DESPRE REPREZENTĂRILE TIMPURILOR

Discuţiile despre timp rămân întotdeauna deschise – este un subiect care nu se va epuiza nicicând. Putem doar să ne mai gândim la ceva, din când în când, cu speranţa că ne putem da seama de mai multe amănunte ale vieţii noastre pe acest Pământ. Vom continua discuţiile noastre despre timp în viitor, deocamdată însă consider că este necesar de discutat despre ceva cu care ne mai întâlnim uneori în viaţă, dar nu ne prea dăm seama ce legătură are cu profunzimile gândurilor despre timpuri şi vremurile care s-au marcat prin el. Este vorba despre vremea aşteptărilor noastre.
Adică, ce dorim să se petreacă şi ce se petrece în realitate. Ce putem face ca ceva să se petreacă sau nu. Avem aşteptări optimiste, pesimiste sau de necrezut, de neaşteptat să se petreacă: fie ele bune, plăcute, frumoase sau nu. Facem sau primim predicţii conform extrapolărilor oferite de societate în perioada, şi cu evenimentele pe care le ştim. Descoperim însă că lucrurile pot lua întorsături neaşteptate, care se desfăşoară cu puteri nebănuite. Şi aşa am inventat cuvântul "fractal": căruia i se face şi o adevărată biologie matematică (da, da!!!). În anumite condiţii, unele mecanisme nu funcţionează şi ştim treptat şi de ce: apar mereu noi variabile pe care nu le-am luat în calcul şi imediat ce descoperim posibilităţi de calcul, punem totul în tiparele ce decurg din logica desfăşurată sub ochii noştri.
De unde vine dorinţa aceasta acerbă a unora de a matematiciza totul, de a descoperi formule matematice – adică tipare conform cărora fenomenele din viaţa noastră apar, se dezvoltă, se multiplică şi apoi se pierd: ori prin împrăştiere, ori prin implozie, moarte: dispariţie, ieşire din schemă.
Pe de altă parte, există oameni care iubesc doar forma, iar tiparul după care formele frumoase apar şi dispar nu intră în interesul lor general. Cele două categorii de oameni par, la prima vedere, despărţiţi de rifturi, canale (căci văile sunt prea mici!!) lungi şi adânci. Par să se dispreţuiască reciproc, deşi mulţi găsesc, dacă se plac ca oameni, chiar şi căi de acces unii către alţii. Fiecare place ceva, fiecare vibrează puternic la ceva. Fiecare însă, fără să ştie, se sprijină unul pe altul, pe căi de reprezentare pe care le vor înţelege mai târziu. Şi atunci se vor accepta unii pe alţii, vor accepta că fără să ştie s-au sprijinit unii pe alţiii, că şi-au dezvoltat în mod uimitor mecanismele trăirii în viaţa de zi cu zi. Dar ceea ce este şi mai important în lumea pe care ei o sprijină, fără să ştie cum, este faptul că fiecare îşi dezvoltă în felul propriu: creativitatea, inventivitatea, dar şi înclinaţiile native către valorificarea potenţialului personal şi de grup, potenţialul de înţelegere a extinderilor propriilor limite, acolo unde orice "bun simţ" le vede şi le acceptă ca fiind posibile. Imposibilul devine astfel posibil, posibil de acceptat, de explorat, de dezvoltat şi de depăşit în continuare. Căci pe acelaşi drum, deschiderile apar prin porţi nebănuite, chiar dacă la stânga sau la dreapta bariera, sau zidul, sau frontiera pare să existe în continuare. Intuiţiile dau curaj şi fiecare om merge mai departe pe drumul său, niciodată barierat cu adevărat: întotdeauna, de fapt, cămila trece prin urechea acului. Cum?! Pentru că nu ştie (dar va şti cândva) câţi – nenumăraţi – au muncit pentru ca punctul să se facă cerc, cercul să se lărgească prin puterea altor necunoscuţi, lumina înţelegerilor să irumpă acolo unde sufletul abătut credea a fi o fundătură…
De fapt nimeni, niciodată, nu a fost în vreo fundătură. Dar nu ştim asta şi propriile noastre încredinţări ne conduc la durerea unor asemenea constatări. Închidem ochii pentru o clipă, şi când îi redeschidem vedem totul schimbat în jur.Şi nu ştim de ce.
În primul rând pentru că nu avem curajul să mai închidem ochii, din când în când. I-am odihni. Am aschimba peisajul, cum bine spun oamenii. Ruşii şed înainte de orice plecare. Celţii, pe vremuri, beau o cană cu băutură uşoară, înainte de a pleca la drum. Românul se uită în urmă şi vede altfel perspectiva din faţă. Este o oprire din ritm şi o schimbare de ritm. Si tocmai de aceea sufletul, odihnit o clipă, schimbă întreaga viziune. Şi astfel merge mai departe, împrospătat, înţelegând din ce în ce mai multe lucruri.
Să revenim, acum, la cei care iubesc cifrele, tiparele, şi la cei care iubesc frumosul în desfăşurarea lui imagistică. Dacă profesorii de matematică le-ar spune de la bun început elevilor lor că matematica nu leagă – ci eliberează creativitatea omului, s-ar putea să avem mai mulţi elevi cu note mari la matematică decât avem acum. Dar şi mai mulţi oameni care ar iubi frumosul, ordinea, curăţenia. Aţi crede că este aberant ce spun eu, dar cred că nu este aşa.
Matematica nu îngrădeşte, nu pune tipare, limite, aşa cum cred mulţi oameni. Ea crează o bază teoretică pentru extinderea unei creaţii, pentru împânzirea creaţiei în sfera universului cunoscut. Majoritatea lucrurilor care ne înconjoară au la bază, într-o formă sau alta, calculul matematic. Şi eu l-am urât, când părinţii mei m-au obligat să fac realul, deşi eram plină ochi de dorinţe şi abilităţi umaniste. Nu au gândit ei atunci ceea ce gândesc eu acum, dar eu zic că a fost un soi de destin care m-a ajutat să înţeleg mai multe lucruri şi să nu mă împrăştii, ci să caut şi sinteza, acolo unde nu intră cantitatea. Şi multe altele, la fel.
Lumea creaţiei umane este frumoasă pentru că există şi visătorii umanişti care nu înţeleg (încă) matematica, dar visul ce-şi deschide aripile din sinea lor înfrumuseţează nespus de mult rigiditatea cifrelor celorlalţi. Sufletul preocupat de abstractizări aparent aride se înalţă pe aripile celor care duc frumosul în lume, fără să bănuie măcar ceea ce fac. Se sprijină mereu unii pe alţii şi nu au habar. Se pregătesc intens unii pe alţii pentru a deveni universalizaţii zilei de mâine.
Un "mâine" care va fi frumos şi liniştit, căci oamenii se vor înţelege în curând tot mai mulţi unii pe alţii, devenind astfel conştienţi de tot ceea ce au de făcut, şi pot face, în continuare, sub soare. Inginerii vor crea şi vor răspândi frumosul, visat de umanişti. Nu se vor mai nega unii pe alţii, îşi vor zâmbi, echilibraţi, unii altora şi, cu toţii, îşi vor deschide sufletele dimensiunilor stelare şi pământene deopotrivă, înţelegându-le şi înţelegându-se astfel, perfect.
Este un "cândva" care nu mai are mult timp de aşteptat. Căci vine timpul împlinirilor aşteptărilor, la care au visat generaţii de-a rândul, cei dinaintea noastră. Poate cu noi cu tot, dar nu asta este important aici. Ne aşteptăm mereu la câte ceva, chiar poate trăim prea mult cu gândul la timpul împlinirii aşteptărilor, uitând că mereu construim câte ceva, acum, aici. Degeaba ni se tot spune că nu a fi "treziţi": fiecare este trezit pe felia lui de treabă, de destin, de om. Fiecare om crează ceva pentru umanitate, chiar şi aceia care distrug. Fără curajul lor de a distruge, alţii nu ar mai avea curaj să creeze. Fără ceea ce fac aici, nu vor avea curajul să încerce nicăieri, mult timp. Vor învăţa şi să nu distrugă: va fi pasul lor următor, greu: şi cei care construiesc azi – au distrus ieri.
Nimeni nu rămâne neînvăţat, oriunde în univers. Chiar ne aşteptăm să fim învăţaţi, chiar de către semenii noştri, să primim ceva de la ei – de la unul sau de la toţi cei peste 6 miliarde din jurul nostru. Cu toţii ne oferim ceva: un ajutor de creaţie, de gândire, de consolidare – a oricăror feluri de manifestare, în timpuri de învăţare şi în timpuri de estompare.
Am învăţat şi eu, în ultima vreme, ceva: Dumnezeu nu pedepseşte, ci măreşte rata creaţionistă plină de frumuseţe, de blândeţe, de condiţii bune, optime creaţiei. Totul conduce la diminuarea obişnuinţei de rău, agresiv, crud, intolerant. De care se va servi orice suflet, cu atât mai mult timp, cu cât rău a făcut mai mult în viaţă. Cu cât a denigrat şi a alungat mai mulţi oameni buni în viaţă, cu atât va avea mai mult parte de astfel de oameni, în perioada sa de învăţătură ulterioară. De frumuseţe, de gingăşie, de bunătate. Sufletul se dezmorţeşte, învaţă să aprecieze tot ceea ce este mai bun şi mai minunat în orice desfăşurare, oricât ar fi aceea de neplăcută. Învaţă că tot ceea ce este aparent greu şi neplăcut are puncte de sprijin în uşor şi plăcut, iar cu timpul fiecare dintre noi ajungem să descoperim pe zi ce trece, multe – din ce în ce mai multe – lucruri care la început ne-au părut grele nesuferite – şi pe care astfel ajungem să le înţelegem, să le apreciem, să le iubim. Să le înălţam în proprii noştri ochi, şi apoi în ochii altora, să ne înălţăm cu ele, şi cu toţii, în sfere pe care nici nu le-am bănuit cândva.
Multe comunicări vorbesc despre dimensiuni ale creaţiei universale care se sublimează acum şi în perioada urmatoare. Ele se referă în primul rând la cunoaşterea şi simţirea pe care le traversăm treptat, pe măsura creşterii vibraţiei medii planetare, rezultat al creşterii celei stelare şi galactice. Nimic nu trece lăsând ceva în urmă, nimic în această lume nu se face fără înţelegerea tuturor. Nimic nu se schimbă fără o pregătire anterioară, a fiecărui om pe felia lui de înţelegere. De aceea ni se cere în primul rând să ne înţelegem reciproc: nu numai acolo unde se bate monedă pe compasiune, ci oriunde se află ceva în faţă căruia avem tendinţă de a nega. Este o dimensiune sufletească pe care cei care aspiră la înălţare nu trebuie s-o uite, căci înălţarea aşteaptă pe toată lumea. Cei care sunt azi în stare să o creadă trebuie să nu uite că nimeni dintre noi nu a făcut curăţenie prin toate ungherele, la fel ca şi cei care nici nu au visat încă la aşa ceva. Este important să ne îndreptăm atenţia către orice nivel, ca să putem accede azi, sau mâine, sau oricând, către nivele superioare.
Căci încă nu ştim bine ce sunt şi cum sunt acele nivele superioare.

ÎNCĂ PUŢINĂ DISCUŢIE ASUPRA TIMPULUI

Nu sunt savant să fac abordări ample şi matematice asupra timpului, dar sunt anumite date de la care mi se pare că putem să pornim în abordări ulterioare, pe măsură ce înţelegem fenomenele lumii care ne înconjoară. De asemenea, sunt multe discuţii pe care nu le putem aborda total într-un articol - poate nici sintetic într-o viaţa întreagă… Dar putem aborda trepte de gândire asupra subiectului care rămâne deschis şi putem înţelege părţi ale unor fenomene, rămânând deschişi la completările ulterioare.
Problema timpului este discutată tot mai frecvent. Am promis şi eu că o mai abordez din când în când, atunci când eu însămi strâng înţelegeri, idei, aspecte pe care le-am abordat trecător, anterior.
Este o mare diferenţă între a monitoriza timpul şi a percepe timpul ca atare; se poate discuta despre percepţia personală a timpului (a fiecărui individ în parte) şi timpul ca variabilă sau constantă a Universului Fizic în care trăim. Depinde din care unghi de vedere abordăm problema. În timp ce noi trăim aici, acum, se desfăşoară în paralel dimensiuni (sau realităţi) distincte, unele defazate în spaţiu şi în timp, altele fiind în fază cu dimensiunea noastră (desfăşurând realitatea în mod identic din acest punct de vedere) - dar fiind alcătuite din elemente energo-materiale de vibraţii diferite. Asemenea condiţii de desfăşurare a lumilor îşi pun în mod cert amprenta asupra derulărilor temporale locale, chiar şi asupra unui cercetător dinafara lor - indiferent dacă el îşi dă seama sau nu acest aspect.
Coexistăm însă cu toţii în planul general al unei Creaţii uriaşe din care azi înţelegem doar o mică parte - dar avem la dispoziţie puterea mentală prin care înţelegem, detaliat sau sintetic, organizări desfăşurate în acelaşi timp cu viaţa noastră, având impact asupra noastră, fără de care nu am fi aici, acum. Că vrem sau nu, că putem sau nu să recunoaştem sau numai să acceptăm acest lucru, nu împiedicăm cu nimic să se desfăşoare totul constant, ritmic, venind din eternitate şi mergând în eternitate.
Se va discuta despre timp în fel şi chip. Circulă de 2 - 3 ani informaţii privind modificările vibraţionale ale planetei noastre, ale sistemului nostru stelar şi ale galaxiei din care facem parte. Şi mai circulă informaţii privind felul în care timpul, ca o variabilă universală sau numai locală, s-ar reduce simţitor, arătându-se prezumtive rezultate, ale unor prezumtive calcule, conform cărora ne-am îndrepta către timpul cu valoarea "zero", undeva în jurul datei mult discutatei de 21 decembrie 2012.
În timp ce cineva îmi prezenta, acum 2 ani (opa! s-au făcut deja 3 !!) această teorie, spunând că asta poate observa oricine: nu mai are nimeni timp, timpul se sfârşeşte, nu mai avem la dispoziţie decât 16 ore "pe zi" (de 3 ani tot 16 ore) în loc de 24 de ore. La drept vorbind, mă gândeam şi eu că sunt într-adevăr momente în care nu am timp... să le fac pe toate câte ar trebui să le fac dacă aş asculta de toţi cei din jurul meu: dacă aş lucra la serviciu 9 - 10 ore ca şi înainte (noroc cu PC ul, care scurtează formidabil timpul de lucru, binecuvântat fie cel care l-a inventat!!), să mă plimb, să citesc, să conversez cu cei peste 100 oameni din agenda mobilului, să mă uit la filme vechi şi noi, să fac tot ceea ce alţii din jurul meu mi-ar pune în cârcă pentru că ei nu vor să se uite decât la TV sau prin infinitatea internetului... să facă şi ei (nu??!!) orice altceva decât ce le este dat să facă pentru omul zilei de azi.
Dar pentru că astfel dăm cu toţii în bâlbâială (aş mai număra primăriile, cumpărăturile, îngheţarea timp de o oră aşteptând RATB ul..) ... na! timpul implozează...
Îi demonstram prietenului care rămăsese cu gura căscată că de cele mai multe ori pentru mine timpul parcă se lăţea, se lungea... nu are cum să se lungească în fond... dar mai şti??!! de parcă intram într-o buclă temporală din acelea de care se vorbeşte în SF-uri… Dar dacă intru în panică, am observat că "trag" timpul după mine: simt o presiune cumplită în creier, parcă nimic nu mai "merge", nici să vorbesc nu mai pot, înghit cuvintele, înghit şi respiraţia. Ceva merge "pe sărite", ca atunci când privesc la TV pe computer în timp ce rulează mai multe programe deodată.
Şi, continuam eu, când sunt liniştită, când - înainte de o lucrare, la serviciu sau oriunde în altă parte, respir adânc cu ochii închişi, mă opresc câteva clipe să simt cum liniştea îmi invadează tot trupul, şi gândul, şi orice fel de simţire… pornesc să fac ceea ce am de făcut fără să mă gândesc că nu am timp, că nu am condiţii… Condiţiile sunt cele ce sunt şi gata. Nu mă las auto-condiţionată şi, dacă pot, nu las nici pe alţii s-o facă. Este foarte drept că nu se poate aşa ceva tot timpul, dar aceasta este altă poveste.
Şi timpul parcă se dilată, şi fac într-o zi de mă mir şi eu ce, şi cât am putut face… Dar în clipa în care pierd armonia cu aerul liniştit din jurul meu, acel timp zboară, parcă stimulat de alţii şi altele din jurul meu. Dacă mă necăjesc că nu am ce-mi trebuie, că nu am condiţii, următoarele 10 minute nu ştiu ce au fost, cum au fost, de parcă le-am dat altcuiva, din viaţa mea. Şi când îmi reintru în linişte, totul devine calm şi liniştit, toate se aştern tăcut în faţa mea, de parcă s-ar face toate… aşa cum bine spunea o prietenă: de la sine…
De parcă timpul ar fi frânghie care se scurtează şi se îngroaşă, sau se lungeşte şi se subţiază, până ce dispare cu totul. Căci în acea "buclă" timpul nu se mai simte, dar se poate percepe doar prin efectele actiunilor desfăşurate în acea perioadă de timp: pentru mine - paginile scrise în linişte, în teanc de 20-30 de parcă s-ar fi scris singure, cu scris egal şi regulat. Când ridic ochii, nu a trecut decât o oră.
Acela este timpul meu real.
Când suntem mai mulţi "pe un timp", timpurile se încalecă, îşi trag seva unul de la altul, se îngemănează şi se bat - după cum sufletele noastre sunt şi ele, la fel.
Prspectiva din care privim timpul este alta, diferită de la om la om, de la o vieţuitoare la alta. Am citit undeva cum că unei muşte i se pare viaţa ei tot atât de lungă pecum ni se pare nouă - viaţa noastră. Trăim astfel o sincronizare cu un timp planetar, nu numai în funcţie de AND-ul nostru celular, ci de toate structurile asemănătoare acestuia din celelalte corpuri fluidice pe care le avem: orice vieţuitoare planetară, aflaţi cu toţii în acelaşi câmp universal. Fiecare celulă a sistemelor noastre corporale se armonizează perfect cu Pământul (cu pământurile planetei, cu apele, cu aerul), cu întreg "colţul" nostru de cer în care ne zbenguim !! Avem puterea pe care Creaţia - cerurilor şi a noastră, a tuturor - ne-o oferă pentru a ne înţelege, pentru a ne accepta într-o lume uluitor de variată: ne ajută să-i cunoaştem tainele, din ce în ce mai profunde pe măsura înţelegerilor noastre, cu puteri şi ele din ce în ce mai mari, parcă tot pe zi ce trece…
Suntem într-adevăr pe o coardă, fiecare dintre noi. Îi spunem, popular: drum sau destin, dar suntem o buclă de viaţă călătoare pe un string: supus celor care au creat stringul, cu dragoste şi înţelepciune, o lume a stringurilor în care ne integrăm astfel perfect, în orice moment. Lumea buclelor călătoare este mai frumoasă sau mai puţin frumoasă, după cum este sunetul nostru interior, şi lumina noastră interioară. Dacă sunt frumoase, voioase, deschise, contribuie mereu la construcţia altelor noi - prin vibraţia lor înaltă, sau dacă nu - la distrugerea celor mai plăpânde, prin vibraţia lor scăzută.
Timpul nu rămâne însă o necunoscută, mai presus de cele care ne formează viaţa, atât şi cum ne este dat nouă.
Mai sunt destul de multe lucruri interesante de abordat. De exemplu, percepţia timpului în societăţile străvechi - lemuriene şi atlante: un timp nemonitorizat, dar perceput cerebral şi cu senzorii corpurilor fluidice ca fiind segmente de destin, de lucrare personală, integrată în lucrarea societară locală: toate fiind bine cunoscute şi urmărite: personal şi în grup spiritual, în armonie perfectă cu derulările planetare, stelare şi local galactice (din "braţul" local al galaxiei, loc unde se află Pământul). Nici măcar cercetătorul retrocognoscibil (adică: cel care cercetează trecutul planetei şi totdată al societăţii umane) nu îşi poate da seama cu precizie în ce segment de timp se află, decât după totalitatea încadrărilor într-un timp dinainte stabilit. De exemplu: înainte de ultima glaciaţiune, sau între intrarea spiritelor umane la întrupări pământene şi contemporan, sau între diferite momente de integrare a unor grupuri spirituale venite pe Pământ, din diverse zone ale universului, etc.
Ne îndreptăm către distribuţii societare care se vor apropia foarte mult de cele ale societăţilor trecute, dar pe o spirală deschisă de puterea spirituală pe care am cucerit-o toţi oamenii, de-a lungul ultimelor milenii. Un viitor nesupus tehnologiilor, ci percepţiilor naturale, de acelaşi fel ca şi cele expuse mai sus. De aceea este necesar să avem habar de astfel de lucruri, să le înţelegem măcar în linii mari, căci altfel efortul de a ne încadra ulterior în cunoaşteri va fi mult mai mare.
***
Vă recomand să citiţi cartea "O mai scurtă istorie a timpului" - Stephen Hawking şi Leonard Mlodinow Ed. Humanitas, precum şi recent apăruta carte "Mileniul pierdut" - Florin Diacu Ed. Dacica

SĂ DISCUTĂM PUŢIN DESPRE CORPURILE FLUIDICE... (1)

În primul rând este necesar să avem în vedere faptul că, deşi se cunosc destul de multe lucruri în zilele noastre despre corpurile fluidice, cunoaşterea noastră rămâne de multe ori şi teoretică, şi incompletă şi, de multe ori, plină de confuzii. Tot ceea ce este înafara corpului fizic-solid este numit generic „eteric”, după principii vechi sau, şi mai general: corp de lumină, sau corp de cristal, după percepţia celor care pot vedea de cele mai multe ori cu senzorii corpului fizic-solid peste care se suprapun percepţiile senzorilor celorlalte corpuri fluidice.
De fapt, chiar denumirea de corp fluidic este improprie, dar se precizează în acest fel o întreagă categorie de structuri diferite de cele ale corpului solid. Frecvenţa vibraţiei structurilor corporale diferite de corpul fizic-solid – care formează însă împreună un sistem corporal - este diferită de vibraţia corpului solid, dar cu valori care pornesc de la aceasta din urmă: aceeaşi, în linii mari, cu aceea a altor structuri perceptibile cu structurile oculare – pământuri, ape, vegetaţie, toate vieţuitoarele şi oamenii asemenea nouă. Apoi putem discuta despre alte structuri fizic-solide din universul în care ne desfăşurăm în acest moment vieţile, simultan cu care îşi desfăşoară existenţa alte structuri din acest univers şi din celelalte universuri.
Toate acestea crează un mediu de orientare pentru anumite vieţuitoare care, la rândul lor, aşa cum am mai discutat anterior, constituie întrupări ale spiritelor în forme corporale – în funcţie de materiile şi energiile locale, şi în funcţie de puterea pe care evoluţiile spiritelor o aşează în forme particulare, în structurile interioare ale spiritelor: structuri care merg în profunzime în organizări energetice interioare de mare complexitate.
Am discutat despre structuri ale corpului fizic-solid şi este necesară precizarea faptului că orice structură despre care vom discuta aici, acum, sau în viitor, este o structură solidă – adică o structură fixă, care nu se împrăştie în funcţie de condiţiile de mediu. Ea se menţine, şi menţine în interiorul ei funcţionalităţi pe care le-am asemăna cu cele ale organelor interne ale corpului fizic-solid, aşa cum le cunoaştem azi. Asemenea complexitate de structuri solide, dar de vibraţii diferite, se desfăşoară în oricare dintre corpurile fluidice, după criterii pe care le putem, de asemenea, compara cu cele care derulează activităţi în, şi prin corpul fizic-solid.
Termenul de „fluidic” îl vom folosi, aşadar, în continuare, din două motive: în primul rând, circulaţia energetic-materială în interiorul corpurilor (şi structurilor acestor corpuri) este mult mai fluidă, mai rapidă, decât circulaţiile fluidelor în corpul fizic-solid. Este adevărat însă că şi blocajele care se acumulează la nivelul lor sunt, de asemenea, mult mai rapide, cu efecte grele asupra circulaţiei energo-materiale în interiorul lor. Deblocările sunt, de asemenea, foarte rapide – atunci când există condiţii de spargere a blocajelor şi de eliberare a căilor de derulare a circulaţiei interioare. Astfel de circulaţii sunt, de fapt, fluxuri de mare complexitate de filamente de enrgii şi materii, despre ale căror detalieri de formare, funcţionare şi circulaţie vom discuta în viitor. Deocamdată să ştim numai că asemenea fluxuri sunt circulante în spaţiul universic, foarte dense peste tot – nu neapărat numai în spaţiul intra-galactic. Aici, în ceea ce numim spaţiul intra-galactic, sunt atrase numai acele fluxuri compatibile cu necesităţile de evoluţie ale stelelor, planetelor şi tuturor vieţuitoarelor din galaxie, armonic aflate în destine care se împletesc pentru a derula învăţături, aplicaţii şi consolidări multiple.
Structurile corporale nu sunt identice în toate punctele dintr-o galaxie, nici ca structuri fizic-solide, nici ca structuri fluidice, chiar dacă există întotdeauna unele asemănări. Structurile fluidice diferă de la un sistem stelar la altul – unde numim sistem stelar un grup de stele care folosesc energii şi materii asemănătoare în compunerile structurilor lor interioare, chiar dacă în proporţii diferite. De asemenea, stelele locale pot vehicula filamente de materii şi energii din alte compuneri, ale altor sisteme stelare învecinate, dar nu formează structuri în interiorul sistemului stelar local. De exemplu, putem numi aici sistemul structurilor pământene materiale, care sunt hrănite de fluxuri de energii corespunzătoare, după cum urmează: fizice, eterice, astrale (sau emoţionale), mentale, cauzale, spirituale (sau buddhice), dumnezeieşti (sau atmice), enesice şi supraenesice. Dar mai sunt vehiculate fluxuri energo-materiale de vibraţie şi mai înaltă, pe care le-am numi opalescente: care nu formează structuri, ci doar se ataşează, rar – dar constant – fluxurilor de energii enesice-supraenesice, păstrându-le astfel vibraţia foarte înaltă. Ele sunt circulante în mediul nostru galactic, dar nu au posibilitate să creeze structuri, căci spiritele nu au putere şi obişnuinţă să accepte fluxuri de vibraţie atât de înaltă: ne referim la cei mai mici dintre evoluanţii locali – fie ei oameni sau alte feluri de vieţuitoare, în timp ce ajutătorii cu evoluţie mai multă din preajma lor sunt de acord să-şi reducă vibraţia (prin cămăşi sau pături spirituale) până la nivelul mediu populaţional-spiritual al sistemului stelar local. În acest fel, asemenea ajutători se străduiesc să trăiască conform principiilor lor de trai curent în condiţiile locale de vibraţie, de biosistem planetar şi social-uman în care se întrupează, ridicându-şi permanent nivelul vibraţional al obişnuinţelor lor de manifestare, oferind în acelaşi timp şi un exemplu de înălţare celor astfel ajutaţi.
Despre structuri şi frecvenţe vibraţionale, precum şi modificările lor în timp vom reveni cu studii detaliate. Este necesară însă înţelegerea celei de-a doua laturi a fluidităţii pe care am pus-o în discuţie aici.
Datorită particularităţilor electromagnetice şi ale altor legi care ţin mai mult sau mai puţin de cunoştinţele noastre actuale (mai mult de dinamica fizicii corespunzătoare corpurilor înşirate mai sus, pe care mi-am propus să o studiez şi eu, după înţelegerea unor generalităţi), fiecare corp în parte (format prin radiaţia puternică a spiritului în universul local) atrage mai departe elemente de acelaşi fel, din mediul planetar, formând un câmp fluidic corespunzător, în mediul tuturor filamentelor de aceeaşi vibraţie. Acest câmp, dens, ca o pătură în jurul corpului solid pe frecvenţa de vibraţie proprie, crează o forţă suplimentară corpului corespunzător, pe lângă asigurarea hrănirii lui. Pe măsură ce corpul se hrăneşte din această pătură exterioară, el atrage noi filamente, eliberând pe cele care i-au asigurat hrănirea, dezvoltarea, funcţionarea: sunt eliberate în spaţiile dinafara corpului ca nemaifiindu-i astfel necesare. Filamentele nu se distrug, dar şi ele au o pătură protectoare, şi din această pătură ele pierd cantităţi infime – dar reale – prin străbaterea structurilor corporale. Eliberate astfel, ele reintră în circuitul de hrănire al altor corpuri planetare (alte vieţuitoare planetare), hrănindu-le şi pe ele, fiind apoi eliberate şi de aici, pe aceeaşi cale. Ele merg mai departe în jocul atragerilor şi eliberărilor până ce devin necorespunzătoare locului, punctului universic pe care l-au servit. Circuitul continuă între stele şi planete, apoi între galaxii, între subzonele întregii zone locale ale universului, preluate apoi prin structuri matriceale care despart subzonele şi zonele universului, părăsind astfel universul pe care l-au ajutat.
Iată aşadar ceea ce se vede la prima vedere în „jocul” percepţiilor noastre: câmpul, pătura care protejează şi hrăneşte corpul, de o mare fluiditate locală în schimburile permanente între interiorul şi exteriorul corpului. De altfel, jocul sau, mai corect, circulaţia în structurile radiante şi înafara lor crează ceea ce numim: sunet şi lumină.
Aceste două percepţii sunt foarte importante în cunoaşterea noastră.
Sunetul este emis de structura existentă (asupra căreia se focalizează atenţia cercetătorului), şi care nu este sunetul contactului exterior al corpului cu alte corpuri de acelaşi fel: este sunetul primar al structurii prin care circulă fluxurile de energii şi materii, precum şi sunetul pulsatoriu al schimburilor radiante între forţele interioare energetice ale spiritului şi structurile lui corporale. Asemenea sunete pot fi percepute mental, adică prin intermediul senzorilor corpului mental, şi chiar au stat la baza comunicărilor şi relaţionărilor umane în epoca mentală străveche.
Lumina este emisia luminiscentă a structurii corporale formate din asamblarea unui număr – finit în felul său, dar uriaş, de fluxuri de filamente materiale, structuri prin care circulă fluxuri de filamente energetice. Aşadar este necesar să accentuăm faptul că luminiscenţa corpurilor, sesizabilă în exterior de către persoane care au această abilitate, nu este o expresie a câmpului, ci a structurii corporale + câmpul care lasă să treacă, şi chiar amplifică radiaţia luminoasă, atunci când este suficient de dens, în preajma corpului emitent. Este un fenomen asemănător cu structura becului care emite lumină, el însuşi nefiind lumina, lumina nefiind gazul interior care produce culoarea luminii, care se împrăştie în mediul înconjurător, şi nici filamentul, şi nici curentul electric propriu zis, ci un angrenaj, o structură care produce ceea ce numim în mod curent: lumină.
Iata câteva elemente generale legate de corpurile fluidice umane. Vom discuta despre structuri generale interioare şi modul în care ele se schimbă de la o perioadă la alta, în funcţie de schimbările în frecvenţele stelare şi planetare locale.
***
Vă recomand să citiţi "Energetica subtilă a fiinţei umane" - Doina-Elena şi Aliodor Manolea, Ed. Aldomar.

O LECTIE DE VIATA...

