De multe ori se spune ca trăim acum vremurile biblice, ale sfârşitului timpurilor, dar este mai mult o discuţie peiorativă, decât una real acceptată. Chiar nu se poate accepta faptul ca de multe ori, informaţiile au referire directă la evenimente, nu sunt parabole, ci descrieri clare, care ne pun în temă cu elemente care trebuie acum depăşite de oricare om:
- Fiecare avem momente în care ţipăm unul la altul la altul din cauza neînţelegerilor dintre noi, având impresia că numai aşa ne putem atrage atenţia ori ne putem face înţeleşi; ori ţipăm pentru a ne auzi în vacarmul unor procese tehnologice sau pentru a acoperi un fundal extrem de gălăgios (muzică, aglomeraţii urbane) sau pentru a acoperi distanţe mari între parteneri; nu se face peste tot referire la ţipetele de frică, durere, spaimă – deşi le include şi pe acestea, in complexitatea trairilor planetare generalizate. Este vorba despre timpurile în care omul uită să-şi folosească forţele pentru înţelegere, conlucrare – dar fiecare mai mult sau mai putin, dupa personalitatea sa, după aptitudinile sale, după puterea şi priceperea de care poate dă dovadă în diferite conjuncturi sociale. Este mult mai uşor să ne impunem punctul de vedere, impulsiv sau agresiv, mai ales că energii avem destule, multe nici măcar conştientizate sş astfel nefolosite pentru a acoperi toate necesităţile pe care le avem: intelectual mai ales - de acceptare a unor desfăşurări sau numai cauzalităţi din timpuri şi evenimente pe care le trăim direct sau aflăm numai despre ele.
- Scrâşnetul din dinţi apare tot pentru că nu ne folosim forţele pentru a acoperi în mod egal tot ceea ce presupune existenţa noastră în fiecare moment, nu folosim toate energiile mentale – ca şi toate celelalte energii pe care le primeşte fiecare corp pe care îl avem în sistemul propriu. Nu se ia în consideraţie ceea ce deja se cunoaşte – lăsând ca orice cunoaştere să se situeze în domeniul celor văzute cu structurile oculare – fără să se stimuleze măcar cât de cât intuiţia umană, conform căreia şi cei care nu văd mental pot accepta însă cele mai multe elemente de cunoaştere din experienţa celorlalţi, care le percep în mod complex. De aceea apare un fenomen cu care destul de mulţi oameni sunt obişnuiţi deja - scrâşnirea din dinţi, în somn. Este un fenomen puţin studiat, care se refera la faptul că dantura noastră, care este creată nu neapărat pentru a mânca hrană solidă (în etapele mentale omul nu consumă decât foarte rar hrană solidă, formată din elemente moi, căci tubul digestiv, la fel ca şi celelalte organe interne, este foarte fragil), cât pentru a echilibra nefolosirea energiilor care formează câmpul din jurul capului uman: prin atingerea şi presarea fiecărei perechi de dinţi sau măsele (corespondenţii „sus” - „jos” ale structurilor osoase). Atunci când omul nu-şi foloseşte toate energiile care-i sunt disponibile, instinctiv se încordează maxilarul, se strâng dinţii şi astfel se descarcă energiile. Apare un sunet specific, o scrâşnire involuntară din dinţi. Este însă o descărcare superficială, căci imediat ce are loc relaxarea forţată, apare şi oboseala, se re-încarcă „golul” format şi presiunea îşi spune din nou cuvântul: apare din nou această „scrâşnire” Ea este cunoscută din timpuri vechi ca fiind proprie conducătorilor de mase supuse prin forţă – care dispreţuiau orice fel de muncă, folosind un registru de activităţi în general reduse. Chiar dacă acestea sunt folosite până la obsesie, restul energiilor stagnante creează blocaje de felul celor discutate, blocajele accentuându-se la furie = concentrarea puterilor pe moment, ceea ce conduce la încărcarea şi mai puternică a câmpurilor. Singura soluţie în acest caz este extinderea sferei de activitate sau, daca au loc în cel mai fericit caz folosiri ale tuturor liniilor de activitate umană, este necesară echilibrarea lor pe toate coordonatele: semnalul atenţionează că ceva trebuie folosit mai mult, că există posibilităţi de supradimensionare personală a unor linii de activitate, în funcţie de energetica proprie, moştenită din liniile genetice. Furia, ca expresie a neputinţei de a soluţiona problemele după tiparele proprii de rezolvare, poate deveni modalitate de soluţionare: când omul devine conştient de inutilitatea ei, reglează prin voinţă evenimentul, ceea ce este o descărcare totală a energiilor, la toate nivele existenţiale, prin efortul de a se menţine în standardele înalte ale unei atitudini normale de spirit evoluat.
De multe ori, consumul de medicamente, alcool, etc., dar şi impunerea de tăcere, de ascultare fără voinţa expresă a omului, indusă de conducători necunoscători ai psihologiei umane, conduc la o degajare aparentă de manifestare (prin scrâşnire involuntară), ceea ce conduce la o relaxare doar momentană, la nivelul corpului solid. Dincolo de ea se acumulează energii nefolosite, care vor conduce la explozii întârziate sub formă de ţipete, urlete, plâns, gesturi agresive, adică descărcări minimale în loc ca învăţătura şi activitatea complexă să fie aceea care să conducă la echilibrarea omului şi intrarea lui pe un drum optim de folosire a forţelor proprii. Numai prin astfel de activităţi complexe, personale se va determina utilizarea tuturor energiilor spirituale şi realizarea sarcinilor de destin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu