22. DIN VIAŢA CURENTĂ A OAMENILOR DIN VECHIME: CASELE, ÎMBRĂCĂMINTEA ŞI HRĂNIREA

Multe idei privind desfăşurări curente ale vieţii în vechime provin din resturile rămase de la migratori: resturi de case şi obiecte făcute în grabă; completarea “peisajului” s-a făcut în contemporan cu idei ce oglindesc vieţi umane desfăşurate în ultimele milenii, sub semnul sărăcirii care s-a instalat în ultimele două milenii. Pentru că populaţiile locale, de origine transcedentală, despre care discutăm noi acum, au avut o viaţă perfectă, şi înalt creativă, de o calitate pe care nu o putem crede azi – deşi ar trebui s-o credem după perfecţiunea şi arta cu care sunt realizate multe dintre cele de asemenea descoperite în ultima vreme. Dar tocmai de aceea, pentru că pare incredibil să fi avut tot poporul o asemenea viaţă, credem că ceea ce s-a găsit erau obiecte de cult sau ale unor nobili, fără să credem că conducătorii ar fi fost exact asemenea oamenilor din popor – doar cu sarcini ample de organizare a grupurilor populaţionale dintr-un întreg ţinut. Iar asemenea conducători cu sarcini de un asemenea fel au fost stabiliţi abia după începutul primelor migraţii, când populaţiile s-au organizat pentru crearea unui culoar ce trecea şi prin nordul teritoriului geţilor. În rest, fiecare om, din fiecare familie, din fiecare aşezare ştia bine ce are de făcut, experienţa era veche de milenii după cum înţelegem acum. Organizarea consta în retragerea doar în momentul în care se anunţau la mari depărtări deplasări de grupuri de migratori: oamenii erau pregătiţi din ultimul mileniu (adică al III-a), pregătite erau aşezările vremelnice de pe centura munţilor, aprovizionate bine cu provizii de hrană, îmbrăcăminte şi lemn pentru foc. Toţi oamenii erau obişnuiţi cu drumurile lungi, cu tot ceea ce ţinea de deplasări, erau cunoscute toate ţinuturile, tot ceea ce era nevoie ca oamenii să meargă, să stea şi să se reîntoarcă în linişte sufletească şi perfect ordonaţi prin chiar felul lor de a fi, după trecerea migratorilor. 

În faţa acestor relatări, s-au dovedit bune întrebările legate de materialele de construcţie ale caselor, de îmbrăcăminte şi de hrană – dacă nu foloseau decât prea puţin animalele şi foarte puţin din produsele lor. 

Să le luăm pe rând.

În primul rând să pornim de la faptul că, dacă noi discutăm despre geţi, despre populaţiile din zonele temperate, totuşi cele mai mari aglomerări umane erau în zonele calde sau la frontiera celor calde. În mijlocul zonelor temperate din continente populaţiile erau mai rare, dar egal răspândite în teritorii. 

Să nu uităm că la începuturi omul avea o energetică corporală impecabilă, sistemele corporale erau noi, vibraţia planetară nu ajunsese la valorile cele mai mici, dar oricum influenţele de la vibraţia înaltă anterioară erau încă puternice şi nici variaţia vibraţiei locale nu era decât foarte lentă, ceea ce nu crea un fond agresiv, aşa cum este azi. De aceea oamenii nu se confruntau încă cu frigul ca percepţie generală nici în zonele temperate ale planetei – cum era cazul geţilor şi al celţilor din vest (celţii vechi, edinii sau edainii în nord, nu cei numiţi “celţi” din migratorii asimilaţi între timp) sau orientalilor din nordul Asiei, dar şi din extremităţile sudice ale continentelor din emisfera sudică. 

De asemenea să reţinem şi faptul că de la început Moşii au folosit focul nu numai pentru prelucrări de metale, ci şi pentru încălzirea incintelor – dar nu şi pentru prelucrarea hranei. 