O lectie de viata presupune de fapt o privire din ambele perspective: si din perspectiva celui care o ofera, si din perspectiva celui care o primeste. Suntem ajutatori intr-o relatie de reciprocitate pe care nu o intelegem de la prima vedere. Ne purtam frumos cu cineva, dar nu suntem serviti cu aceeasi moneda. Daca felul de a fi al nostru este ingaduitor, ne vom intrista si vom suferi. Poate nimeni nu va sti asta, ci numai camera noastra, sau baia sau bucataria in care ne prefacem ca taiem o ceapa..
Si ne intrebam: unde am gresit?? ce este rau cu mine?? De ce nu imi vine sa lupt cu mine insami pentru a ma schimba, pentru a fi si eu la fel ca si cei care trec nepasatori prin viata, profitand de bunatatea, si bucuria de a oferi , a altora??
Mai rau: de ce nu ma invat minte sa nu mai fiu credula, sa nu mai dau atat de mult si sa nu primesc nimic pe masura??
Pentru ca suntem aici, acum: pentru a invata, pentru a aplica, pentru a consolida..
Invatam. Suntem in mijlocul a nenumarate stele, nenumarate planete, nenumarate vietuitoare, nenumarati oameni, nenumarate entitati astrale care ne privesc, si primesc si ele invatatura din tot ceea ce muncim, luptam, aparam, gandim, intelegem: noi, oamenii. Unii de la altii, intr-o spirala infinita...
Tocmai de aceea avem astfel de conditii, pentru ca fiecare om in parte sa fim invatatori si sa primim invatatura. Si, mai presus de ceea ce stim acum - suntem cale de invatatura pentru fiecare vietate care traieste in juurl nostru, in increngatura aceasta uriasa de viata, in mijlocul careia traim. Totul creaza o varietate uriasa de conditii, in mjilocul carora cunoastem ceea ce ne este specific fiecaruia in parte, sub auspiciile acestor conditii care se modifica de la un moment la altul, chiar daca nu ne dam seama de tot ceea se desfasoara in jurul nostru, de cele mai multe ori.
Un om care a invatat o lectie nu constientizeaza cat de mult conteaza sa aplice invatatura sa intr-un asemenea complex urias de factori in schimbare. Fiecare dintre noi are nevoie de aplicare si - ceea ce este extrem de important - de consolidare. Degeaba avem invatatura, degeaba avem aplicare: da, nu ni se pare strain sa aplicam ceva care a devenit regula, lege - juridica sau uneori doar morala: ni se pare chiar frumos si normal sa o urmam, dar in conditii diferite - reactionam diferit, si de multe ori chiar diferit de ceea ce face obiectul incredintarilor noastre.
Dar nu putem sa procedam altfel, decat sa ne comportam frumos cu oamenii, chiar daca ei se poarta in cel mai fericit caz indiferent cu noi: de cele mai multe ori, ceea ce stiu ei este sa profite de bunatatea oricui, cu cat gasesc mai multi "fraieri" - cu atat mai bine!! Tie, ca om bun, nici prin cap nu-ti trece sa crezi ca omul din fata ta se poate purta "cu doua fete". Urmeaza la un moment dat: dezamagirea sau chiar lovitura: nu ai putere decat sa te intrebi Doamne, cu ce am gresit?
Nu o greseala de felul: am gresit pentru ca trebuia sa fiu indiferent la necesitatea lui, ci crezand ca ceva in comportamentul tau a fost gresit. Mergi insa si mai departe, sperand sa intelegi, si patesti acelasi lucru, iar si iar.. Te intrebi la un moemnt dat: daca nu inteleg ce trebuie sa schimb, de ce nu ma invat minte?? de ce nu inteleg ca nu trebuie sa fac asa, ca sa nu mai sufar, cu sufletul strivit, iar si iar??
Invatatura se primeste pe mai multe cai: cel care primeste ajutorul - invata la randul sau sa ofere, atunci cand i se va cere. Isi satisface o necesitate cu ajutorul cuiva. Dar invata sa ofere si el - la randul lui. Daca dupa mai multe destine, invatatura nu "se prinde"de el, apeleaza la un avansat in aplicatie. Lectia care va fi primita in acest caz se refera la un sacrificiu sufletesc: un om care nu se apara brutal, ci sufera profund in urma atitudinii urate pe care o ofera drept "recompensa" pentru ajutorul oferit. Si nu numai din partea unuia, ci din partea mai multor astfel de ajutatori. Lasa numai lacrimi in urma, durere, pe care la un moment dat nu le sesizeaza dar, dupa un numar de experiente de acest fel, ceva il ajunge din urma si sesizeaza raul facut. Si se straduie sa nu-l mai faca... Si nu va reusi nici prima data, nici a doua, dar va simti in sufletul sau parere de rau ca strduinta sa nu se soldeaza decat cu esec..
Si lectia "lucreaza" mai departe, pana sa se insurubeze in comportamentul curent. Numai el si Dumezeu stiu ce este in sufletul lui, caci inca orgoliul sau nu il lasa sa marturiseasca ca ii pare rau de raul produs.
Dar va veni un moment in viata sa cand va putea sa isi ia inima in dinti si sa se duca la omul lovit si sa ii spuna ca stie cat sufera din cauza lui, si isi va cere iertare. Indiferent daca legea, morala sau religia ii cer acest lucru. Este un lucru care face parte din evolutie. Legile sunt incadrarea unor sarcini de inaltare in evolutii, ajutoare pentru jalonarea drumurilor evolutive in societatile constient-creatoare.
Si vor discuta impreuna, si isi vor impartasi simtiri, ganduri, experiente...
Si cel caruia i s-a cerut iertare isi va da seama ca - daca s-ar fi luat dupa gandul acela ascuns, care ii cerea sa fie ori indiferent, ori placid numai - nicidecum ajutator - sau orice numai sa nu continue sa-si ofere singur cai de suferinta continua... nu ar fi ajuns niciodata sa aiba bucuria de a fi sadit ceva - oricat de neinsemnat, in sufletul cuiva...

Sa fim deschisi in continuare, asadar, sa nu pregetam sa oferim ajutor, un cuvant bun, o privire senina, un umar pe care cineva sa-si gaseasca sprijin o vreme... Nu este nimic rau cu noi... doar consolidam iar si iar, in conditii diferite (de oameni, de zile, de vieti) fiecare fata a acestui urias "diamant" care este spiritul nostru.. Oferim lectii, si primim lectii din partea celor din jurul nostru. Suntem - asa cum trebuie sa spunem in orice imprejurare - radianti de viata, radianti de invatatura.. Dar suntem influentati si noi, randul nostru, de cei din jur - stiuti sau nestiuti - si cu aceasta incarcatura trebuie sa luam decizii. Deciziile acestea sa fie: sa continuam sa traim numai conform cu incredintarile noastre, sa rezistam ispitei puse permanent la usa sufletului nostru, caci nu numai noi vom iesi intariti din astfel de experiente, ci toti cei din jurul nostru. O simpla pendulare poate sa intareasca cu gandul numai atitudinea negativa din sufletul altuia - si noi sa nu banuim macar asa ceva...
Sa ne intarim sa nu dam inapoi nici o clipa, caci tragem prin nevazut alti multi semeni, dupa noi. Noi ne revenim... nu stim insa cat a contat de mult acea clipa de labilitate pe care am avut-o... intr-o dupa-amiaza ploioasa, afara ca si in sufletul nostru...

"DANSUL" VIEŢII SI AL MORŢII

Suntem spirite întrupate.
Avem multă evoluţie în spate, suntem puternici şi mai ales avem multă experienţă. Întruparea repetată este o cale de perfecţionare continuă a manifestărilor spiritului, în condiţii diferite de trai, pe măsura creşterii experienţei totale: la nivele diferite de vibraţie, în zone diferite ale aceluiaşi univers, în dimensiuni spaţio-temporale diferite, în universuri diferite:
- în universuri de manifestare directă, nemijlocită;
- în universuri de manifestare prin intermediul unor sisteme corporale ce ţin cont de realitatea spaţială şi temporală locală (planetară, stelară, galactică).
Spiritele vin la întrupare motivate, încrezătoare în viaţa şi puterile lor. Ele nu sunt slabe, mici, nepricepute, ci corpurile lor sunt create astfel încât să se dezvolte treptat, pe o anumită perioadă de timp - timp în care, prin educaţie, dar mai ales prin radiaţia energo-materială-informaţională, ele se adaptează realităţii planetare, sociale şi biosistemice specifice momentului intrării la întrupare.
Întruparea este specifică universurilor de manifestare prin intermediul sistemelor corporale.
Sistemele corporale sunt conglomerate energo-materiale activate de radiaţia spiritului, reprezentând în mod explicit formele de irumpere în materii şi energii planetare a forţelor spirituale energetice interioare.
Sistemul corporal uman pe care îl cunoaştem azi (la fel ca şi corpurile tuturor vieţuitoarelor terestre) este o formă corporală specifică unei zone largi a Universului Fizic Solid, în care spiritele:
- învaţă sau perfecţionează elementele bazale ale manifestărilor lor: adică, cu care se întâlnesc pentru prima oară sau pe care le cunosc - dar le aplică pentru prima oară: în condiţiile energo-materiale ale acestui punct universic în care se află Pământul acum;
- activează ca ajutători ai celor dintâi, ajutători aflaţi pe trepte piramidale de evoluţie, putând astfel să se ajute reciproc să aprofundeze o multitudine de elemente de evoluţie primară.

