din muntele Bătrâna (Bucegi), muntele Rarău până la vale spre mânăstirea Rarău, unde se liniştesc straturile şi omul se simte într-o linişte extrem de puternică. Când voi ajunge în preajma Ceahlăului voi scrie ce am simţit acolo, deocamdată nici astral nu l-am cercetat. Oraşul Bucureşti este situat într-o asemenea regiune (plus o îmbinare de canale eteric-astrale transcontinentale extrem de active)…] 

De multe ori asemenea activări produc fleşuri de clarsimţire (clar-văz, clar-auz, clar-miros) şi spoturi de imagini din activări ale mentalului superior cu aduceri de momente din vieţi anterioare – cel puţin fleşuri de clar-intuiţii, pentru cei neobişnuiţi. Şi ele sperie persoanele care deja s-au speriat de existenţa lor anterioară sau din cele auzite în societate – dar şi din propriile temeri şi frici produse de fenomenologia locurilor. Alte apariţii: amprentele locale (evenimente petrecute în trecut), efecte şi planificări ale viitorului, elemente din vieţi anterioare proprii sau ale celor dragi: care include tangenţe cu oamenii, dar şi cu animalele, decorporalizări subite, cu întreaga fenomenologie pe care am studiat-o la capitolul călătoriilor astrale, diferite feluri de cunoaştere ale unor alte fenomene înrudite, care se amestecă şi formează elemente dezorientante, care şi ele se adaugă şi se întăresc prin descrierile speriate ale altora; asocieri de elemente care nu au prea multă tangenţă cu aşa ceva – dar care apar fără să poată a fi reţinute. 

Fenomenologia pe timp de noapte vine să completeze un tablou al fricilor care nu se justifică pe timpul zilei. 

Ceea ce accentuează un astfel de tablou este apariţia unor fenomene pronunţate, dar absolut normale pentru vârfurile maxime de energii, care conduc la luminiscenţe normale: “ploi” sau “ninsori” energetice, bulgări mari de lumină eteric-astrală, aure – luminiscenţe ale unor activări de corpuri, normale ca fenomene vizuale şi acustice ale locului: valuri de sunete armonioase sau dizgraţioase în funcţie de vibraţia locului.

Toate sunt fenomene specifice ale multor locuri care prezintă caracteristici asemănătoare. 

Bulgării de lumină nu sunt fulgere globulare (foarte mare atenţie la acest aspect), ci sunt asemănători celor care apar în timpul primăverii la Ierusalim (Lumina de Paşti) sau chiar fenomene de intensitate mai mică, asociate ca imagine ploilor sau ninsorilor – dar în plină vară; apoi sunete: de la sunete cristaline (asemănătoare clopoţeilor de vânt ale orientalilor, ei fiind realizaţi de altfel după modelul acesta natural) – şi încă unele mult mai înalte, subtile, pe care urechea omenească nu le mai aude (mult de-asupra ultrasunetelor, cu care nu trebuiesc confundate) – dar şi sunete obişnuite urechilor noastre (doar că nu le putem asocia nicicărui fel de fenomen cunoscut de noi), până la sunete de joasă vibraţie: groase, prelungi, aparent cu ecou (de fapt este o împletire simultană din străfunduri, strat după strat, către suprafaţa părţii pământoase a planetei). 

Toate la un loc, alături de fenomenologia vizuală, oferă un tablou puţin obişnuit: de sfinţenie, dacă elementele sunt de înaltă vibraţie, de dumnezeire, care însă nu sunt decât o fenomenologie planetară normală. Normal că toate sunt creaţii dumnezeieşti – de la întruparea noastră până la întrupările de tip planetă şi stea ale galaxiei, cu toată fenomenologia implicită, cu elementele matriceale galactice şi reţeaua universică în care este inserată galaxia – despre toate aceste am discutat îndelung şi vom discuta în continuare încă şi mai detaliat, pe măsură ce studiile ne vor cere acest lucru (se poate studia: Energetică stelar-planetară )

Nu sunt aşadar OZN-uri, aşa cum cred mulţi oameni în prezent; cunoaşterile fiind interzise în ultimele milenii, nu avem azi obişnuinţa de a cunoaşte şi a cerceta astfel de lucruri foarte normale ale universului în care trăim. 

Şi nu sunt extratereştri interesaţi de fenomenologia existentă în astfel de locuri – dar sunt de multe ori şi aparate pur-omeneşti (dar care funcţionează fără nici un fel de publicitate, chiar pe ascuns de cele mai multe ori, aşa cum s-au petrecut lucrurile întotdeauna) care cunosc bine existenţa unei astfel de fenomenologii şi o urmăresc din sateliţii geostaţionari, fiind prin preajmă pentru o monitorizare mai atentă (şi nu de puţine ori interesată pentru scopuri de loc paşnice). Dorinţa multor oameni şi mai ales presei de a atrage atenţia mereu mai mult decât este necesar, formează şi apoi alimentează un fond din ce în ce mai bogat de exagerări, pe măsura creşterii dorinţei de escaladare a primordialităţii răspândirii veştilor. 

Multe dintre cele prezentate ca fenomene naturale nu sunt însă nici pe departe de acest fel, iar noi trebuie să înţelegem şi să acceptăm setea actuală de senzaţional – chiar dacă conştiinţa noastră nu o acceptă ca fiind de urmat. 

Pe de altă parte, este necesar să înţelegem că de regulă conducătorii religioşi cunosc bine – la nivelele centrale ale conducerii instituţiilor religioase – asemenea fenomene: se caută aruncarea în derizoriu şi defăimarea fenomenelor, atunci când apar în diferite locuri, cele mai cunoscute şi boicotate fiind bisericile în care oamenii nu sunt afiliaţi unor organizaţii politico-religioase secrete. Adică ele apar contrar dorinţei politicienilor religioşi acolo unde sunt oameni cuminţi, preoţi cu suflete pure, curate, cu credinţă şi cu dragoste de Dumnezeu - aşadar oameni care cu adevărat sfinţesc locurile trăirilor lor, locuri cu vibraţii înalte (în general, după câte am observat sunt multe bisericuţe din satele vechi) şi unde astfel, în anumite perioade ale anului, se manifestă asemenea fenomene. În special în perioade calde ale anului (în preajma solstiţiului de vară, la noi: de Sânziene) când vibraţia este foarte înaltă comparativ cu alte perioade ale anului, sau în perioade în care ritmurile planetare, prin împletirile lor, formează maximuri vibraţionale deosebite. Câteva dintre aceste perioade sunt: solstiţiile şi echinocţiile, perioada zilelor de Paşti, Sânzienele şi zilele imediat următoare până la Drăgaică, perioada cuprinsă între zilele Sf. Andrei şi ale sfântului Nicolae. În sud, în zonele subtropicale, fenomenele pot fi foarte pronunţate, la fel ca şi în zonele subpolare. 

De aceea mitologia popoarelor din aceste regiuni abundă de descrieri care azi au ajuns să fie concret – graţie valurilor de energii noi care ne inundă planeta – cunoaşteri specifice acestei epoci pe care o traversăm acum: imaginea în oglindă a perioadei de diminuare a vibraţiei planetare, în care s-au format miturile şi legendele popoarelor: care cuprind – după cum vedem clar acum, realităţi normale ale planetei şi ale cunoaşterilor omenirii… 

Perioada sărbătorilor de Paşti este aleasă în mod special pentru fenomenologia atribuită lui Dumnezeu în mod special pentru cei care îmbrăţişează religia de bază. Este necesar ca devierea în sine să fie înţeleasă – dar nu urmată ca şi exemplu pozitiv de perpetuare a unor practici naturale, dar expuse maselor cu caracter înşelător: practici foarte vechi, de care s-a profitat în mileniile ulterioare vieţii şi practicilor aduse de Moise poporului iudeu. Să fie înţeleasă ca o inerţie care a trenat de la o generaţie la alta spre beneficiul conducătorilor religiilor abrahamice. Însă învăţătura pe care omul o poate trage, fără să accentueze devierea altora, arată că orice om, fiecare om poate să practice o acţiune permanentă de purificare a locului său de trai şi de activitate, o înălţare de vibraţie oriunde se află el: în casa sa, în locul de desfăşurare a diverselor sale activităţi, să extrapoleze cunoaşterea modului în care o astfel de purificare facilitează desfăşurarea unui asemenea fenomen în bune condiţii. Un fenomen care el, în sine, ridică vibraţia planetei, ajutând la întreţinerea biosistemului natural al său. Însă omul să nu aştepte producerea fenomenului în mod special în propria casă, dar dacă el se va petrece uneori, să-l primească cu modestie, fără să-l socoată o minune dumnezeiască datorată cuminţeniei sale şi oferită lui în mod special pentru presupusele sale calităţi. Căci, fără o fenomenologie care să aibă loc în mod natural în anumite locuri şi în anumite perioade ale anului, oricât s-ar fi străduit – asemenea efecte nu ar fi avut loc : şi ne referim nu numai la efecte vizuale concrete, sau auditive, sau percepţii clare vibraţionale, atunci când ele apar, deci pe fondul perceptibil cu simţurile corpului fizic: nu sunt doar efecte vizuale, auditive, vibraţionale, ci şi apariţii de substanţe materiale concrete – mir, de exemplu. Mirul apare în perioade de vibraţie foarte mare mai ales în aproprierea sau pe icoanele din biserici, dar şi din casele particulare, căci icoanele pot fi încărcate cu energii emoţionale şi mentale deosebite ale oamenilor care se roagă cu dragoste – şi nu cu frică de Dumnezeu, nu ca şi rutină (adică formarea unui fond de indiferenţă, chiar pe un strat general de încredinţare), nici ca cerinţe de vibraţie joasă: nu numai icoana, ci întreaga casă se încarcă cu vibraţii medii (nu joase), care nu vor conduce însă la accente energetice în perioadele discutate. 

În mod normal însă, un om obişnuit – dar liniştit în felul său, bucuros şi creativ (care astfel îşi foloseşte toate energiile corpurilor sale în mod obişnuit, îndepărtându-şi astfel blocajele energetice) poate vedea/auzi/mirosi/ simţi schimbările de vibraţie şi poate observa fenomene asemănătoare oriunde în lume. Chiar şi cei care au altă religie, sau cei care nu se declară de o anumită religie, dar sunt oameni care iubesc deschiderile proprii pe orice plan. 

Căci o asemenea fenomenologie – aşa cum am încercat să creionez pe scurt aici – nu ţine de religie, dar pot fi de un real folos practicile religioase neexacerbate, nedogmatice, luate ca învăţături curente, ca la şcoală! fără ruşine, care pot facilita astfel de derulări ce ne sunt deosebit de benefice nouă, oamenilor, tuturor celorlalte vieţuitoare planetare, planetei şi stelei laolaltă…

Vom mai discuta pe larg despre asemenea lucruri în viitor. Deocamdată puteţi urmări şi postările: Lumină din Lumină şi  Lumina Paştilor în ortodoxie .  

CÎTEVA CUVINTE DESPRE HĂRŢILE REALIZATE PRIN INTERMEDIUL CĂLĂTORIILOR ASTRALE

 Voi scrie în viitor un articol detaliat despre acest subiect: deocamdată să reţinem un element principal, pe care mulţi călători astrali serioşi îl pot azi înţelege, încetul cu încetul: asemenea hărţi au fost realizate prin intermediul călătoriilor astrale, completate treptat, în timp, de oameni cu spirite puternice, bine antrenate.
Harta amiralului turc Piri Reis nu poate fi comparată azi decât cu o observare dinafara Pământului; a fost – şi mai este încă – crezută a fi fost realizată de extratereştri, din aparate de zbor la înaltă înălţime sau de pe un satelit artificial al Pământului. Însă adevărul este mult mai simplu, doar că nu dorim să discutăm despre călătorii astrale şi, dacă dorim să discutăm – o facem crezând că este o formă specifică mileniului III şi nicidecum cea mai veche formă de cunoaştere a unei planete şi a împrejurimilor sale. Iar cunoaşterea planetei este doar pentru începători – căci un călător astral destul de bine antrenat poate călători deplin conştient prin toată galaxia. Şi este pe deplin conştient că ar putea face chiar călătorii mai lungi – dar nu de pe Pământ, şi nu din corpurile pământene. O astfel de conştienţă este însoţită de înţelegerea faptului că, dacă ar călători în alte galaxii, energiile pe care le-ar aduce cu sine în asemenea condiţii ar conduce la destabilizarea evoluţiilor spiritelor mititele care trăiesc pe Pământ şi fac viaţa planetară atât de frumoasă: de la viruşi până la mamifere ar pieri treptat – dar sigur... Însă acest lucru nu este permis nicăieri...
Şi încetul cu încetul descoperim că avem atâtea de făcut, şi de văzut, şi de înţeles în galaxia noastră, încât poftele care ni se dezvoltă la început se ostoiesc nu în nepăsare sau deznădejde, ci în înţelegerea lucrurilor, dragoste pentru viaţă şi mai ales dorinţa ajutorului altruist pe care orice spirit înaintat îl poate oferi celor care îi calcă pe urme...

Câteva articole bine puse la punct să le ataşăm aici, iar voi veţi mai căuta pe Google şi altele:

http://anatolbasarab.blogspot.ro/2013/01/o-harta-care-starneste-controverse.html

http://www.2012en.ro/2008/08/harta-ce-nu-ar-trebui-sa-existe-a-lui-piri-reis/

În aceeaşi tematică se înscriu şi multe alte vestigii rămase din vremuri de mult apuse sau mai apropiate, dintre care cele mai importante, cunoscute azi de noi, sunt geoglifele de pe platoul Nazca: înalta şcoală de vis lucid – călătorie astrală a vechilor tolteci...
Vom discuta despre ele la momentul oportun.

SUFLETUL PE PRAGUL PORŢII

...În ultima zi a anului, îngerul mi-a spus:
– Mergi acolo unde se simte sufletul tău mai bine!!...

Dragostea mea de munte m-a aruncat spre Sfinx şi Baba Mare... doar sufletul, cu bobul acela ascuns pe care dorim mereu să ni-l pătrundem, s-a dus în altă parte... şi ştiam locul acela... aveam eu un loc în care cândva m-am simţit atât de bine încât nu l-am mai putut uita, chiar dacă de atunci nu am mai putut ajunge acolo... un loc pe laterala dreaptă a drumului care porneşte de la Cota 2000, spre Piatra Arsă. M-am „aşezat” acolo, în zăpada de sub stele, în solitudinea calmă şi clară a nopţii de sfârşit de decembrie...
– Lasă să curgă amintirile, simţirile, orice vine – nu alunga nimic şi nu te întreba nimic. Să nu faci gol în minte, ci să laşi plinul să te plimbe...

Mulţi au venit la amintirea mea cu mine şi m-am bucurat de fiecare în parte. Obişnuiam să fac „gol” şi nu am trăit niciodată „plinul” în meditaţie... Pentru că aşa am apucat să facem... pentru că toată lumea face aşa... Era frumos, şi în felul său blând acest moment, chiar dacă s-au perindat şi oameni agresivi, alţii guralivi, unii indiferenţi, alţii necăjiţi... Cineva stătea şi fuma alături de mine, şi mi s-a părut normal să-mi aduc aminte cât de drag îmi era cândva  să fumez. În auz picura Stille Nacht... şi nu o puteam opri... deşi voiam...
– Lasă muzica să cânte...

Pale de vânt spulberau norii din când în când, lăsând să se vadă câte o stea. Într-o clipă, sufletul mi s-a dus dincolo de nori...

Nu erau nori de-asupra mea, dar am crezut la început că sunt ultimele fire fine de nori, purtate de vânt... Doar simţeam că fineţea aceea ascundea şi altceva.
Şi am rămas acolo, aşteptând ca sufletul să mi se obişnuiască cu tot ceea ce îl înconjura.
El cu aerul şi stelele...

Palele veneau şi plecau ca perdelele... „perdele”... cuvânt magic... de-asupra mea una dintre ele se zbuciuma de-asupra mea, mă învăluia, mă mângâia... prindea încet formă clară, de culoare violet, apoi ametist pal cu irizaţii verzui ce prindeau putere în depărtări, înfrăţindu-se cu un galben-auriu... Zările prindeau un sunet înalt, involt, de vioară, în care se pierduse de mult colindul omenesc... Se avântau toate, se depărtau şi se adunau, culorile şi sunetele cum nu mai auzisem până atunci... Erau clipe în care sufletul nu suporta avântul mai-susului simfoniilor siderale şi cobora din nou în lumile tandre de mai jos...

După minunare, plimbare şi odihnă în bucuria zborului astral în culoare şi simfonii, bucuria înţelegerilor m-a aus uşor pe zăpada lumii. Era peste tot o palidă – dar puternică, dacă sufletul se înălţa – auroră boreală, cu largi veşminte mătăsoase, dăruite pământurilor acoperite de nea. Ştiam acum, din bobul acela ascuns al sufletului, că ele, aurorele, nu sunt numai la poli, ele sunt peste tot, vizibile însă mai mult sau mai puţin, după intensitatea pe care le-o dau locurile, cu propriile lor culori şi sunete ancestrale... Şi că ele sunt de fapt tot timpul anului, în valuri care vin şi pleacă, după cum sunt respiraţiile, ritmurile pământurilor, apelor, stelelor, vieţuitoarelor deopotrivă... Şi la poli avem această simfonie de culori şi sunete – şi în zilele, şi în nopţile de acolo, dar le vedem cu ochiul liber doar în nopţile polare, şi atât de puţin – până la de loc – în timpul zilelor polare...
Pe la noi atât de rar iarna... şi credem că sunt prevestitoare de nenorociri...

Dacă în zilele anterioare mă plimbam în călătoriile mele astrale printre stelele matriceale ale galaxiei, prin toată dantelăria construcţiilor ei matriceale, înţelegându-le funcţionalitatea: îndreptată spre acomodarea celor mai mititele vieţuitoare de pe planetele galaxiei – cu propriile lor simţiri... acum priveam „de acasă” cum ajung valurile de fluxuri să scalde faţa pământurilor şi feţelor noastre în aceeaşi măsură...
Mi se zbătea sufletul în mulţumiri către Marii Făuritori, care fac lucrurile atât de minunate, de măreţe, uluitoare şi cu greu de înţeles în toată complexitatea lor, asupra căreia acum noi, oamenii, abia de ridicăm un colţ al voalului care ne înconjoară privirile sufletului. Şi asta numai din când în când... Dar nu Creaţiile sunt acoperite, învăluite, ascunse, ci privirea noastră nu este obişnuită să le privească. Şi asta nu înţelegem încă noi: că avem azi, cu adevărat paharul prea plin de altele, ca să putem îndesa ceva ceva în plus, acolo. Şi nu trebuie să „îndesăm”, ci să lăsăm totul să curgă; să nu golim întotdeauna – ci să armonizăm liniştea noastră interioară, atunci când ne-am regăsit-o, aşa cum este ea, în interiorul nostru, cu armoniile care ne înconjoară, ne pătrund şi ne binecuvântează, hrănindu-ne fără nici o clipă de încetare...

... Şi îngerul mi-a susurat, în simţirea caldă a sufletului, în noaptea înmiresmată de florile gheţurilor, în simfonia culorilor şi a viorilor lumii aplecate asupra Pământului...

– Totul este cale de înţelegere şi mai ales cale de studiu, de pătrundere, de cunoaştere. Totul este ca o formă de trăire care aşteaptă să fie intens şi mereu folosită. Sigur că totul este o frumuseţe – perceptibilă comparativ cu felul în care se desfăşoară viaţa omului de zi cu zi. Întotdeauna există un termen de comparaţie între trări, între locuri, între oameni, între orice forme de viaţă. Cunoaşterea echilibrează şocul noutăţii pentru sufletul necunoscător, dar nu elimină şi nici măcar nu estompează frumuseţea din sufletul omului. La început omul aleargă minunându-se şi uitând că mai sunt multe de văzut, de făcut, de înţeles. Rămâne în vremea pe care nu vrea s-o piardă.
Totul are însă un mare sens, mereu de creştere, şi nimic apoi nu-şi pierde frumuseţea. Frumuseţea trebuie păstrată, emoţia sufletului în faţa lumii, căci este armonia sufletului cu cele din jurul său. Cei ce nu au ajuns să trăiască în mai-frumos, nu apreciază frumosul, nu este conştient de el, chiar dacă el însuşi este frumos. Dar, la polul opus, cel înaintat în înţelegeri poate fi conştient de toate formele de frumuseţe dinaintea lui, rămânând totuşi modest şi lucrător mai departe, apreciind frumuseţea în sine oriunde s-ar afla, sau este: omul, sau oricare întrupat, în univers...
Omul poate oricând să ajungă la frumuseţea naturală a lumii: orice om, din orice timpuri. Dar se lasă furat de frumuseţe şi uită de altele. Şi este conştient că se poate ocupa oricând de treburile sale, dar nimic nu este mai dificil decât înţelegerea felului în care „te fură” acest: „Dacă pot – pot face orice, oricând!!!” Acest „Pot oricând” fură omul şi „oricând” se transfrmă în tărăgănare şi apoi în uitare...
Aşa şi-a uitat omul diverse sensuri. Şi a tras şi semenii săi după el. Nu a luat ceva Dumnezeu, cunoaştere sau altceva – El a dat omului doar o vreme de odihnă, pe care omul a înţeles-o, şi-a dorit-o în vremurile grele ale lumii: şi pentru el, şi pentru toate vieţuitoarele în mijlocul cărora trăieşte, ca să le protejeze, să le apere fiinţa, specia, viaţa...
Dar uneori a uitat până şi asta...

...Şi îngerul, ajutătorul meu de toate clipele, a continuat în noaptea dintre anii omeneşti ai vremii:
– Uitarea...
La graniţa cu uitarea aşteaptă îngerul ajutător. De fapt el este păzitorul Porţii, Păzitorul Pragului, el păzeşte ca să nu se intre înainte de termen şi atenţionează când e pe cale să treacă termenul către uitare.
Omul şi nimeni altul are sarcina de a se pregăti pentru a fi gata să intr, când Poarta e deschisă. Şi Poarta se deschide pentru toată lumea cam de 4 5 ori pe an, dar o vede numai acela care este pregătit, şi o trece acela care poate să treacă dincolo de vedere – de oricare fel ar fi ea. Vederea nu este singura formă de pătrundere. Înţelegerea lucrurilor, funcţionărilor şi folosirilor, permanent sau numai la momentul de necesitate este cel mai important lucru cu putinţă. Mai ales pentru omul care în viaţa sa curentă se pregăteşte pentru orice pas poate fi făcut dinaintea: perceperii, intrării (cu statul pe prag, care este deosebit de important), trecerii pragului şi păşirii pe drumul acesta al înţelegerilor. Cum arată universul cosmic, universul temporal, universul subatomic, universul simţirilor umane este doar o primă treaptă. Înţelegerea evoluţiilor este şi ea doar o treaptă, înţelesul finalităţii fiecărei trepte, al căror număr nu este finit, conduce către deschiderea spirituală în toată complexitatea ei. O complexitate infinită, în care staţionările sunt doar pentru odihnă şi pentru întărire, consolidarea fundamentală, împletirile celor vechi cu cele mai noi, asimilarea intuiţiilor de mers mai departe, comparativ cu cele care încep să fie înţelese că au această experienţă deja incorporată, folosită mai mult sau mai puţin.
Porţile sunt ca vânturile – ele se deschid şi se închid, dar niciodată de tot. Iar pentru cei pregătiţi aceeaşi poartă se poate deschide în profunzimi diferite. Este aceeaşi poartă – dar deschiderea poate fi văzută în toate felurile de către fiecare om: după câte deschideri a conştientizat până în acel moment. Orice om îşi poate da seama că pe acea poartă nu este singur şi de felul sufletului său pot fi mulţi semeni sau puţini.
Iar înţelesul lucrurilor după o asemenea pătrundere este deschiderea unui alt drum: de care omul se va teme la început, dar se va linişti şi îl va înţelege cu timpul. Depinde de el, de puterea lui, să înţeleagă cum poate folosi acest lucru...

ILUZII, CONFUZII, VISE ŞI CELE TRECĂTOARE ALE VIEŢII NOASTRE PĂMÂNTEŞTI

Acest subiect a ponit de la titlul unei cărţi: „iubirea infinită este singurul adevăr, restul este iluzie” (David Icke).

Începusem să scriu câte ceva despre vampirismul energetic în accepţiunea sa contemporană, aşa cum promisesem la finalul postării trecute. Scriam despre transferurile energetice naturale, active mai mult sau mai puţin, după variaţia sinusoidală a ritmurilor vitale proprii şi cele ale grupurilor spirituale care formează biosistemul natural planetar, societatea umană desfăşurată în mijlocul lui. Şi mi-am dat seama că este necesar să dezbatem puţin acest subiect, pe care am promis că îl voi dezvolta pe Facebook, la Notes. Dar este necesară dezvoltarea lui în contextul celor pe care le dezbatem şi aici.

Am pornit, cum spuneam, de la titlul acestei cărţi, dar multe scrieri ne spun acelaşi lucru: că trăim în mijlocul unei iluzii, că viaţa noastră este o iluzie şi că scopul nostru trebuie să fie trezirea şi trăirea unei realităţi pe care omul ar fi uitat-o de mult timp.
Aş face câteva precizări, care formează încredinţările mele personale:
– să nu confundăm iluziile cu ceea ce este trecător, schimbător; apoi chiar cu rapiditatea schimbărilor. Sunt două lucruri complet diferite. Toate sunt trecătoare în viaţa noastră pământeană. VIAŢA SPIRITULUI ESTE ÎNSĂ ETERNĂ (acesta l-aş numi eu elementul fundamental al cunoaşterilor noastre), IAR MANIFESTAREA CEA MAI ÎNALTĂ A SPIRITULUI (din perspectiva pământeanului de azi), PE CARE ÎNVĂŢĂM ACUM S-O FACEM NEPIERITOARE ÎN SUFLETELE NOASTRE ESTE IUBIREA. Unii dintre noi învaţă acum ce este iubirea – primind-o în fel şi chip, alţii o consolidează şi îşi ajută semenii s-o înţeleagă, s-o aplice şi să privească lumea prin intermediul complexităţii sale. Dacă limităm totul la iubire, nu vom face decât să învăţăm să o primim, neînţelegând cum să o oferim, cum susţine ea astfel universurile – pe lângă multe alte simţiri ale spiritelor de pretutindeni: cum acţionează ea dincolo de orizontul simţirilor umane, unde se expandează în simţiri superioare, pe care le vom numi cândva altfel, după locul şi cerinţele momentului conştientizării lor;
– să nu confundăm trăirea inerţială – care are şi ea, până la un punct, avantajele ei – cu somnul conştiinţei înalte. Multe de spus aici, avem tot timpul să dezvoltăm astfel de subiecte.
Să ne dăm seama că am trăit în trecut într-un anume fel, legat de necesităţile spirituale ale epocilor care s-au derulat, fără de care însă nu am fi consolidat: curajul, gândirea alternativă, altruismul, sacrificiul, iubirea. Toate vin în valuri, în funcţie de „vânturile” cosmice care ne aduc o situaţie stelar-planetară, apoi alta, şi alta, iar noi trebuie să ne obişnuim să le primim, să le privim cu curaj în faţă, să găsim soluţii de adaptare, de folosire, să-i ajutăm şi pe alţii să şi le găsească pe ale lor, să ne unim puterile să creăm, să lucrăm, să aplicăm, să utilizăm, să mergem apoi mai departe. Valurile schimbărilor vin în funcţie de schimbările (de variaţia) vibraţiei medii planetare, stelare – zonale, de fapt: se poate studia complexitatea acestui fenomen la adresa:
http://www.bucuria-cunoasterii.ro/studii-generale/capitolul2-energetica-stelar-planetara/2-studii/variatia-vibratiei-medii-zonale/
Dacă se doreşte, pot fi studiate călătoriile astrale din punct de vedere spiritual:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/search/label/CALATORII%20ASTRALE

Aşadar, ideile principale sunt următoarele:
– câteva cuvinte despre iluzii, lucruri trecătoare şi confuzii;
– lumea visului existenţial şi a călătoriilor astrale.