Folosirea discretă a animalelor a fost, ca şi a selecţionării seminţelor şi rădăcinilor de plante, una dintre primele acţiuni ale Moşilor şi numai ei puteau face acest lucru; oamenii noi, chiar dacă erau spirite cu foarte multă experienţă, nu ar fi făcut-o fără strângere de inimă, mai ales selectarea şi îmblânzirea animalelor (obişnuirea lor cu tangenţa directă a oamenilor), şi Moşii ştiau bine acest lucru. De aceea ei au atras şi au lăsat anumite păsări şi animale să se apropie de oameni şi au folosit puful, penele, părul şi blana lor (din perioadele de năpârlire, nu prin tuns) pentru a face ţesăturile necesare în zonele temperate. Părul şi blana se culegeau cu atenţie, se torceau împreună cu fibre de in şi cânepă, dar şi din scoarţa şi lemnul unor copaci, practică care s-a pierdut în timp. 

Casele din aşezări erau create din buturugi legate cu pământ amestecat cu anumite ierburi uscate şi pietre de râu. Interiorul şi exteriorul erau acoperite cu lemne lungi de copaci tăiate în jumătăţi şi sferturi, iar ferestrele erau oblonite, perfect îmbinate pe sistemul ţiglelor (jumătate acoperite cu jumătatea rândului superior). Casele erau pe toate părţile dublate de verande, cu ferestre, verande care erau folosite pentru depozitarea diferitelor materiale gospodăreşti şi lemnelor pentru foc, înafară de magazii care înconjurau casa, între două rânduri de copaci şi arbuşti pentru spargerea vânturilor. 

În interior peste ferestre aveau draperii, lucrate pe baza aceluiaşi sistem ca şi îmbrăcămintea oamenilor pentru vreme rece: 2-3-4 straturi din materiale diferite: in, cânepă şi lână moale, toate tratate cu ierburi sau pământuri speciale, pentru înmuiere. 

Hainele erau astfel foarte moi, chiar dacă aveau straturi din fibre de cânepă – dar înmuiate cu fierturi de ierburi şi croite pe corp, mulate pe corp, atât cele ale femeilor, cât şi cele ale bărbaţilor. Toate (haine şi draperii-perdele) se schimbau în acelaşi timp:

– vara: haine din ţesătură de in şi alte fibre tratate pentru a fi rezistente, de tipul pânzei topite; draperiile de vară erau tot de acelaşi tip, la ferestrele camerelor şi ale verandei;

– iarna: toate erau formate din 3-4 straturi din ţesături din in, cânepă şi lână moale, aşa cum am descris mai sus. 

Cu timpul şi cu diminuarea vibraţiei corporale, senzaţia de frig a devenit mai clară şi focul din vatra casei a devenit necesar nu numai pe timpul iernii, dar şi primăverii şi toamnei, precum şi în timpul nopţilor mai reci din nord. Dar s-a îndesit de asemenea şi creşterea păsărilor şi animalelor special pentru pene şi blană, ca şi pentru hrănire, după primele migraţii. 

Hrănirea este de asemenea un capitol aparte în aceleaşi condiţii – fără creşterea animalelor la începuturi. Ceea ce a fost mai uşor la începuturi a fost faptul că întreaga corporalitate a oamenilor a beneficiat în continuare de hrănire energetică intensă prin osmoză. 

Am scris mai sus că foloseau lemne pentru încălzirea încăperilor casei – dar încă nu şi pentru prelucrarea alimentelor: atâta vreme cât energetica corporală avea vibraţie înaltă şi procesul de hrănire era în mare parte prin osmoză – osmoza fiind majoritară şi astfel normalitate înainte de glaciaţiune – era încă la cote înalte. Lucrurile stăteau încă în acest fel, întrucât straturile interioare ale corpurilor fluidice: astral, mental şi cauzal erau încă în stare avansată de funcţionare – înafară de cel mai profund strat al corpului mental care era folosit în străvechimi pentru creaţie materială mentală. Ştiau bine că pe măsură ce foloseau din ce în ce mai des manifestări fizice corpurile fluidice îşi vor diminua activitatea şi ştiau bine consecinţele – dar în fond tocmai pentru o asemenea fenomenologie erau întrupate toate spiritele umane acum, în această perioadă cu vibraţia cea mai joasă, pe Pământ:

– în cazul protecţiei ştiau că frigul se va instala complet pe planetă în zonele temperate, şi oamenii se vor apăra prin folosirea pieilor şi blănurilor de animalele din ale căror trupuri se vor hrăni, asemenea multor alte vieţuitoare pământene;

– în cazul hrănirii ştiau că procesul de osmoză se va diminua treptat fără însă se dispară, dar în mod necesar vor trebui să folosească hrănire fizică adecvată pentru a supravieţui: grăsime şi carne. 

Două lucruri trebuie să reţinem în aceste sensuri:

1. Osmoza (https://dexonline.ro/definitie/osmoz%C4%83"  este un proces de difuziune a uneia sau mai multor substanţe printr-o membrană permeabilă. În cazul corpurilor noastre, cele două medii între care are loc procesul de transfer este spaţiul înconjurător al corpului şi fiecare corp în parte. Nu numai porii de la epidermele tuturor corpurilor asigură acest proces, ci toate plexurile, subplexurile şi canalele corpurilor fluidice. Pentru corpul fizic procesul are loc prin porii epidermei, dar corpul fizic este dublat perfect de corpul dublu-eteric care îi asigură energia corespunzătoare şi corpului fizic. 

2. Diminuarea corporalităţii fluidice prin restrângerea numărului de straturi, aşa cum ştim bine acum, dar de acest proces trebuie să mai legăm altul, tot atât de important pentru viaţa noastră de azi: reducerea de acest fel a straturilor corporale are loc în primul rând prin diminuarea activităţii plexurilor-malaxor  (consultaţi toate articolele de la Plexuri)

Toate plexurile malaxor de la stratul cel mai profund al corpului mental se închid şi rămân simple canale ale stratului aflat în stare latentă, la fel ca şi celelalte canale: rămân deschise pentru a permite fluxurilor energo-materiale să traverseze corporalitatea întreagă, să nu blocheze circulaţia. Celelalte straturi vor rămâne o perioadă cu plexuri-malaxor în funcţiune, dar cu activitate din ce în ce mai redusă; straturile care rămân în funcţiune vor avea toate activităţile plexurilor cu activitate mai redusă, o parte din ele se vor transforma temporar în subplexuri, o parte din subplexurile originale se vor transforma în canale, care vor rămâne aşa alături de celelalte canale (nici un canal nu se închide) până la creşterea, din nou, a vibraţiei planetare. 

Doar pe parcursul copilăriei (adică până la preluarea corpurilor spirituale de către spirit de deasupra corpurilor mamei sale), plexurile-malaxor de la fiecare corp superior vor rămâne deschise (pentru a grăbi creşterea, dezvoltarea rapidă a corpurilor, din acelaşi motiv de scurtare a timpului destinului fizic), dar în jurul vârstei de cca. 20 ani ele vor începe să se închidă, dar rămân deschise numai cele de la ultimul corp din sistemul corporal (chiar dacă în vremea pe care o analizăm mai rămâneau plexurile-malaxor de la toate straturile superioare ale fiecărui corp în parte). Aceasta este, în felul ei profund, o protecţie pentru ca fluxurile cu vibraţie foarte joasă să nu fie atrase şi să nu fie vehiculate în exces pentru a nu se diminua încă şi mai mult vibraţia generală: şi a corpurilor, şi a câmpurilor proprii, dar şi generale ale planetei.