Sunt două feluri de întrupare şi de lucrare a unui spirit care ajunge în faza de întrupare pentru manifestare curentă pe - sau în jurul unei planetei. Vom vedea în viitor că mai sunt şi alte forme, dar deocandată să ne oprim la cele pe care le cunoaştem deja, în linii mari:
A. Întrupare directă în corp astral - cunoscută sub denumirea de fantomă sau entitate de lumină - denumire provenită de la luminozitatea puternică emisă de structurile corporale de vibraţie mult mai mare decât aceea a mediului planetar pământean pe care îl percepem în mod curent, cu structurile senzoriale ale corpului nostru fizic solid. Ea este hotărâtă să devină modalitate de manifestare a spiritului în mediul unei planete atunci când spiritul lucrător are sarcină generală în mediul planetar (ori stelar, ori galactic) - lucrare care se face însă pornind de la gestionarea unui sistem corporal fluidic specific unei planete şi mai ales specific creatorilor conştienţi care trăiesc pe planetă. Aceştia învaţă direct sau - în epoci de vibraţie foarte joasă, aşa cum este aceea pe care o traversăm acum - păstreză informaţiile însubconştientul lor (prin memoriile corpurilor fluidice din sistemul lor corporal), în vederea studiilor ulterioare: sunt aşadar, în egală măsură, şi elemente de sarcină a entităţilor astrale, şi cunoaşteri/aplicaţii ale creatorilor conştienţi, după cum le cer sarcinile lor de evoluţie. Aşadar există o similaritate de cunoaştere şi sarcină pentru entităţi astrale şi întrupaţi, pentru care există o similaritate de compunere a sistemelor corporale comune entităţilor astrale şi oamenilor (creatorii conştienţi actuali a Pământului) pe segmentul format din: corp astral, corp mental, corp cauzal, corp spiritual (sau buddhic) şi corp dumnezeiesc (sau atmic) cu diviziuni specifice evoluţiei spiritului şi gradului de complexitate a sarcinilor sale: corpul enesic şi corpul supra-enesic. Oamenii mai au în plus doar corpul eteric sau vital - care vitalizează corpul solid, corpul de manifestare al omului pe Pământ.
Este necesar ca lucrările de natură planetară, sau stelară, sau galactică să fie percepute în universalitatea lor, îndiferent dacă ele se referă la lucrări de natură materială (întreţinerea structurilor universice care ajută toţi întrupaţii în evoluţiile lor personale), sau emoţională (specifice echilibrărilor emoţionale umane sau ale oricăror întrupaţi din biosistemul planetar - planete şi animale deopotrivă), sau vibraţional (radiant sun formă de lumină, sunet, deformări plastice sau elastice ale câmpurilor prin fronturi vibraţionale, etc.).
Toate au ca scop crearea unui volum uriaş de cunoaştere, de care fiecare om este mai mult sau mai puţin conştient, numind concret ceea ce simte într-un fel sau altul, şi care va constitui punctul de pornire în studii pentru înţelegeri din ce în ce mai profunde pe măsura derulării evoluţiilor.
B. Întrupare în corp fizic solid, prin ceea ce azi numim naştere.
Din întruparea în corp fizic solid se poate părăsi linia de destin, pentru a rămâne entitate astrală, după o perioadă calculată în funcţie de necesităţile întrupării în corp solid. Spiritul se va manifesta în continuare ca entitate astrală ajutătoare pentru segmentul social în care s-a manifestat anterior, indiferent dacă a fost născut sau nu ca om. Momentul de întrupare, de luare în posesie a corpului (a sistemului său corporal, de fapt) este chiar momentul fecundării ovulului, pentru care spiritul a participat intens la pregătirile de întrupare, înainte chiar de fecundare.
Neavând o educaţie corespunzătoare înţelegerii complexităţii acestui eveniment, la pierderea sarcinii sau copilului născut părinţii suferă mult. De multe ori, părinţii chiar cred că un copil este o creaţie pur umană, proprie, neştiind că este o întrupare a unui spirit evoluat. Suferă şi societatea prin compătimire îndelungată: este dreaptă compasiunea în acest caz, căci suferinţa oamenilor este reală, chiar dacă se datorează necunoaşterii. Aşa cum nu ştim că suntem legaţi cu toţii prin fire nevăzute, că nu suntem separaţi unii de alţii, tot aşa trebuie să ştim că nu suntem despărţiţi niciodată, de nimeni, fie ei oameni de care ne leagă iubire sau ură...
Şi tot intuitiv, lumea susţine pe cei în suferinţă să treacă peste necaz, durere, şi se detaşează de aceia care duc suferinţa la nesfârşit, fără să-şi dorească să continue viaţa cu ceea ce ea le oferă în continuare. Dar totul este spre învăţătură - o învăţătură care se derulează într-un mod extrem de complex, în timpul şi mai ales după terminarea destinelor - şi învăţăm astfel să ne echilibrăm, pentru ca viitorul să nu ne mai înlănţuie cu stagnări, ci cu creaţie şi echilibru stabil, indiferent de situaţiile trăite.
În cazul unor entităţi care se manifestă prin corp astral, provenit din sistem corporal cu corp solid, sunt necesare mai multe precizări:
- se crează o legătură puternică cu părinţii, cu societatea şi cu elementele de evoluţie pe care momentul intrării în spaţiul matern le punctează, din latenţa lor anterioară;
- în baza acestei legături, se crează o linie de activitate spirituală (lucrare, comunicare, relaţionare), la care cu toţii au destin de participare (întrupaţi şi entităţi au sarcină de colaborare pentru realizarea unor elemente necesare familiei şi societăţii în care ea activează curent).
Legăturile de acest fel - între entitatea devenită astfel astrală şi oamenii din mijlocul cărora vine - se menţin de multe ori prin crearea, dezvoltarea şi întreţinerea unor cordoane fluidice între corpurile entităţii şi cele ale unui întrupat - nu neapărat mamă, nu neapărat părinte, nu neapărat cineva din familie. Ceea ce este bine de ştiut în plus, însă specific întrupărilor normale, în care şi copilul, şi mama rămân în întrupare, este faptul că mama este purtătoarea corpurilor spirituale ale copilului (corpul spiritual (sau buddhic), corpul dumnezeiesc (sau atmic) şi, după caz, corpul enesic şi corpul supraenesic). În cazul în care copilul rămâne în viaţă, el îşi recuperează corpurile spirituale de la mama sa în jurul vîrstei de 6-8 ani (media este 7 ani la toate populaţiile spirituale umane pământene). Astfel de termene ţin de necesităţile de destin, de ajutor, de puterea de conştientizare a întrupaţilor, sau a momentului dezvoltării sociale locale. Dacă mama părăseşte destinul şi rămâne copilul în viaţă, ea poate rămâne în corp astral fiind în continuare păstrătoarea corpurilor spirituale ale copilului; sau, dacă ea trebuie să părăsească Universul Fizic Solid, corpurile copilului (sau, după caz, ale copiilor săi mici) sunt preluate de o rudă, sau un alt spirit ajutător întrupat, sau entitate astrală ajutătoare.
După cum se vede, nimeni nu rămâne "pe drumuri", suntem împreună, nu părăsim şi nici nu suntem părăsiţi cu adevărat. Nu suntem singuri pe lume - nici nu lăsăm singur pe cineva, în această lume…
Dar în cazul cînd spiritul copilului îşi părăseşte corpul solid, puterea spiritului se manifestă plenar imediat, se întăreşte repede şi îşi poate recupera corpurile spirituale aflate în păstrarea mamei.
Prin legătura astfel creată, are loc primirea subconştientă a noutăţilor de evoluţie, din partea entităţii devenite astrale, în familia rămasă în viaţă. Sunt noutăţi pe care familia în principal este - sau trebuie să fie anticipativ conectată: ulterior, conştientul, ajutat şi de impulsuri din mediul de trai, va fi treptat activat, nu brusc, direct din mediul de trai. Este cazul destinelor unor spirite aflate în:
- lucrări complexe, total sau doar părţi ale unor lucrări complexe, pentru spirite care învaţă să se integreze în lucrări de o mare complexitate; de regulă, toţi oamenii sunt actualmente angrenaţi în activităţi complexe, chiar dacă cu greu ne vine să credem acest lucru;
- destine de platformă = odihnă, dar o odihnă activă pentru cei deja întrupaţi: părinţi, fraţi, alte rude.
Pentru cei care ies din întrupare, rămânând entităţi astrale ajutătoare, este necesară o perioadă de întărire a structurilor corpului lor astral, care devine acum corp de manifestare. Corpul astral, cu care călătorim în stare de vis, nu este un corp de manifestare, ci numai un corp de circulaţie (dar cu particularităţi pe care le vom discuta cu alt prilej). Depărtarea entităţii - doar pentru o vreme scurtă - de familia sa terestră, pentru a-şi întări corpul nou de manifestare, poate conduce la simţirea, din subconştient, de părăsire totală, ceea ce atrage o durere şi mai profundă, a mamei în special. Momentul de revenire a entităţii întărite lângă fosta sa familie, vibraţia sa foarte puternică, comparativ cu aceea a oamenilor şi a mediului ambiant, conduce la simţirea unui confort spiritual, declanşator al liniştirii mamei şi astfel a întregii familii.
Pentru mamă este necesară o compasiune echilibrată, este necesară învăţătura - care în curând va deveni, de altfel, de nivel societar - a felului în care se desfăşoară destinul tuturor spiritelor întrupate, indiferent de felul în care se manifestă ele. Pentru toată lumea este necesară înţelegerea felului în care se derulează conlucrările între oameni şi entităţi, înlăturarea fricii de entităţi, a ideilor preconcepute şi a confuziilor - un ocean de nedreptate în care ne scăldăm azi...
Este necesară de asemenea înţelegerea rădăcinilor spirituale ale bolilor congenitale, ale malformaţiilor, ale devierilor de destine din perioada anterioară: nicidecum proiecţii ale unor prezumtive păcate, ci ramificaţii ale ultimelor milenii de muncă brută forţată, de relaţii brutale, lipsa de comunicare, de relaţionare, dezvoltarea permanentă a creativităţii umane.
Si mai sunt încă multe necesităţi de înţelegere, din nefericire...
La rândul lor, astfel de entităţi astrale sunt ajutate de societatea aparent părăsită în aprofundarea percepţiilor legate de subtilităţile trăirilor unor segmente ale ei; entităţile astrale trăiesc ele însele şi participă la aprofundarea de cauzalităţi particulare ale destinelor umane, în cadrul cărora, cu percepţiile lor mult mai detaliate şi profunde, pot ajuta oamenii prin vibraţiile lor înalte, pot mlădia relaţii în societatea familială, pot impulsiona forme de creaţie specifice unui punct spaţio-temporal al evoluţiilor comunităţii întrupate.

***

Un om cu un suflet urias va transmite si el, voua, acum urmatoarele cuvinte:
Să iubim şi să încurajăm pe toate acele femei care au pierdut un copil drag, căci sunt atât de puternice!!! Sunt atât de curajoase să treacă prin toate câte au fost, ca să ajungem aici şi acum... Fără ele, lumea ar fi ca şi cum ar fi fără Dumnezeu, căci ele pot să ofere în continuare atâta dragoste oamenilor!! Fără zâmbetul lor, Pământul ar fi aşa cum este Sahara...

***

Ei - copiii, fraţii, părinţii, prietenii aparent plecaţi - sunt lângă voi, sunt lângă noi, CU noi, uriaşe entităţi radiante, cu o lumină care ne dă tuturor putere, chemare către ducerea la bun sfârşit a tuturor sarcinilor pe care le avem pe acest Pământ!! Ele sunt cele care ne şoptesc la ureche şi ne mângăie în ceasurile de restrişte, de durere sau de neputinţă, ne dau tuturor putere să mergem mai departe. Nu sunt îngeraşi pufoşi şi neputincioşi, ci fiinţe radiante de forţă cu care suntem în stare să ducem şi să ridicăm această lume, pentru ca ea să fie mai departe minunea care a fost odată... şi încă de o mie de ori mai frumoasă şi mai puternică!!

