MILA VS. COMPASIUNE

Da, este foarte importanta aceasta discutie, se discuta mult in cercurile spirituale despre acest aspect. Rigurozitatea cu care se pune problema nu este doar legata conceptual de o literatura de specialitate - ea a fost dezbatuta candva in cercuri largi si este discutata in continuare de multi oameni din preajma noastra.. Am avut discutii cu multi oameni - laici si religiosi deopotriva - si am hotarat sa fac un studiu aprofundat legat de perceptia oamenilor obisnuiti si modul in care pot fi astfel indrumati spiritual. Rezultatele le voi posta si aici.
Deocamdata sa ma refer la faptul ca multa lume dispretuieste mila, si priveste compasiunea prin prisma acestui punct de vedere,fara sa poata explica de ce simte asa. Am aflat azi ca exista si ideea compasiunii ca slabiciune - dispretuita si ea astfel.
De regula compasiunea - cel putin la noi, la romani - nu este atat de urgisita cum este mila!!
Cred ca mila ma opreste sa fac ceva rau altcuiva sau sa imi fac ceva rau mie insami. Mila ma impinge sa fac ceva bun. Pe loc, concret, cu implicare ‘la locul faptei’. Mi-e mila de omul care sufera si ii dau ajutor pe cat este posibil si pentru mine, si cat (ce) mi se pare ca ii poate fi de folos in acel moment. Chiar si sa nu ma implic in a-i oferi ceva, dar am pe moment sentimentul de mila. Uneori simt ca mi se rupe inima de mila…
Parerea mea este ca compasiunea este o traire superioara, universalizata, care cuprinde o gama larga de simtaminte si acceptari. Care are la baza printre multe altele si mila. Dar in primul rand acceptari. Acceptarea universalizeaza si ridica pe trepte, intr-o spirala nesfarsita, sufletul uman (de fapt al oricarui intrupat) in universurile de manifestare spirituala.
Compasiunea poate fi accesul celui ce percepe necesitatile complexe de evolutie ale spiritului, prin prisma caruia CU TOTII invatam un element superior, traim CU TOTII transcedental momentul care reuneste astfel trecut, prezent si viitor deopotriva. Ne traim invatatura fiecare in parte. Este o traire extrem de subtila, care incredinteaza omul ca, oricat de multa experienta sau cultura ar avea, MAI ARE NEVOIE DE FOARTE MULTE …INFINIT DE MULTE LUCRURI DE INVATAT SI DE IMPARTASIT IN LUME… Suntem universali prin gand, vorba si fapta, si prin astfel de implicare da, PUTEM SA SCHIMBAM LUMEA. Nu toata si nu deodata… (chiar asta vrem?? atunci nu stim ce este cu adevarat un sfant…) Dar putin se poate, si pornind chiar de la a accepta sa ne schimbam noi insine.
Compasiunea si blandetea schimba lumea.

Compasiunea si blandetea pot fi ajutate de evenimente create prin forta vocii: varful de manifestare care sparge o incrancenare momentana (ai ridicat glasul la cineva o secunda, revii in momentul urmator cu hotarare pentru tine insuti pentru a nu ramane insurubat in necaz sau frustrare) contribuie la schimbare. Cert.
Compasiunea poate sa creeze conditii pentru manifestarea spiritului de sacrificiu, atunci cand se da curs unui ajutor de inalta simtire - o simtire care poate conduce la sacrificarea unor sentimente, sau bunuri materiale, sau chiar trupesti si de viata...
Am tendinta de a-l numi daruire: daca spun sacrificiu, parca am cersi sa ni se raspunda cu ceva, chiar si numai cu recunostinta. Este un mare 'oooof' gestionarea recunostintei… Dar daca daruiesc - nu cer nimic. Cel putin asa simt eu.
Sigur ca discutia ramane deschisa...