1. ILUZII, CONFUZII: EXPERIENŢE TRECĂTOARE ÎNTR-O VIAŢĂ ETERNĂ
Sunt multe scrieri contemporane care, mai mult sau mai puţin voalat, ne trimit către dispreţ – sau cel puţin nepăsare la adresa corpurilor noastre, trăirilor noastre actuale. Se pune accent pe iluzia pe care am trăi-o, făcându-se confuzie între două elemente: “iluzie” şi “trecător”.
Aş fi dorit să fac eu o descriere a celor două elemente, însă mi-ar lua prea mult spaţiu. În plus, cred că fiecare dintre noi are o părere foarte clară despre ce poate fi iluzie, ce poate fi trecător şi ce poate fi confuzie.
Greutatea pe care astfel de scrieri o creează vine de la faptul că mulţi oameni chiar cred, la propriu, că viaţa noastră, totul este o iluzie, că nimic nu ar avea importanţă până la urmă, aducând omul către nepăsare, chiar dispreţ, cum spuneam, la adresa multor lucruri care fac la un loc viaţa noastră cea de toate zilele.
Aşadar, rămâne la gândirea fiecărui cititor să mediteze asupra fiecărui cuvânt în parte, dintre cele ale titlului: eu aici aş face doar o atenţionare asupra unor sensuri legate de subiectul postării. Doar câteva idei.
Iluziile sunt destul de puţine în viaţa noastră. mai multe sunt aşteptările neîmplinite, pe care nu le-aş confunda cu iluziile. Sunt oameni care şi-au făcut însă unele iluzii în, sau despre viaţa lor şi, pentru că au sesizat că nimic nu li s-a împlinit, au mers mai departe stând drepţi în faţa vieţii. Alţii nu s-au putut rupe de ele, au sperat în continuare, apoi, într-un târziu, s-au deziluzionat – dar nu au renunţat, extinzând mereu aria deziluziilor lor către grupuri de oameni asemănători cu cei pe care nu i-au putut atinge cândva. Care au dat vina pe alţii – şi dau în continuare: mereu ACEIA I-au deziluzionat, din cauza LOR ajung să nu mai aibă încredere, ajung acriţi de viaţă şi invidioşi pe cei care nu sunt asemenea lor. Mai mult, numesc asta realism – în timp ce restul s-ar zbate în iluzii sau cel mult un idealism mai mult sau mai puţin naiv: adică s-ar lăsa conştienţi în braţele unor idei plăcute, comode pentru ei înşişi, indiferent de realitatea de care ar fi mai mult sau mai puţin conştienţi. Mai bine ar fi ca şi alţii să sufere la fel ca şi ei înşişi, sau să devină indiferenţi şi reci, decât să fie atât de naivi…
Alţii s-au deziluzionat, au acuzat, s-au moderat, s-au echilibrat şi au mers mai departe, luând din viaţă partea pozitivă, încercând să-i determine şi pe alţii să procedeze la fel de echilibrat. Dar au văzut că şi asta este o iluzie: fiecare om este informat – dar singur schimbă drumul sau vehiculul cu care merg – propriile picioare, sau autobuzul (la comun), sau maşina condusă de partenerul de viaţă. Sau toate la un loc, dar folosindu-le pe rând, după cum este cazul.

Şi toţi suntem de acord că majoritatea celor cu care ne confruntăm sunt trecătoare: faze de viaţă, oamenii din viaţa noastră, sentimente, stări, situaţii materiale, informaţii, încredinţări… Trecătoare sunt şi acele încredinţări pe care le păstrăm, dar ele se dezvoltă atât de mult pe parcursul vieţii, încât avem impresia că cele de la care am pornit s-au schimbat întrutotul. De fapt natura lor rămâne, şi dacă avem răbdare, putem relua anumite aspecte ale începuturilor, le putem dezvolta cu cunoaşterea prezentului şi putem ajunge la împletirea aspectelor sale cu cele ale prezentului: în acest fel, prin convergenţa lor, se poate observa uşor că sunt de același fel, că sunt de aceeaşi natură.
De altfel, chiar aspectele complementare, la un anumit moment dat al înţelegerilor noastre, se dovedesc a fi de aceeaşi natură, mergând către dezvoltarea aspectului pe care în acest moment îl considerăm bun, benefic, luminos – în comparaţie cu celălalt aspect, pe care îl percepem complementar. De aceea putem spune azi că se poate trece dincolo de orice… chiar şi de bine, frumos, fericire – în acelaşi fel ca şi dincolo de orice sentiment negativ, nebenefic, întunecat. Totul devine necesar, în ultimă instanţă, pentru înţelegerea profunzimilor fiecărui aspect al vieţii noastre eterne. Nimic nu se opreşte undeva anume, nimic nu este pe Pământ ultimul aspect şi ultima cauză.
Confuziile pot fi privite ca fiind diferite cunoaşteri care pornesc dintr-o rădăcină corectă, dar pe parcurs sunt influenţate de alte cunoaşteri, de percepţia mai mult sau mai puţin superficială a unor aspecte care pot crea distorsiuni, de cursul unor evenimente, de interese umane de diferite forme şi naturi, deviind parcursul din rădăcină, ajungând să nu mai semene decât vag cu ceea ce arăta corect la vremea primilor paşi ale expunerilor. Apar în volum foarte mare la începutul dezvoltării fiecărui domeniu al cunoaşterii, când explicaţii sunt puţine în lume, părerile personale sunt alterate de bogăţia percepţiilor domeniilor cunoscute deja, cu care se fac comparaţii nu prea fericite: dar este necesar, totuşi, pentru a face trecerea sau a permite grefarea unui domeniu în mulţimea celor anterioare. Dar interesaţii şi oportuniştii sunt peste tot. De multe ori apar confuzii privind obiectul domeniului nou, datorate modului de manifestare a spiritelor care se folosesc de el. Avântul este destul de mare în orice noutate, oamenii sunt avizi de cunoaştere; distorsiunile sunt inerente (ceea ce se numea cu ani în urmă “telefonul fără fir” – adică vorba dusă de la om la om, “peste gard” sau “la colţ de stradă” – ca să nu se înţeleagă telefonia mobilă din ziua de azi!!!); puterile de înţelegere şi de corecţie ale purtătorilor de informaţie sunt reduse – chiar dacă sunt în permanentă urcare.
Acesta este domeniul ezoteric de azi. Mulţi purtători de informaţie – puţin cercetători, conjunctura religioasă şi politică a ultimelor milenii fiind mereu aceea care a limitat, şi limitează încă, o cunoaştere normală: NORMAL-UMANĂ.

Mai devreme sau mai târziu toţi ne facem iluzii, toţi facem confuzii, toţi prindem sensuri mai mult sau mai puţin profunde ale celor care sunt trecătoare. Toate ne sunt însă necesare, este bine să înţelegem acest lucru. Ele formează experienţa personală a fiecăruia dintre noi, singura avere pe care o păstrează fiecare spirit, fiecare monadă: din valurile trecătoare ale vieţilor de întrupat. Fiecare întrupare este trecătoare – dar nu este o iluzie. Viaţa spiritului este eternă. Întruparea prin constituirea de corpuri în radiaţia spiritului este necesară în primele trepte ale evoluţiilor noastre, pentru ca orice spirit să înveţe să conserve viaţa de orice fel, manifestată oricum, în orice condiţii. Renunţarea parţială (nicidecum definitivă) la corpurile de manifestare a spiritului are loc în momente înaintate de dezvoltare a forţelor spirituale, când este totală conştientizarea lor, folosirea lor în mod diferenţiat, dar fluid şi bogat reprezentată prin creaţie şi relaţionare, înţelegând în mod complex ajutorul oferit şi primit. Este momentul în care se conştientizează dorinţa consolidată pentru progres spiritual, folosind creaţia şi întreţinând relaţii inter-spirituale bazate pe demnitate, respect, altruism, într-ajutorare. Este momentul în care experienţa de viaţă adunată ridică spiritul pe treapta renunţării totale la distrugerea de orice fel a vieţii – dar concomitent înţelege necesitatea complexităţii folosirii învăţăturii vechi de mânuire, utilizare a corpurilor pentru generaţiile noi de spirite care intră în evoluţii mereu. Pentru care cei mai vechi în evoluţii devin mereu ajutători, din ce în ce mai experimentaţi în oferirea de ajutor celor mai mici, mai neexperimentaţi, dar primind ei înşişi ajutor specializat din partea celor mai experimentaţi decât ei înşişi. Tot ceea ce au primit ca ajutor la rândul lor, de-a lungul evoluţiilor proprii nu se pierde nicicum, totul este păstrat în memoriile spiritului, creând o bază permanentă de comparaţie între diferite stări, în diverse locuri, în diverse universuri.
Totul creşte abilitatea de adaptare a cunoaşterilor la specificul situaţiilor momentane, locale, creează maleabilitatea de a se apleca către semeni de orice evoluţie, acceptându-le felul limitat încă de a fi, dar fără a-şi schimba încredinţările privind respectul faţă de viaţa ca atare.
Dar, aşa cum spuneam mai sus, este doar o renunţare parţială (nicidecum definitivă) la corpurile de manifestare a spiritului: căci pentru a oferi ajutor semenilor care învaţă la rândul lor aceleaşi repere ale vieţii eterne, pentru a primi ajutor chiar în formele din care oferă ajutorul necesar altora, cei care au mai multă experienţă se întrupează în mijlocul celor lipsiţi de experienţă, pentru a le porni cunoașterile noi chiar din mijlocul celor vechi, oferind astfel o curgere fluidă a evoluţiilor din orice locuri, din orice condiţii de trai curent. Astfel încât ajutătorul care înţelege viaţa corect, la fel şi misiunea sa nobilă de a oferi ajutor semenilor săi, se va întrupa deseori alături de ei pentru a-şi duce la bun sfârşit orice misiune, în orice loc, în sânul oricărui popor spiritual. În acest fel oferă ajutorul său – dar în acelaşi timp îşi creşte, îmbogăţeşte şi experienţa sa personală de ajutător, ceea ce îi va face manifestarea din ce în ce mai fluidă, mai înţelegătoare, acceptând misiuni din ce în ce mai grele, mai sacrificiale. În acest fel nu vom mai discuta despre sensul actual al karmei – dinte pentru dinte, ochi pentru ochi – ci despre sensul lărgit, şi în continuă lărgire, privind misiunea de a ajuta grupuri spirituale din ce în ce mai largi.
Să ne oprim deocamdată aici, pentru a nu ne risipi dincolo de subiectul de la care am pornit. Cele de mai sus marchează doar teritoriul de înţelegere pentru sensul explicaţiei privind faptul că nu trăim o iluzie corporală şi social-spirituală, aflată înafara evoluţiei spirituale.