VALIDATION

Rareori când vă pun eu un You Tube... dar acesta merita din plin !!! Un om bun ni l-a dat asta seara si eu l-am dat pe mail tuturor prietenilor mei! Dar pe urmă m-am gândit că şi voi sunteţi prietenii mei din nevăzut şi meritati un dar atât de frumos!!

http://www.youtube.com/watch?v=Cbk980jV7Ao

Cred ca si aceasta postare merita s-o incadram la Spiritualitate... cred că este mai plină de spiritualitate decât o mie de vorbe de-ale mele...
Bucurati-vă de viaţă!!
Cu drag, Cristiana

VIATA CA UN JOC DE WHIST

Cand aveam 19 ani am vazut prima data cum oamenii joaca whist, la prima "mâna" cu o carte tinuta pe frunte. Nu stiam sa joc whist, puteam sa ma duc in camera vecina si sa stau la taclale cu altii. Dar mi s-a parut fascinant sa nu stii ce ai ... pe frunte... in schimb sa stii ce au ceilalti... Pana la urma am plecat de acolo (jocul tinea mult prea mult pt rabdarea mea de necunoscator) dar pe de o parte mi-am dorit sa invat - si a devenit jocul meu de carti preferat pe atunci - iar pe de alta parte m-a urmarit de atunci aceasta intrebare... CE STIU CEILALTI SI EU NU STIU?? Despre mine... despre altele... Mi-am dat seama ca viata este un joc de 'stiu-nu-stiu', dar nu m-a obsedat acest lucru vreodata. Insa cum nu puteam sa alerg eu dupa prea multe, le-am lasat pe toate sa ajunga la mine. Nu am inchis usa nimanui, dar am acceptat ca oricine poate sa mi inchida usa si eu nu trebuie sa spun decat "Ziua urmatoare, va rog!!" asa cum taxatoarea de la tramvai spunea pe vremurile pe care eu inca le am mai prins "Inaintati, va rog!!". Ceea ce pot eu sa fac este sa ma despart in astfel de conditii cu demnitate, cu intelegere: trecem unii prin viata celorlalti, pur si simplu ca sa ne cunoastem: ne-am cunoscut, din multe puncte de vedere, si daca nu mai merge... asta este...!! Plecam mai departe, fiecare pe drumul sau...
Mi-am dat seama ca, intr-adevar, viata ne este data... ca pe o farfurie (poate nu as numi-o chiar arena, multi asa o numesc) si ca suntem acolo cu totii impreuna, ca trecem prin viata cu totii impreuna si ca trecerea spre alte dimensiuni ni se ofera tuturor celor care suntem "pe farfurie". Iar ideea cum ca numai "alesii" vor trece "dincolo" nu am simtit-o niciodata adevarata si... chiar se pare ca nu este... Vom vedea, desigur.. Daca altii vor sa o creada - sunt bineveniti pe aleea incredintarilor libere!!! Personal sunt incredintata ca suntem dusi cu totii ca si cum am fi pe o farfurie, si ca nu exista "cei buni intra - cei rai raman afara". Caci daca pastorul se duce si dupa ultima sa oaie s-o salveze... ce rost ar avea ca majoritatea oilor sa piara?? Care Dumnezeu arde pururi un suflet ?? Aaaa... daca invatatura de a fi gresit undeva s-a prins bine (si ea chiar se prinde bine!!) atunci memoria intelegerii (a trairii durerii celuilalt) va exista pururi in spiritul astfel inaltat...
Multe ar fi de discutat...
Dar... revin la intrebarea mea... se pare ca unii stiu mult mai multe decat stim noi, si nu au nici un interes sa spuna si altora ceea ce stiu bine, in virtutea carora tagma lor a trait , s-a dezvoltat, a crescut si a umplut Pamantul... Universul insa ajuta pe toata lumea, nu tine cont de vrerea sau nevrerea celor care nu-l iubesc: caci daca nu iubesti oricare vietuitoare, Universul simte si nu stim ca pe fruntea noastra scrie "Ucigas". Exact ca tigrul galben din povestile indiene, primul omorator de oameni, insemnat de liane cu vargi pentru ca toata jungla sa stie si sa feresca de el... Cand ti-e frica de ceva, radiezi frica, si frica te va urmari. Mi-e mila de aceia care au omorat cunoasterea, din fasa copilariei omenirii de azi. Ei cred ca ne vad pe noi, dar nu stiu ce carte au pe frunte. Ce scrie pe ea. Cand simti ca nu ti se spune, cauti singur.. Si gasesti, cu siguranta. Ceilalti vor invata... Asa cum si generatiile de omoratori dinaintea celor de acum au invatat, si acum ajuta lumea cu toate fortele lor. Daca vrem sa fie pedepsiti si nu ne-am bucura ca nu sunt, s-ar putea sa fim si noi tratati la fel... Acum, pe loc, nu intr-un iad potential, candva... Iadul este in sufletul nostru si din el, din chinul care ne poate urmari toata viata, invatam cum sa ajutam - nicidecum sa furam: viata, cunoasterea, bucuria, frumusetea..

Este de asemenea foarte adevarat ca, din punctul meu de vedere, eu nu vad "cartea" mea, dar in schimb le vad pe ale celorlalti si astfel ma orientez in ceea ce pot face eu mai departe. Intuiesc ceea ce este pe fruntea mea.. Si s-ar putea chiar sa castig. Unii se sperie de lumea in jurul lor, dar daca stau sa ma gandesc - cu cat sunt mai multi "jucatori" in jurul meu, cu atat am mai multe informatii, ma orientez si ma descurc mai bine. Cei care se sperie ca tot mai multi sunt aceia care stiu si isi doresc marirea volumului si calitatii cunoasterii zi de zi.. nu cred ca sunt si cei mai adaptati sa faca fata schimbarii vremurilor! Sunt oameni care nu se intereseaza decat de afaceri; restul pentru ei este de dispretuit. Vor descoperi (daca nu cunmva chiar stiu bine asta, in adancul sufletului lor) ca sunt neadaptati, neputinciosi, singuri si posomorati. Au intors spatele "jocului"... Cei dispretuiti de ei sunt oameni care se intereseaza de afaceri + dezvoltare pe linia observarii lumii in care traiesc; si sunt dispretuiti si altii, care se intereseaza si de afacceri, si de dezvoltarea socio-profesionala, si se mai intereseaza de dezvoltarea spirituala in aceeasi masura, caci considera ca filozofia este cu adevarat ARTA DE A TRAI. Se adancesc in laturile exo- si esoterice ale vietii, fara sa le fie de loc frica sau rusine... Cred ca sunt cei mai bine ancorati in realitatea contemporana. Sunt oameni care toata ziua muncesc, fac afaceri, seara si in week end se strang pentru a vorbi despre campurile planetare, despre relatia timpului individual cu lumea manifestarilor curente, vorbesc si cauta sa inteleaga deopotriva lucruri despre trecutul si viitorul societatii si planetei.
Adica - SE INTREABA PERMANENT: CE STIU ALTII SI EU NU STIU?? Si cauta, necontenit.
Cred ca asta ar fi bine sa ne intereseze mai mult, nicidecum faptul ca suntem sau nu pe o cale "gasita". Daca ne piedem timpul spunandu-ne cu dispret ca numai noi stim "adevarul", s-ar putea sa ne trezim ca am ramas in urma cu mult; chiar daca suntem inaltati cu totii ca pe o farfurie din treapta in treapta. Efortul sa ne ajungem semenii din urma va fi foarte mare si vom intelege ca viata ne obliga sa o facem, altfel ramanem singuri in lumea care nu ne va oferi decat ajutor sa facem singuri efortul de recuperare. Care va fi greu...
Toti suntem pe o cale. "Important este ce putem face cu timpul care ne-a fost dat" - spunea J.R.R. Tolkien prin gura stravechiului Gandalf..

DESPRE O UNEALTA NUMITA IRONIE

Fiecare om poate avea doza si felul propriu de umor. Si de ironie, si poate ca ajunge, fara sa stie, chiar si la sarcasm.
Poate folosi drept arma, in functie de personalitatea si cultura lui, ironia si sarcasmul (eu le spun mai curand "unelte") pentru aparare. Cred ca mai intotdeauna se porneste de la aparare, dar s-ar putea sa nu am dreptate. Fara echilibru, pe un fond de frustrare si invidie, sau chiar orgoliu exacerbat, folosite in exces si cu multumire de sine, ele pot conduce insa la negare, rautate si chiar cruzime, intr-un exces de sinceritate brutala.
In crearea acestei postari am pornit de la articolul pe care il puteti citi la adresa:

http://www.damaideparte.ro/index.php/umor-ironie-si-sarcasm/258/

Experienta personala mi-a aratat ca ironia si sarcasmul pot fi folosite ca orice fel de arma: din frustrare si invidie. Dar ceea ce vreau sa discut aici este acea parte mai ... luminata a celor care nu o folosesc din negativitatile sufletului lor, nici nu sunt foarte elevati cultural, ci nu au alta unealta de aparare in aceasta lume plina de diverse caractere carora nu le pot face faţă altfel.
Pentru ca eu am descoperit ca nu pot fi rea, dar nici nu-mi doream asta. Nu stiam cum sa numesc acest fel de a fi - nici al meu, nici al lor. Mai tarziu cineva a numit ceea ce aveau ei rautate si ceea ce aveam eu - prostie. Am descoperit ca ma simteam frustrata (bine, pe atunci nu numeam astfel frustrarea, doar ma simteam exclusa din mijlocul celorlalti pentru ca nu faceam faţă bataliilor dintre grupuri). Am descoperit ca puteam lua cuvintele rele si le invarteam cu ironie; partenerul de discutie descoperea ca el nu are acea arma si ma lasa in pace.
Mi se spunea Albinuta. Altii imi spuneau Pisica: inţepam sau zgâriam. Daca nu se lua nimeni de mine, eram miere si nectar. Daca ma ataca cineva, aveam ac de cojocul lui. Sau gheară. Imi vedeam de treburile mele si totul era bine. Cand insa, la liceu, in clasa a XIIa, au inceput sa se ia si profesorii de mine (fusta prea scurta, bentiţa de pe cap... cam galbena!!), colegii au descoperit in mine o excelenta tovarasa de "joaca". Obrazniciile veneau la moda inca de pe atunci.
Doar ca nu mi-a placut, pentru ca aveam printre profesori prieteni foarte buni. Ma cafeleam cu profa de biologie si duceam discutii filo-psiho cu cea de istorie. Imi pare rau ca nu aveam cultura necesara sa fac fata, caci ai mei m-au obligat din clasa a IV-a pana intr-a XIIa sa fac matematica.. Dar ma iubeau si le iubeam ca pe mama mea. Si eram mandra de prietenia lor. Mai sunt si azi...
Si pt. ca iubeam oamenii aceia pe care colegii mei nu-i iubeau, m-am prefacut ca nu sunt bine pregatita la mate pt. facultate si nu am timp de "joaca" cu altii. Dar ei au descoperit ca "ma jucam" cu studentii de la Conservator si cu Song-istii si m-au parasit definitiv, chiar daca ma admirau, in hohote de ironii pe care le-am apreciat ca fiind juste !!!
A fost o lectie din care nu am suferit - nu-mi placea ce devenisem: desteapta si perspicace, dar ironica, sarcastica. Era o forma de reactie, nu de rautate sau frustrare exacerbata. Cred ca din cauza asta eram chiar agreata pana si de cei mai buni si blanzi dintre cei din jurul meu. Asta de fapt avea relevanta atunci, faptul ca ma zbenguiam ca un copil printre toti. Daca as fi fost irascibila si gretoasa, alaturi de ironie, nu cred ca as mai fi avut si ramas cu prieteni pana in ziua de azi.. Multi erau asa. Acum sunt singuri si nefericiti. Nu ai ce sa le faci. Doar sa-i compatimesti.
Mi-au trebuit 4 ani ca sa scap de ironie. Azi raspund cu blandete si un zambet bun la ironie si dupa un timp sunt lasata in pace. Nu imi pun in cap sa schimb omul, chiar daca uneori mai atrag atentia.Daca vrea - o face singur. Dar fiecare dintre noi vad ca vrea intotdeauna ceva mai bun !!!