În asemenea condiţii, oamenii acelor vremuri aveau încă o vehiculare puternică a fluxurilor energo-materiale a căror vibraţii nu ajunseseră încă la cele mai mici valori ale frecvenţei lor. Dar oamenii ştiau bine toate procesele aflate în curgere permanentă şi efectele lor, pe care nu le trăiau prima dată în evoluţiile lor şi despre care ştiau foarte clar dinainte de venirea pe Pământ – erau toate exact cele pentru care veniseră acum, aici. Desigur, în deplină conştienţă de toate astfel de procese şi efecte, era acceptat totul cu străduinţă în echilibru fizic şi psihic; mai greu este, normal, în perioadele de trăire efectivă – care însă sunt mult apreciate după terminarea destinului: adică în perioada astrală de după terminarea destinului fizic, dacă nu au apucat să efectueze analize, cu conştienţa şi conştiinţa avută în timpul vieţii fizice, atâta cât sunt ele fiind un exerciţiu real extrem de puternic, care contribuie enorm la înaintările noastre spirituale. În acele vremuri analiza stării curente, comparativ cu starea dinainte de glaciaţiune, cunoaşterea efectelor diminuării vibraţiei planetare şi diminuării activităţilor multisenzoriale – mentale şi astrale – ocupa un loc de frunte în activităţile curente. Nu era atât de profundă pe cât se putea înainte, dar ceea ce se putea face în astfel de condiţii se realiza de către fiecare om în parte, fără excepţie. De asemenea ştiau că asemenea conştienţă se va pierde, de aceea orice „exerciţiu” făcut pe loc era binevenit, întărea puterea de menţinere a unei conştienţe şi conştiinţe puternic manifestă în continuare. 

Aşadar să reţinem că energizarea întregului sistem corporal era la cote foarte înalte – chiar dacă nu la valorile corporalităţii dinainte.

De asemenea să nu uităm faptul că sistemele corporale erau noi, nedeteriorate – după cum nici cele vechi nu fuseseră de altfel (omenirea renunţase la ele pentru a proteja biosistemul planetei şi a se consolida în manifestări pur-fizice în această perioadă, cu această oportunitate a minimului vibraţional zonal). Deşi au funcţionat cca. 40 milioane de ani, nu erau deteriorate datorită vibraţiei generale foarte înaltă a întregii subzone, astfel că nici o influenţă exterioară nu avea puterea să obosească sau să deterioreze, toate armonizându-se perfect. De asemenea, în perioada analizată:

– vibraţia planetară era joasă comparativ cu perioada anterioară, dar nu ajunsese încă la o valoare minimă. Pământul purta încă vibraţia înaltă, suficient de înaltă pentru a păstra o influenţă bună asupra biosistemului. În general, circulaţia aeriană a fluxurilor energo-materiale influenţează mult mai rapid corporalitatea individuală (a vieţuitoarelor independente pe planetă), schimbarea venind mult mai repede în cazul vieţuitoarelor decât în cazul planetei. Vom vedea că oamenii au creat în plus obiective pe parcursul drumurilor spirituale pentru a se ajuta astfel cu vibraţii care să se schimbe încă şi mai lent decât cea a circulaţiei aeriene a fluxurilor. 

– se desfăşura într-un mod total diferit folosirea corporalităţii umane: în cazul corporalităţii anterioare, ea era numai în calitate de canale de direcţionare a radiaţiei proprii, lucrările realizându-se direct cu seturile de raze speciale pentru fiecare operaţiune, trăire în parte, folosind fluxurile din mediul cosmic şi nu făcând eforturi de exploatare şi prelucrare a unor materiale pe care le necesită creaţia materială fizică. Corpul fizic era înainte folosit la minimum, doar pentru stabilitate în mediul fizic planetar şi pentru orientare în mers şi creaţie, cu ajutorul expres al elementelor matriceale planetare şi cosmice. Omenirea nu mai avea parte de aşa ceva, corpul fizic era din ce în ce mai mult folosit – până când s-a ajuns la folosirea lui aşa cum ştim bine azi. 