Din asemenea explicaţii, precizări, putem să ne dăm seama că ne confruntăm cu multe confuzii, ajungând să nu înţelegem corect anumite aspecte ale vieţii noastre. Să mai vedem şi alte precizări, la obiectul discuţiilor de acum. Din formularea de acest fel doresc să accentuez ideea de precizare – şi nu folosirea acuzelor sau corecţiilor agresive.

Dacă extindem sfera exprimărilor (considerăm că ar fi util) se mai foloseşte expresia „vis”. Am trăi un vis şi nu o viaţă adevărată. Într-un fel, rădăcina acestei idei aduce cunoaşterea străveche conform căreia ar exista mai multe feluri de vise:
– visul existenţial, ca formă a înţelegerii întrupării spiritului în universurile materiale;
– visele întrupaţilor sub forma unei părţi a călătoriilor astrale, a somnului nostru de fiecare zi;
– visele ca expresie a speranţelor pe care oamenii şi le fac, a dorinţelor care se pot transforma în realitate total sau numai parţial.

Să le luăm pe rând, subliniind că astfel de subiecte sunt vaste; voi veţi adăuga multe alte aspecte în funcţie de experienţa proprie.

2. LUMEA VISULUI: VISUL SPIRITUAL, PROFUND EXISTENŢIAL
Aduce cunoaşterea faptului că manifestarea spiritului s-ar putea face direct, fără intermedierea corpurilor materiale şi indirect, prin intermedierea lor. Necesitatea corpurilor a fost înţeleasă bine până acum câteva mii de ani, când toată lumea ştia acest lucru, fără excepţie.
Corpurile constituite material în radiaţia spiritului îi oferă acestuia posibilitatea de a se proteja de distrugere efectivă în cursul primelor etape ale evoluţiilor sale: adică până la conştientizarea necesităţii protecţiei vieţii de orice fel + până la însuşirea învăţăturilor spiritului de a-şi folosi radiaţia proprie după voinţă, direct, clar şi cu siguranţă, desfăşurând cu ele toate activităţile pe care le-a învăţat anterior. Iar aceasta are loc până când folosirea diverselor raze din cumulul celor care formează radiaţia spirituală totală se poate realiza în diverse feluri, după cum cer necesităţile lucrărilor spirituale: simultan sau consecutiv, sau simultan pe grupuri de faze cu sub-faze consecutive, etc. Manifestarea ajunge, în urma învăţăturilor primite şi consolidate de-a lungul evoluţiilor: sigură, clară, fluidă, precisă, atunci când spiritele de acelaşi fel trăiesc împreună, alături de ajutători mai evoluaţi. Însă, atunci când este necesar să ajute alţi semeni, aflaţi în treptele de evoluţie care nu au ajuns la nivelul lor, se vor întrupa din nou şi vor trăi alături de cei ajutaţi, după cum ştim acum.
O asemenea conştientizare comparând două feluri de manifestare a spiritelor (prin corpuri şi fără corpuri) conduce la folosirea expresiei „vis”: ar fi un vis viaţa manifestată prin radiaţia canalizată prin corpuri. Ar fi visul spiritului care stă la punct fix (într-un loc, numit de noi acum univers – Universul Spiritual Primar) – manifestându-se doar prin radiaţia sa, conservându-şi astfel o parte din energiile sale interioare. În acelaşi timp este protejat astfel de distrugere directă, inconştientă, pe timpul primelor trepte de evoluţie (adică: treptele evoluţiilor primare), când spiritele se ucid inconştient între ele: în cazul întrupărilor, îşi strică corpurile sau se ucid pentru a se hrăni sau din ură ori diverse alte motive personale.
O astfel de situaţie, de întrupat, este asemănătoare cu timpul perioadei umane de somn, de dormire: corpul stă în pat visând activităţi diverse.
Dar orice astfel de activitate, la modul general numind: manifestare a spiritului, este o formă de trăire profundă, totală, implicând toate felurile forţelor sale spirituale – chiar dacă mai mult sau mai puţin pentru fiecare în parte. Ceea ce nu înseamnă că spiritul nu se mobilizează total, ci îşi canalizează forţele în mod diferenţiat pentru desfăşurarea unora sau altora dintre elementele participative la fiecare manifestare în parte.
Fiecare manifestare, trăire, creează experienţă, iar experienţa este aceea care, chiar dacă este la început mai mult sau mai puţin conştientizată, este singura avere nepieritoare a spiritului. Ea este intens folosită la toate nivelele de vibraţie cu care spiritul este obişnuit, iar complexitatea folosirii ei creşte cu cât este mai bogată şi mai clar conştientizată. Iar în acest context este bine să înţelegem că activităţile spiritelor evoluate, superioare nouă, se ramifică şi se aprofundează prin întrupări în toate universurile, în mijlocul tuturor popoarelor spirituale aflate în evoluţii, în orice condiţii de trai, aducându-şi aportul la derularea  tuturor acestor evoluţii.
A fi entitate superioară nu înseamnă a avea o atitudine de superioritate dispreţuitoare faţă de cei care au experienţă mai puţină şi necesită ajutor pentru înaintările proprii. Experienţa se capătă prin ofertă de slujire şi nu prin primire de slujire. Entităţile superioare nu au finalizat pentru eternitate întrupările lor – chiar dacă ele, individual, au finalizat necesităţile individuale de întrupare, oriunde în universuri. Ele se pot manifesta prin întrupare în corp fizic, sau în corp astral, sau în corp spiritual, sau direct, prin fixarea propriei radiaţii în locul de desfăşurare a lucrării proprii: în creaţii de nivel macro-universic, de întreţinere şi de adaptare a creaţiilor de interes universic sau inter-universic: fixarea are loc direct din Universul Central – universul celor mai înaintaţi, al Creatorilor tuturor universurilor.
Până la un asemenea nivel, întrupările au loc în cicluri, iar după ajungerea la acest nivel, lucrările proprii devin mai largi, implicând în plus manifestarea directă a radiaţiei în locurile care cer o asemenea lucrare. Dar nicidecum renunţând la celelalte forme de manifestare – adică prin întrupare. Numai în acest fel se poate oferi un exemplu complex pentru fiecare lucrare pe care spiritele învaţă s-o desfăşoare, PE MĂSURA ÎNŢELEGERILOR celor mai mici, privind direcţiile de utilizare a propriilor forţe, mai departe, pe drumul lor şi cu particularităţile lor de manifestare: ale celor mai mici, pe care astfel – doar treptat – cei experimentaţi îi aduc la nivele din ce în ce mai profunde de manifestare.
În acest fel, nici cei mici nu rămân fără exemplu, preluat de la aceşti adevăraţi părinţi, nici aceştia din urmă nu rămân vreodată rupţi de realitatea celor pe care îi cresc cu toată dragostea lor: infinită şi eternă.
Superioritatea entităţilor evoluate constă aşadar în obţinerea unei fluidităţi în manifestarea deosebit de complexă şi profund iubitoare, atunci când entităţile ajung să se manifeste cu multă abilitate şi în universurile de manifestare directă (de la spirit la spirit: mai corect – de la monadă la monadă), pe lângă toate abilităţile obţinute în universurile de întrupare prin corpuri materiale.
Astfel de entităţi – numite de noi, pe Pământ, Fii de Dumnezeu – înţeleg cel mai bine că evoluţiile sunt fără de sfârşit! Până la obţinerea unor astfel de abilităţi complexe, nu complete – aşadar, este o scară a încercărilor şi astfel a obţinerilor de cunoaşteri pe care o străbatem, fără teamă, înainte şi înapoi, ca înaintări şi reveniri pentru consolidări şi îmbogăţiri, pentru înălţări ale propriilor noastre atitudini, comportamente: global spus – manifestări spirituale.