Dar am recunoscut intotdeauna (am avut si am inca discutii cu multi pe aceasta tema!!) ca ironia - daca nu te lasi dusa de ea - poate fi o unealta buna pana cand invatam sa avem altceva. Ea exista - nu poti s-o ignori, dar poti arata oamenilor ca sunt "arme" si mai bune.
Am scris aici si un articol despre felul in care omul se poate simti .. fraier, reactionand pe masura. Si ca acest cuvant nu exista in vocabularul si in simtirea celor mai rafinati, culti oameni din jurul nostru. Cred ca este o dimensiune pe care unii nu o au, iar altii pot sa ajunga sa o aiba si sa scape definitiv de ironie.

SCHIMBĂRILE VREMURILOR (2)

Termenii pe care îi folosim au înţelesuri diferite pentru oameni diferiţi. Modulul de referinţă este altul de la o populaţie la alta, de la un timp la altul şi, în cazul în care ele sunt transmise de la un popor la altul, traducerile nu găsesc întotdeauna calea cea mai exactă pentru a exprima ceva. Nici înţelegerea propriilor viziuni ale cercetătorilor nu este întotdeauna clară; căci suntem la începutul autocunoaşterii noastre, oameni ca spirite întrupate, având valenţe şi puteri spirituale pe care ni le re-descoperim acum, în condiţii foarte complexe de trai cotidian. Mulţi dintre noi ştim acest lucru, alţii păşesc de abia acum pe această cale: suntem cu toţii însă azi deschizători de drumuri, avem sarcini grele şi complexe de urmat; de cele mai multe ori nu ne înţelegem unii pe alţii, chiar dacă suntem iar şi iar îndrumaţi, din nevăzut, să ne tolerăm, să ne înţelegem unii pe alţii, să ne îndrumăm reciproc către iubire, nu de puţine ori către sacrificiu.
Toată lumea ştie acest lucru, în principiu, doar puţini oameni se echilibrează pe loc, privind lucrurile astfel, în loc să se impacienteze, să se îngrijoreze, să se dezorienteze.
Ceea ce este uimitor şi înfricoşător pentru unii, pot reprezenta pentru alţii doar un punct de vedere pentru a porni în cercetare. Raportat la vremurile pe care le trăim, asemenea termeni nu au totuşi acum un mare impact asupra noastră, întrucât ne întânim curent cu lucruri care ne uimesc cu adevărat (de exemplu – teorii subcuantice – ca să nu ne depărtăm prea mult de subiect şi să n-o luăm pe calea politic-socială!). Şi mai sunt lucruri care ne înfricoşează: dezastre, cataclisme, războaie de tot felul. Apocalipsa este un eveniment detaliat, descris de oameni care vedeau sau percepeau în mod lărgit lucruri de neînţeles pentru ei sau pe care creierul şi subconştientul lor le decodificau prin prisma cunoaşterilor, temerilor, fricilor lor. Din perspectiva trecutului spre viitor este greu de înţeles cum stăteau lucrurile – dar şi din perspectiva contemporană către trecut este tot atât de greu, când vremurile nu cuprind lucruri cunoscute, acceptate de noi – accesibile într-un cuvant.
Când privim lucrurile în perspectivă, către trecut şi către viitor deopotrivă, necunoaşterea îşi pune o amprentă puternică asupra înţelegerilor noastre. Chiar pentru un clarvăzător care nu a făcut cercetări şi nu ştie cum decodifică propriul său sistem cerebral elementele pe care i le aduce acesta în faţă, este greu chiar faptul că vede – dar interpretează: interpretarea poate fi greşită sau nu, dar important este că o viziune poate fi abstractă sau concretă; dacă este abstractă, ea poate fi uşor decodificată, se poate intra pe firul abstractizărilor şi se pot vedea evenimentele care compun şirul astfel sintetizat. Însă cercetările pot fi îndelungate şi omul nu are răbdare să nu dea repede tuturor ceea ce cunoaşte. Motivaţia poate fi orgoliu sau poate fi dorinţă de a contribui la informarea lumii; dar nu se ştie niciodată ce poate naşte în timp o banală informaţie sau numai părere. De multe ori frică, panică, de multe ori neîncredere.
Vom urmări astfel, în multe dintre articolele următoare, seturi de previziuni care au marcat lumea de-a lungul timpului, privind schimbarile în societatea umană. Majoritatea arată astfel de lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, acolo unde, da fapt, sunt doar lucruri necunoscute, dar care se petrec (sunt de petrecut) în mod treptat, dar rapid, într-o umanitate care este pregătită pentru a străbate timpurile, chiar fără să-şi dea seama în multe privinţe.
Aşadar, pentru a înţelege viitorul, este necesară cunoaşterea trecutului creativ al omenirii, înţelegerea felului în care societatea contemporană nouă ne formează o adaptare treptată pentru înţelegerea în detaliu a celor petrecute în trecut şi felul în care revenirea parţială la cele petrecute în străvechimi va marca concret, rapid şi mai ales benefic societatea viitorului uman.
Cel mai important lucru în gândirea despre o societate este creaţia ei materială. În funcţie de disponibilităţile corporale ale omului, ca spirit întrupat, el a avut de-a lungul timpului posibilitatea de a crea şi a comunica prin intermediul corpului său mental sau prin intermediul corpului său fizic-solid. În linii mari cunoaştem acest lucru acum, am făcut şi eu deseori referiri la el în multe articole postate aici.
Să trecem rapid în revistă elementele cele mai semnificative ale acestor moduri de creaţie materială umană:
- creaţia materială prin materializare şi remodelare; la rândul său a avut şi ea mai multe etape , pe care le vom detalia în viitor;
- creaţia materială manual-tehnologică, prin acumulare. Este felul pe care îl cunoaştem azi, despre care avem impresia mulţi dintre noi că este singurul fel de creaţia posibilă pentru omenire, până în acest moment.
În prima fază – aceea a creaţiei materiale prin materializare şi remodelare, instrumentul de lucru era forţa spirituală manifestată prin corpul mental, cu ajutorul căruia avea loc materializarea, remodelarea şi dematerializarea obiectelor create. Omul putea să materializeze, din fluxurile de filamente materiale, circulante în aerul planetar, obiectele necesare traiului său – un trai foarte simplu însă întotdeauna. Bogăţia de învăţături şi de feluri de creaţie era principalul obiectiv al omului, în condiţiile în care nu era nevoie de trafic de produse, căci fiecare om putea să-şi creeze singur tot ceea ce necesita pentru derularea vieţii sale.
În condiţiile în care vibraţia planetară a scăzut drastic după ultima glaciaţiune, omul a renunţat de bună voie la creaţia sa materială de tip mental, pentru ca fluxurile filamentare materiale să fie folosite integral de către planetă pentru creşterea masei vegetale şi a corpurilor vieţuitoarelor – care formează biosistemul planetar. În acest fel, omul mental, conştient de importanţa hotărârii sale, şi-a planificat o viaţă în care să creeze tot ceea ce îi era necesar din ceea ce îi punea planeta la dispoziţie: materiale direct structurate – din componenţa planetei (pământuri, metale, cristale) sau a biosistemului planetar (lemn, os, piele, blană, secreţii ale organismelor vii).
De asemenea, dacă omul ar fi folosit în continuare creaţia materială mentală, care foloseşte energii de înaltă vibraţie, circulaţia lor prea rapidă (specifică acestui fel de creaţie) ar fi destabilizat circulaţia aeriană ajunsă şi ea la un grad de frecvenţă a vibraţiei diminuat: devenind astfel distrugătoare – mai întâi pentru vegetaţie, apoi pentru microfaună şi în cele din urmă, ireversibil, pentru toate vieţuitoarele planetare, inclusiv pentru oameni.
Astfel încât omenirea, pentru evitarea unui asemenea cataclism planetar, se angaja atunci să lucreze manual – cu structurile corpului fizic-solid şi apoi tehnologic, pe măsura adaptărilor la realitatea vieţii sale curente. Omului nu-i era străină o astfel de situaţie căci, ca spirit întrupat, el se află pe Pământ cu un bagaj mare de experinţă anterioară în toate domeniile sale de manifestare. Ceea ce este nou cu adevărat, este experienţa de acest fel în condiţiile pământene, cu particularităţile de energii şi materii pe care le cunoaşte la nivelul distribuţiilor planetare, la nivelul creaţiei sale şi a relaţiilor pe care le leagă cu alţi întrupaţi în trăirea sa locală şi în particular – de creaţie materială. Se foloseşte de specificul local pentru dezvoltarea experienţei sale, pentru diversificarea ei, în condiţiile unor grupuri spirituale pe care nu le-a mai cunoscut sau de care îşi aduce aminte cu foarte mare greutate.
Creaţia manuală şi tehnologică este un tip de creaţie prin care forţele spiritului se manifestă prin intermediul corpului fizic-solid şi, treptat, prin intermediul uneltelor din ce în ce mai rafinate pe care omul le crează pentru uşurarea muncii sale. O ştim deja, o folosim, iar de roadele ei de bucurăm permanent. Folosirea ei este însă un proces care, în evoluţia spiritelor, are un caracter trecător, momentan – şi anume: numai atunci când condiţiile necesare evoluţiilor spiritului îi cer, atunci când devine ajutător pentru semenii săi aflaţi la începuturile evoluţiilor lor. Căci pe Pământ omul-spirit învaţă să fie un ajutător de o calitate din ce în ce mai înaltă şi, în eternitatea vieţii sale, revine de multe ori – dar la intervale lungi de timp – pentru a fi învăţător generaţiilor spirituale care fac evoluţii în acest punct al universului. Vom vedea şi cu ce prilejuri, în ce tangenţe de grupuri spirituale şi în ce constă rolul său de învăţător: aici, sau pe alte meleaguri ale universului.
Creaţia şi comunicarea de tip manual-tehnologic se sfârşeşte odată cu ridicarea, din nou, a vibraţiei medii planetare: de fapt, a vibraţiei galactice şi stelar-locale, care influenţează rapid planetele din sistemele tuturor stelelor din galaxie. În asemenea situaţie, ceea ce azi ni se pare ceva fantastic, abracadabrant, uluitor, copleşitor – creaţia materială mentală – va reveni în conştienţa omului de zi cu zi. Planeta îşi întăreşte puternic structurile ei de protecţie şi astfel nu mai este influenţată negativ de mişcările puternice ale mentalului uman. Nici omul nu mai resimte teama subconştientă provocată de vibraţiile joase, şi liniştea sa sufletească se reîntoarce, aşa cum era ea înainte de ultima glaciaţiune. Dar el rămâne întărit în toate planurile sale de trăire, căci tot ceea ce i se putea întâmpla mai rău aici, pe Pământ, a trecut şi nu se va mai petrece ceva asemănător în viitor. Liniştea va contura din nou activitatea umană. Fiecare om va putea să trăiască de sine stătător, conştient de puterile sale, folosindu-le cu grijă şi, cu grija şi priceperea lui, va putea să restabilească ordinea, curăţenia şi vitalitatea planetară.
Mulţimea covârşitoare de întrupaţi în structurile omenirii, aşa cum o ştim azi, se va risipi în fel şi chip. Spiritele umane s-au întrupat masiv pentru că au dorit să se întărească pe două direcţii: trăirea în aglomeraţie şi trăirea însingurată chiar în mijlocul aglomeraţiei planetare.