Dar în perioada analizată activitatea fizică era în dezvoltare – dar nu ajunsese la valorile maxime cunoscute azi. În asemenea condiţii corporalitatea fizică nu avea încă nevoie de multă hrană, dar nici activitatea nu era multă: omul avea grijă să-i fie echilibrată, moderată, analizând variante şi alegând pe cele mai bune pentru el, dar şi pentru natură şi obiectivele (sarcinile) pe care le aveau, tratate cu nespus de multă responsabilitate. 

Hrana era vegetală exclusiv, cu mici excepţii în zonele temperate unde era nevoie de provizii de un anumit fel pentru perioadele de iarnă. Se foloseau fructe şi legume autohtone, ale anotimpului, pe care Moşii le selecţionaseră de la primele aşezări, adaptate locurilor şi folosite în deplin echilibru pentru om şi natură: rotaţia culturilor a fost o acţiune, o lucrare profund gândită – nu ca o necesitate dureroasă în momentul ajungerii la secătuirea pământurilor. Toate erau consumate în stare proaspătă şi pentru iarnă – uscate ori conservate în miere de albine. 

Este de menţionat şi faptul că se consumau exclusiv vegetale autohtone, din pământurile natale ale întrupaţilor. Nu s-au adus legume, fructe, seminţe de pe alte continente, întrucât cunoaşterea profundă a corporalităţii umane, cu specificul energetic al fiecărei rase în parte, cu specificul vibraţional al fiecărui continent, determina omul, cuminte şi astfel cunoscător, să nu se hrănească decât din vegetalele pământurilor natale. În drumeţiile înafara pământurilor natale, efectuate de două ori pe destin, se foloseau drept hrană vegetalele cele mai apropiate de structura proteică şi vibraţia celor din pământurile natale, cunoscute bine de către călăuze şi, cu timpul şi de oamenii din toate aşezările, făcând parte din învăţăturile, îndrumările Moşilor. 

Când iernile au devenit mai grele, ca urmare a diminuării pronunţate a vibraţiei planetare, s-a început folosirea fierturilor şi copturilor de plante şi legume: pentru hrana copiilor la început, apoi s-a extins şi la adulţi, generalizându-se astfel şi îmbogăţindu-se mereu.

În cursul mileniului VI î.H. au început pregătirile pentru folosirea laptelui şi cerealelor în vederea marilor deplasări (ale grupurilor migratoare), dar şi munci necesare cu un grad mai mare de agresivitate asupra corpurilor fizice umane: cultivarea pământurilor pe arii mai largi, folosirea animalelor pentru arat şi tracţiune, călărie, apoi treptat, în anumite popoare nordice, folosirea materialelor provenite de la animale decedate (la început natural). Concomitent s-a dezvoltat atenţia acordată îngrijirii animalelor şi culturilor extinse, dar echilibrate pentru folosirea cu măsură: toate au rămas în vizorul tuturor populaţiilor.

În regiunile calde, acolo unde populaţiile erau mai dese, nici una dintre aceste folosiri nu au fost necesare timp îndelungat, hrana şi îmbrăcămintea au rămas cele din trecutul lor apropiat. În zonele temperate, odată cu închiderea straturilor corporale intermediare s-a instalat frigul, dar omul folosea încălzirea cu lemne încă din primele timpuri. S-a păstrat însă mereu echilibrul între tăierea arborilor şi însămânţările în locurile respective, pentru refacerea pădurilor, oricât de puţin, de grijuliu erau tăiaţi arborii. De asemenea erau plantate perdele de arbori şi arbuşti în jurul caselor şi în jurul plantaţiilor, precum şi în zonele de lunci ale apelor curgătoare din apropierea aşezărilor: răchită, arini, aluni, de asemenea pietruirea unor zone cu periculozitate mare în timpul viiturilor. Nu toate drumurile pietruite din Europa au fost construite de romani – ei doar au preluat şi au dezvoltat obiceiurile locului, au întărit şi dezvoltat pietruirile vechi ale populaţiilor autohtone. 

Să ne oprim deocamdată aici, dar vom adăuga diverse elemente de cunoaştere în aceste direcţii ori de câte ori va fi cazul.