3. VISE ÎNTRE GHILIMELE…
Sigur că noi, pe Pământ, avem tot felul de expresii care folosesc comparaţii şi metafore privind „visul”. Am văzut câte ceva din „visul” spiritual – existenţial. Dar mai numim „vise” şi alte elemente pe care le primim din partea semenilor noştri:
– promisiuni: ne sunt făcute fără cunoaștere deplină privind modul lor de realizare, le primim făcându-ne speranţe care se pot împlini sau nu, sau doar parţial, sau doar cândva, într-un viitor greu sau imposibil de determinat. De regulă vrem totul – şi dacă nu este totul, atunci nu e nimic!! De fapt trebuie să lucrăm, să muncim, pentru a obţine ceva, trebuie să înţelegem că putem avea nevoie de mai mult în mod treptat sau chiar nu avem nevoie decât de ceva parţial. Învăţăm astfel să avem şi să gestionăm, după o scară a valorilor între „0” şi „Tot”. Vom relua acest subiect.
Acestea sunt promisiuni şi speranţe conştientizate. Sunt doar un exemplu, voi veţi găsi multe altele;
– induceri psihotronice: da, multe sunt reale (deşi nu toate, ceea ce ne împarte, pe noi – cei potenţial-supuşi acestor presiuni: în încrezători şi neîncrezători, după experienţa concretă sau intuitivă pe care o avem). Sunt acţiuni conştiente ale semenilor noştri, care învaţă că pot face multe lucruri cu forţele lor spirituale, că au libertatea de a le face, chiar dacă fac un lucru rău. Utilizând rezultatele muncii altora şi dispreţuindu-i în acelaşi timp, considerându-i servitorii lor. Ulterior învaţă că astfel de forţe trebuie folosite pentru alte feluri de lucrări, şi mai ales: altruist şi nicidecum interesat, nicidecum pentru a folosi activităţi umane în scopuri personale, detaşându-se cu dispreţ de munca omenească, de altruism, de iubire dezinteresată…
Departe de a desconsidera asemenea lucruri, departe de a dispreţui la rândul nostru asemenea oameni, trebuie să le cunoaștem resortul interior şi să ne învăţăm propriul conştient să se manifeste prin gândirea care are la bază cunoaşterea + omenia, demnitatea şi bunătatea omenească în acelaşi timp. Să conştientizăm ceea ce ne apare străin în minte şi să îndreptăm gândul, atitudinea, faptele noastre către modelele de încredinţare proprie.
Da, toate există. Noi trebuie să ne orientăm manifestările către cele mai înalte moduri cunoscute de noi, păstrând bucuria vieţii: o bucurie împletită însă cu conştienţa realităţilor în mijlocul cărora trăim.

4. CĂLĂTORIILE ASTRALE
Despre ele, cunoscute şi conştientizate, conduse volitiv, există o literatură întreagă în lume. Am scris şi eu (a se vedea eticheta Călătorii astrale, adresa:
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/search/label/CALATORII%20ASTRALE )
(actualizare în 2018: continuare despre Călătorii astrale pe blogul http://calatoriiastrale.blogspot.ro/)
De remarcat pe scurt un lucru: multe scrieri consideră visul ca fiind călătoria astrală: şi eu am considerat cândva acest lucru. Se face însă confuzie între aceste două noţiuni, unde visul ca atare este doar o mică parte din economia somnului nostru. Întregul somn este călătorie astrală.
Şi încă ceva: întreaga călătorie astrală poate fi conştientă, conştient condusă, cu exerciţiu, dacă există necesitatea unei astfel de lucrări pentru cel care îşi doreşte. Căci în această perioadă, de vibraţie planetară şi corporală încă foarte joasă, sunt greu de realizat şi sarcinile curente de destin al fiecăruia dintre noi, şi alte sarcini care se realizează prin intermediul călătoriilor astrale conştiente.

Dincolo de toate ciudăţeniile vieţii noastre… este o realitate care aşteaptă să fie cunoscută… re-cunoscută de fapt!! Căci am ştiut cu toţii astfel de lucruri cândva, dar o astfel de cunoaştere venea din vibraţia foarte înaltă a vremurilor de dinainte de potop (de ultima glaciaţiune). A trebuit să trăim o perioadă fără cunoaştere avansată, pentru ca, în acest moment, cei care încheiem acum, şi în următorii 100-120 de ani acest ciclu de vieţi, să ne obişnuim să facem trecerea de la vibraţie mică către vibraţie înaltă, recuperându-ne cunoaşterile pentru care azi avem doar intuiţii. Să cunoaştem şi ce confuzii facem, fără să ne facem iluzii că adevărurile cunoscute acum sunt şi ultimele posibile chiar aici pe Pământ. Nemaivorbind de cele care se profilează dincolo de orizonturile strâmte (oricât ni s-ar părea de largi!) ale cunoaşterilor noastre de azi…

INTREBARE…

Intrebare: "Este calatoria astrala un pacat, din punctul de vedere al crestin-ortodocsilor?"

Multumesc din toata inima pentru aceasta intrebare.....................

MOTTO:
Am invatat sa privesc in sufletul oamenilor si sa vad cat de greu ne este tuturor...

...De ce se spune oare sa privim in inima noastra, caci acolo se afla tot adevarul?..
Pentru ca – cred eu – trebuie sa simt daca ceva mi se potriveste sau nu, daca cred ca pot suporta sa privesc adevarul in fata, asa cum il cred eu...
Indiferent ce mi-ar spune cineva, indiferent cata prestanta ar avea ceva spus de altul, indiferent cat de mult timp am crezut ceva... daca altceva incolteste in sufletul meu si eu, cu sufletul acela din adanc, cinstit in mine insami, pe care nu mi-l stie nimeni, despre care nu am avut niciodata indoiala ca sunt eu cu mine insami... trebuie sa aleg... atunci doar acel lucru am sa-l cred...

Daca din lupta intre nou si vechi gasesc mai multa intelegere pentru vechi, inseamna ca acela este drumul meu.
Daca am interes sa urmez o cale sau alta, si propria mea constiinta imi da voie sa o fac (familie, boli, frica) atunci merg asa cum pot, si pe urma voi merge si asa cum simt eu. Caci lumea imi poate crea frici de netrecut, pentru mine personal, pentru cei ce sunt in grija mea, si imi asum ceva in fata constiintei mele.
Adica in fata inimii mele.
Si pot merge mai departe cu adevarul in sufletul meu, chiar daca este acela pe care lumea mea, grupul meu il dispretuieste. Si traiesc sperand ca adevarul din inima mea va fi pretuit candva.

Si daca imi voi asculta inima in continuare, voi gasi acolo si raspunsul, si puterea, curajul de a schimba exteriorul cu ceea ce pastrez ascuns in interiorul meu...

Cred ca nimeni nu este de dispretuit. Caci vine un timp al dispretului si un timp al pretuirii...
Ca este o mare greutate sa caut adevarul, sa traiesc cu adevarul in fata oamenilor, dar tot atat de greu este si sa nu traiesc cu adevarul in fata lor.

Aceasta este raspunsul meu.

CÂTE CEVA DIN FORMELE CONCRETE DE AJUTOR ALE ENTITĂŢILOR AJUTĂTOARE:

Deşi acest subiect va fi reluat pe scară largă în aproape fiecare capitol din explicaţiile privind activităţile curente ale lemurienilor şi atlanţilor ( http://www.bucuria-cunoasterii.ro/category/studii-istorice/ ) pentru că a venit vorba în comentariile dvs. despre un anumit aspect al activităţilor entităţilor ajutătoare ale noastre, să ne oprim puţin asupra acestui aspect, ca un fel de deschidere pentru studiile viitoare. 

Iată, aşadar, citatul de la care pornim:

„...am sesizat însă, că de fapt doar în ceasul morţii ei nu mai intervin cu nimic... ptr. că după cum citeam undeva, e singurul punct interzis de către dumnezeu, şi anume clipa scrisă în cartea cerului a plecării definitive de pe Pământ a fiinţelor…”

Să-i mulţumim Ryannei pentru prilejul de discuţie oferit de tema abordată.

FAPTA ENTITĂŢII AJUTĂTOARE: 

SUB PUTEREA INTERDICŢIEI SAU A ÎNCREDINŢĂRII ??

Ca şi altădată, mă folosesc de orice moment, prilej, pentru a explica subtilităţi ale cunoaşterilor pe lângă care trecem de multe ori fără să le înţelegem importanţa pătrunderii în profunzime. Azi ne trebuie, chiar dacă până azi nu ne-am gândit la astfel de situaţii. Şi mergem mai departe dezvoltând tot ceea ce putem pentru momentul trăirii noastre actuale, dezvoltând în continuare totul, pe măsură ce puterile noastre vor creşte: imperceptibil în clipa trăirii noastre, însă înţelegerile care vin în valuri ne vor dovedi că fiecare clipă trăită astfel ne-a fost de un real folos. Nimic nu a fost pierdut – nici măcar o singură clipă din viaţa noastră, nici un gând, nici o hotărâre, nici o nehotărâre… Nimic nu a fost trăit degeaba.

Aşadar, să înţelegem că exprimările cunoaşterilor moştenite sunt corecte pentru epoca din care vin, întrucât în scrierile mai vechi explicaţii detaliate nu erau posibile pentru popoarele ţinute în umbra necunoaşterii. Deşi folosim cuvintele „metaforă” şi „metaforizare” comparativ cu felul concret, structural în care gândim azi, pentru epoca din care vin şi, mai ales, traversând Evul Mediu întunecat al religiei, dar şi războaie fratricide, aş spune că folosirile erau mai curând comparative cu elemente din viaţa oamenilor. Pentru cunoscători ele au fost şi au rămas încifrate în elemente care cu greu puteau fi descifrate chiar de către cei mai culţi cercetători ai religiilor popoarelor sau de către alţi conducători de acelaşi calibru. Azi însă, extinderea cunoaşterilor, extinderea folosirii gândirii şi înţelegerii în profunzime ne ajută să înţelegem multe elemente cuprinse în filele înscrisurilor de odinioară. 

Prin urmare, să înţelegem că exprimarea reală, pe care o întâlnim în majoritatea scrierilor – religioase de cele mai multe ori, dar preluate şi de către multe alte scrieri laice, cuprinde acest leitmotiv: „Interzis de către Dumnezeu”. Când discutăm despre oameni, am putea avea o anumită imagine a interdicţiei – dar când discutăm despre entităţi, cu siguranţă că trebuie să schimbăm faţa problemei. 

Oamenii îşi dau singuri interdicţii, de multe ori împărţite în cel puţin două mari categorii principale: 

– setea de putere prin care ajung să inducă frica populaţiilor pe care şi le aservesc, cărora li se abate atenţia din primii ani de viaţă de la intuiţiile proprii, sub motivaţia că trebuie să trăiască conform normelor societăţii în care s-au născut. Nimic mai adevărat, dar nu şi atunci când aceste impuneri ajung să distrugă intuiţiile, percepţii şi căutările proprii;

– orgoliul de a nu fi în stare să se ofere explicaţiile corecte, în complexitatea necesară pentru nivelul cultural, spiritual al momentului. De multe ori, din orgoliul de a nu fi înţeles complexitatea moştenirilor de cunoaştere, teme întregi au fost şterse din registrul consemnărilor vechi. Care, într-o societate normală, ar fi trebuit să fie moştenire din generaţie în generaţie, pentru orientarea lumii pe drumul înţelegerilor sale permanente. 

Se poate acţiona dintr-unul din aceste motive (şi altele) sau din împletirea lor între ele, sau între ele + particularităţile personalităţii grupurilor umane.

Putem înţelege că, acolo unde este vorba despre interdicţii date oamenilor prin astfel de explicaţii succinte, implacabile, totul este o problemă pur umană, desfăşurată între oameni, având însă de multe ori la bază precepte morale şi de sănătate a căror realitate oamenii o pot intui cu uşurinţă: şi astfel pot rămâne ascultători până la un punct. Dar cultura şi înţelegerea lumii înconjurătoare opresc azi chiar în acest punct omul inteligent (căci inteligenţa este nativă, ţinând de evoluţia generală a spiritelor umane) şi perceptiv totodată, după care, gândind din ce în ce mai profund, îşi face o părere justă asupra realităţii lumii în care trăieşte sau, în orice caz, îl conduce pe o cale către înţelegerea realităţii. Nu neapărat imediat asupra adevărului universal, dar măcar asupra evidenţei adevărului ascuns de către semenii săi. 

Este o chestiune de timp restrâns până când vom înţelege acest lucru cu toţii. Şi vom ierta şi vom continua viaţa în modul cel mai natural pentru spiritul-om. 

Însă omul nu a putut niciodată comanda, impune ceva entităţilor ajutătoare, fie ele centrale (numiţi fii de Dumnezeu), secundare (angelice), astrale (ajutătorii astrali personali sau de grup spiritual) sau dimensionale. Dar s-a exprimat cândva, după cum era obiceiul în societate, ca o încredinţare că Dumnezeu impune: s-a crezut, şi s-a exprimat în înscrisuri că Dumnezeu impune şi îngerilor, tot aşa cum impune şi oamenilor. Aşa i s-a spus omului de către conducătorul său, aşa a crezut omul. Dar cu timpul intuiţia şi observarea inteligentă i-a reformat treptat omului încredinţări generale de mare anvergură pentru viaţa întregii comunităţi umane. Şi acesta a fost punctul de la care omul şi-a creat neîncrederi latente sau active în unele reguli, obligaţii venind de pe căile religioase în special, dar şi laice contemporane. 

Printre care şi cele referitoare la tema discuţiilor noastre. Omul îşi poate da seama că este ajutat sub o formă sau alta, dar nu şi în ceasul morţii sale, căreia nu i se poate sustrage, pe care nu o poate modifica după dorinţele sale subiective, atunci când îi vine momentul. Nu va privi momentul în mod fatalist (dacă îmi e dat să mor, numai am nimic de făcut…), va face tot ceea ce are în putere să se ferească, să preîntâmpine, dar va avea în vedere şi faptul că va trebui să accepte şi cazul de neputinţă. 

Însă neamestecul entităţilor nu este interdicţie de la Dumnezeu, ci ÎNCREDINŢARE, iar despre asta discutăm acum, pentru început. Discutăm despre acest lucru, fără să uităm însă un aspect deosebit de important: ele ne vor ajuta în demersul nostru către preîntâmpinare, în căutările noastre de rezolvare până la un punct, însă nu vor anula momentul trecerii sub nici o formă, atunci când vine momentul. Adică atunci când sarcinile s-au rezolvat şi toate sunt exact la locul care trebuiau să fie. 

Cu adevărat este încredinţare, este înţelegere şi este conlucrare: toate entităţile noastre ajutătoare sunt în aceeaşi simţire a necesităţilor evoluţiilor tuturor: ale noastre, ale lor personale şi ale tuturor celor aparţinând de mediul ajutat, cu toată viaţa care se desfăşoară local. Explicaţiile privind această diferenţă :

– ori nu au fost găsite la momentul primirii moştenirii de cunoaştere, care a existat cu siguranţă, cândva;

– ori nu au fost oferite mai departe căci cuprindeau la bază elemente care ar fi deschis treptat calea oricărui om asupra înţelegerii că este un spirit puternic, care se poate elibera în primul rând de constrângerile impuse de semenii săi. 

Ceea ce, în cazul nostru, ar suna ca o interdicţie – de fapt este o înţelegere deplină a evoluţiilor umane în această perioadă planetară, când vibraţia planetei este încă destul de joasă, chiar dacă se află în urcare. 

Şi să mergem acum mai departe: se referă la un lucru pe care abia acum îl putem înţelege treptat, odată cu revenirea omului la capacităţile sale extinse de percepţie şi de înţelegere a lumii în care trăieşte. Un lucru pe care cu greu îl poate accepta multă lume în acest moment, făcând parte din acceptările viitorului. Din fericire, un viitor cât se poate de apropiat. 

SUNTEM AJUTAŢI ÎN ÎNTREAGA SFERĂ A EVOLUŢIILOR NOASTRE, FĂRĂ A SE PIERDE NIMIC DIN VEDERE

Important a fost să traversăm această perioadă fără ca să fie afectate modurile de trăire anterioară: cele pe care le numim în general atlante, dar lucrurile sunt mult mai complexe decât par ele la prima vedere. Iar acest lucru este deosebit de important pentru întreaga noastră evoluţie. Pentru care au fost lăsate moştenire cunoaşteri vaste, sprijin puternic să ne fie pe drumul revenirilor noastre la tot ceea ce a fost cândva, având însă în plus o întărire deosebită, datorată tocmai celor petrecute în această perioadă trecută. 

Căci prezentul nu poate să fie înţeles ca fiind doar de sine stătător, ci în deplină armonie cu trecutul şi ţinând cont cu deosebită atenţie de configurarea viitorului. 

Nu ne vom depărta de subiectul nostru dacă vom detalia cel puţin un element avut în vedere privitor la trecerea spiritului de la o viaţă desfăşurată în anumite condiţii corporale – la alte condiţii corporale, în continuarea – de fapt – a vieţii sale eterne. Ne-am obişnuit deja să trăim cu înţelegerea faptului că schimbăm corpurile de la o viaţă la alta ca pe haine, doar timpul afectat purtării diferă. În perioada de vibraţie planetară înaltă a Pământului, corpurile noastre erau adaptate la un anume fel de creaţie materială: creaţie materială prin materializare/dematerializare/remodelare. Finalizarea destinului, după terminarea sarcinilor personale, se efectua prin trecere conştientă în corp astral, pentru continuarea cercetărilor în acest mod, a unor cunoașteri de mult mai mare profunzime decât o permitea, chiar şi în acel timp, sistemul corporal uman. De regulă se spune că era un sistem corporal înaintat, însă exprimarea se face comparativ cu cel pe care îl avem azi: totuşi ele nu suportă comparaţie, căci fiecare în parte deservea/deserveşte spiritul în alte condiţii, iar pentru condiţiile fiecăruia în parte un asemenea sistem corporal era, şi este optim pentru necesităţile ale căror linii le urmărim în fiecare perioadă planetară în parte. 

Părăsirea destinului condus după abilităţile corpurilor specifice acelei perioade necesita o conştientizare complexă a unor faze de destin – cel puţin din următoarele puncte de vedere:

– conştientizarea felului în care au fost realizate sau nu complet sarcinile destinului în curs; iar conştiinţa fiecărui om în parte conducea la respectarea cu stricteţe a propriului program de îndeplinire a sarcinilor; 

– acţiunea conştientă de plecare din acest fel de viaţă urmărea o serie de lucrări mentale asupra propriului sistem corporal, după cum urmează:

1. ieşirea în corp astral – ca în orice călătorie astrală de cercetare normală, zilnică: obişnuită astfel pentru omul acelor vremuri;

2. dematerializarea corpului fizic şi, aproape simultan (pentru observatorul de azi al amintirilor sale sau ale altuia) împământarea valului de particule rezultate din dematerializare, pentru ca ele să nu afecteze viaţa şi creaţia altor semeni. 

Asemenea operațiuni necesită însă o conştiinţă permanent păstrată, şi întărită pe linia realizării integrale a sarcinilor de destin. Cu ajutorul entităţilor sale ajutătoare. 

Aşadar, decesul – cum numim azi această trecre, schimbare – nu era legat de un moment al degradării sistemului corporal uman: nu exista un asemenea moment, aşa cum îl cunoaştem azi (îmbătrânirea propriu zisă). Nici nu era ceva accidental – fie accident natural (cutremure, inundaţii) sau social (crime, războaie). Vom vedea că nu existau decese din cauze accidentale naturale, pentru că oamenii aveau metode de diminuare – până la anulare a efectelor unor astfel de evenimente în oraşele lor. Iar cele sociale nu existau, întrucât fiecare om trăia şi lucra în deplină armonie nu numai cu toţi oamenii de pe planetă, ci şi cu planeta însăşi şi cu întregul biosistem. Omul era protector pentru el însuşi şi pentru întreaga lume în care trăia. 

Actualmente, omul nu trebuie să-şi ştie momentul decesului – trecerii în alt mod de corporalizare, pentru că nu are puterea de a hotărî corect dacă este cu adevărat momentul încheierii sarcinilor sale. Tocmai de aceea numim această etapă de evoluţie: epoca intuitivă – omul doar intuieşte, de regulă, drumul sarcinilor sale. Nu poate avea de regulă cunoaşterea deplină a momentului plecării, nu poate şti precis dacă mai poate avea şi alte ocazii de lucru pentru propria sa înaintare şi pentru înaintarea întregii sale societăţi. Nu poate să şi-l amâne sau să şi-l apropie. Nu poate cunoaşte integral modul în care se poate orienta precis din acest punct de vedere, în condiţiile durităţii unei societăţi în care toţi oameni au nevoie să-şi cunoască limitele inferioare, pentru a se putea orienta mai departe în extinderea şi aprofundarea cunoaşterii de sine. 

Iar cunoaşterea de sine devine azi pentru noi linia principală de armonizare cu adevăratele necesităţi ale omului aflat la răscrucea timpurilor sale: ale celor trăite în trecutul său, ale celor prezente şi ale celor viitoare. Ajungem să înţelegem treptat, şi să fim de acord cu gândirea după care suntem ajutaţi echilibrat, corect din punct de vedere spiritual profund: fără impunere, fără obligaţii. Asta ar trebui să înţelegem: că nimeni nu le impune ajutătorilor noştri ceva, şi nici ei nu ne impun nimic nouă. 

Iar cei care au nuanţat religiile ştiau bine acest lucru. Rădăcinile lor sunt bune, corecte, nuanţările şi atitudinile dominatoare au stricat multe lucruri bune. Dar au, şi vor avea iertare din partea celor pe care nu au putut să-i ierte pentru curajul de a fi “stat drepţi în faţa lui Dumnezeu”. 

Noi ne-am dori ca ajutătorii să se impună în faţa celor pe care îi numim „răi”. În faţa hoţilor, perverşilor, criminalilor, războinicilor, imoralilor şi aşa mai departe. Nu ne dăm seama că în acest fel noi înşine avem gânduri rele. 

Cu toate acestea, este cert că se menţine o vibraţie la nivel mai ridicat decât acela în care ne-am afla la nivelul creat şi „ajutat” de propriile noastre gânduri: datorăm un asemenea nivel de vibraţie numai acţiunilor concertate ale ajutătorilor, de cele mai multe ori nevăzuţi de ochii noştri. Vom detalia pe larg în articolul viitor modul complex în care suntem ajutaţi de către ajutătorii noştri personali şi de grup spiritual. 

Iată, aşadar, că însuşi faptul de a nu aplica puterea lor în momentul trecerii noastre în altă formă de vieţuire este un real folos, legat de obişnuinţele noastre în evoluţiile la scară extinsă, pe care ne străduim să le înţelegem acum. Intrarea şi ieşirea din destin uman – creator conştient înaintat spre înălţat – este o sarcină de înţeles în orice condiţii de trai. Evoluţiile noastre ca ajutători, în viitor, se sprijină în mod complex pe o asemenea atitudine conştientă. De altfel, se observă că toate sarcinile noastre se îndreaptă către termenul special “conştient”. Iar ceea ce vom trăi în viitor se îndreaptă către o hiper-conştienţă – comparativ cu ceea ce trăim în acest moment. Este ceea ce formează acel Homo Pantocrator despre care discutăm cu atâta drag în cercetările noastre. În aşteptările şi în auto-modelările noastre spirituale de fiecare moment. 

Este o trăire permanent ajutată de către entităţile noastre, pe care ne bazăm, pe care ne sprijinim – chiar dacă totul este mai mult sau mai puţin conştient deocamdată. 

Şi acesta este numai un singur aspect al activităţii entităţilor noastre ajutătoare. Un simplu exemplu. Ele acţionează în acelaşi timp pentru binele nostru personal şi pentru binele întregii societăţi umane, al drumului spiritual al înălţării ei. 

Şi al binelui planetar, căci pentru ele nu există diferenţă între noi şi ultimul fir de iarbă, pentru creşterea căruia depune acelaşi efort ca şi pentru orice om. Nici nu am fi ajuns aici, în stadiul nostru de creator conştient avansat, înaintat, dacă nu ne-am fi sprijinit permanent pe ajutorul prietenilor noştri mai înaintaţi în evoluţii. Sigur că nimic nu s-ar fi creat fără activităţile lor, pe care le conştentizăm treptat din mijlocul experienţei noastre la diferite nivele de vibraţie. 

Ajutându-ne în fiecare clipă a vieţii noastre – venind practic din eternitate (faţă de viaţa noastră pământeană), şi mergând în eternitatea vieţii noastre de monadă conştientă de forţele sale creative, înţelegem treptat că rostul unor asemenea evoluţii complexe este înţelegem şi să folosim din plin viaţa universului în mijlocul căruia trăim. Iar aceasta – în orice fel de condiţii, pentru a ajunge să înţelegem toate caracteristicile vieţii de pretutindeni, toate manifestările de care pot fi capabile orice monade, de-a lungul evoluţiilor lor. De fapt, nişte evoluţii atât de complexe, pe care le înţelegem doar cât ne poate permite azi împlinirea noastră, de la acest nivel de vibraţie pe care îl suportăm acum. 

Numai în acest fel vom ajunge să ajutăm şi noi, la rândul nostru: având o experienţă bogată în orice punct al universului, în orice fel de condiţii ale variaţiei vibraţiei locale. Iar pentru asta este nevoie să desfaşurăm permanent activităţi participative la înţelegerea celor din jurul nostru, în echilibru şi învăţând permanent ce înseamnă iubirea ce ni s-a oferit şi nouă, care ni se oferă fără încetare, pe drumul propriilor noastre înaintări. 

Dacă ne referim la populaţiile umane, ajutătorii ne înţeleg bine pe toţi şi ne ajută pe toţi, necondiţionat, pentru că:

– ei ştiu bine că “răii” lumii sunt cei mai mici evoluanţi planetari umani, comparativ cu “bunii” (moralii, creatorii, spiritualii). Au puţină experienţă în condiţiile planetare actuale: vibraţie joasă şi aglomeraţie planetară foarte mare – la nivelul întregului biosistem planetar, nu numai al populaţiilor umane; 

– cei care au experienţă mai multă sunt spirite mai vechi pe această cale. Experienţa lor îi reţine să distrugă viaţa, preferă să şi-o piardă pe a lor în locul crimei, perversiunii, manipulării. Dar şi ei au altele de corectat, mai mult sau mai puţin conştient – dar din ce în ce mai puternic conştient cu fiecare revenire a lor pe aceste meleaguri universice. Ajutorul pe care ei îl oferă este mult mai subtil chiar şi faţă de subtilitatea ajutorului pe care îl oferă altora. Suntem spirite înaintate pe calea evoluţiilor, de aceea ajutorul merge în primul rând pe linia dezvoltării propriei intuiţii, căutării propriului fel de a înţelege realitatea şi a ne comporta pe măsura înţelegerilor proprii. 

Şi iată că am făcut astfel trecerea la următorul punct al dezbaterilor noastre, cel legat de felul concret prin care suntem ajutaţi: concret – dar subtil.