De aceea ne oprim acum la partea „înfricoşătoare”.
Această parte se leagă de frica omului de a fi singur. De a nu se descurca, de a nu se confrunta cu situaţii în care singur nu s-ar putea orienta pentru a le face faţă. Cei care au văzut viitorul (şi vom analiza în curând astfel de viziuni) au văzut teritorii imense goale de populaţii; oraşele falnice de azi – părăsite; nici un fel de circulaţii pe şosele, nici un fel de circulaţie aeriană. Nici multe alte lucruri care fac particularităţile societăţii umane planetare de azi.
O imagine cu adevărat înfricoşătoare... urmări ale unei apocalipse de mult povestită... Teama de războaie nucleare, biologice, biotronice, de extratereştii bălţaţi în fel şi chip... se poate instala rapid, de la un moment la altul.
Dar la o privire mai atentă se descoperă o altă lume: şi ea uluitoare în felul ei. Oameni umblând singuri pe sub cetina de brad, pe sub lianele ecuatoriale... Nu sunt prea mulţi, e drept; dar tot atât de repede se poate observa un flux bogat energetic, colorat şi clopoţind cristalin în jurul omului mereu călător: este comunicarea mentală permanentă cu fraţii săi întrupaţi în corp astral, cu ajutorul cărora învaţă, aplică şi crează, prin forţele mentale proprii din nou restaurate, ceea ce au distrus generaţiile anterioare: esenţa vitalităţii planetei – pământuri, minereuri metalifere, cristale, lichide. Lucrarea se face prin împământarea lor, prin destructurarea lor din construcţiile vechi, şi reintegrarea lor, din nou, în pământurile şi apele planetare. Prin regenararea acestei vitalităţi, în scurt timp deşerturile se populează din nou cu un bogat biosistem, făcând astfel să revină la viaţă orice palmă de pământ din această lume nouă. Omul este un trăitor singuratic – dar niciodată singur în lumea al cărei stăpân este, de care se îngrijeşte cu drag, iubit de animalele care candva îl sfâşiau din cauza neîncrederii (fricii) pe care o inspira propria sa lume...

Vi se mai pare acum ceva „înfricoşător”?!..
(Şi aş putea să mai scriu vreo 1000 de pagini cu frumuseţea activităţilor, trăirilor umane în lumea care se conturează treptat chiar din rădăcinile simţite azi – ale trecutului şi ale prezentului spiritual etern...)

SCHIMBĂRILE VREMURILOR (1)

ÎNCREDINŢĂRILE NOASTRE...

Societatea omenească a fost permanent într-o schimbare pe care fiecare om în parte a simţit-o, dar numai în limitele vieţii sale curente. Trăirile sale şi consecinţele în planul adaptărilor au dat naştere la modificări pe care omul le-a înţeles treptat, dar pe care le-a luat în considerare separat, fără să fie îndrumat să le ia ca pe schimbări trăite de spiritul mereu călător prin vremuri. Fiecare om a crezut – şi crede azi – că îşi trăieşte o viaţă la care a ajuns datorită luptei generaţiilor anterioare, din care el nu a făcut parte, la care nu a participat efectiv: cu gândul, cu faptele sale, cu munca şi cu lupta sa în fiecare dintre vremurile pe care le cunoaşte.
Atât cât, şi cum le cunoaşte.
Neînţelegerea acestui fenomen – pe care în mod curent îl numim reîncarnare – este de fapt generat de teama multor segmente ale populaţiilor umane cu privire la răspunderea pe care ar trebui să şi-o asume, acceptând că a contribuit la crearea trecutului. De aceea nu poate participa activ la crearea timpurilor, la schimbarea lor, fără conştiinţa că a făcut-o, că o face efectiv acum şi că o va face în orice moment al viitorului. Atunci când fiecare om care crede în reîncarnare va gândi şi va simţi efectiv că a trăit fiecare dintre momentele istoriei pe care o cunoaşte + multe altele pe care încă nu le cunoaşte (dar este deschis pentru a primi în continuare noi cunoaşteri), fiecare va simţi cum timpurile se crează şi prin el, şi prin fiecare spirit care se întrupează astfel. Va constata că are o responsabilitate concretă, dar pe care nu trebuie să şi-o asume pe toată acum, tot ceea ce s-a petrecut în trecutul de care crede acum că nu a fost conştient. Căci fiecare om şi-a asumat responsabilitatea deja, atunci când a trăit. Dacă va gândi că doar acum poate să şi-o asume, trebuie să-şi asume toată responsabilitatea celor din trecut, nu va putea face faţă panicii de necunoscut şi durerii de a fi greşit – dacă societatea de acum pare a nu funcţiona corect.
De fapt, ea chiar funcţionează corect, pentru oameni - spirite care vin la întrupare să înveţe din cele care se derulează permanent, cu legături multiple între indivizi sau grupuri, între ei şi mediul planetar înconjurător, şi tot ceea ce se desfăşoară în universul de care azi suntem conştienţi. Dar pentru ca este prea dureros că lucrurile se petrec astfel, suntem tentaţi să credem că nimic nu merge corect pe Pământ. Suntem tentaţi să credem că venirea noastră ar trebui să se desfăşoare cu totul în alt mod şi, dacă lucrurile nu se petrec aşa, există un păcat, o vină, un Dumnezeu supărat pe oameni, o pedeapsă pentru nesupunere.
Când oamenii vor înţelege că lucrurile nu sunt aşa cum par, lumea nu se va schimba imediat. Omul însă îşi va schimba modul de a privi lumea şi de a nu se mai implica în lupta celor care încă nu şi-au terminat înţelegerile.

SUBLIMAREA ÎNŢELEGERILOR
Dar înţelegerile se sublimează. Cei care înţeleg azi multe lucruri cred din tot sufletul lor că le-au înţeles pe toate: pentru că ele se aranjează frumos în mintea lor. Pentru că toate sunt logice. Dar societatea umană nu s-a desfăşurat în trecut după logica noastră de acum, şi nu se va desfăşura în viitor după logica pe care o avem azi. Lucrurile sunt mult mai complexe şi nimic nu pare să conducă deocamdată la înţelegerea faptului că putem căuta rădăcinile celor care se petrec azi – în cele care s-au petrecut în trecuturile omenirii (lemuriene şi atlante): ştim de ele, dar ele nu s-au desfăşurat după logica noastră de acum, ci după subtilităţi pe care abia de acum încolo se pare că avem puterea să le înţelegem ca atare. Viziunile curente văd rădăcinile, cercetătorii care le au – le înţeleg, dar nu înţeleg şi desfăşurarea evenimentelor conform particularităţilor acelor vremuri – nu celor de azi. Oamenii aveau alte trăiri, alte emoţii, alte mentalizări, alt fel de a percepe realitatea. După logica pe care o avem azi – pe care o păstrăm mereu de-a lungul vieţii – ne coordonăm în viaţa de zi cu zi, credem că nu mai trebuie să ne punem întrebări, din moment ce am înţeles complexitatea în acest moment. Transpunem totul după logica care dă roade acum, în acest moment. Vedem efectele şi nu înţelegem desfăşurarea faptelor. Vedem evenimentele, şi credem că ştim la ce vor conduce ele – dar dacă nu ştim rădăcinile, desfăşurarea lor în alte vremuri, în care ele erau estompate de creaţii şi emoţii de alt fel decât cele pe care azi le considerăm normale – nu ajungem să înţelegem cum acţionează fondul evenimental asupra viitorului. Şi nici nu vedem cum acest fond de azi acţionează asupra fondului nostru emoţional de mâine. Pentru că şi acela va fi cu totul altul decât ceea ce trăim azi, chiar dacă azi percepem, şi înţelegem o parte din rădăcinile celor care vor fi mâine. Putem înţelege astfel măcar şi o parte din aceste sublimări, fără ca aceste înţelegeri să ne determine să lăsăm munca şi lupta noastră de azi la o parte.
Ceea ce nu acceptăm azi ne va conduce mâine să înţelegem că cele în care vom trăi vor exista chiar dacă nu le acceptăm azi. De la potop încoace, puţini oameni au acceptat ceea ce au trăit. Cu toate acestea lumea a evoluat mult, chiar dacă nu a luptat decât aparent pentru un „bine” pe care nu l-a avut în înţelegere în timpul vieţii şi al luptei lor. Fiecare om a luptat împotriva unui anumit tip de pericol de înlăturat, împotriva unui anumit tip de insuportabilitate de înlăturat, dar şi pericolele, şi insuportabilităţile au rămas, în timp ce societatea a evoluat pe cu totul alte căi.
Lumea nu a luptat pentru televizoare sau pentru computere, dar a ajuns la ele... Ţăranul din secolul XIX nu a luptat pentru a ajunge la maşina stăpânului – el a luptat pentru un foc în vatră, o bucată de pâine şi o haină de’’mai călduroasă. Dar prin lupta sa a dat curs în acelaşi timp altor evenimente, altor lucruri să apară în viaţa omenească. Nu a fost conştient de viitorul lui, dar a creat acest viitor. Şi-a creat de fapt propriul viitor.
La fel se petrec lucrurile şi azi. Noi muncim, luptăm şi vorbim de încredinţările pe care le avem, dar timpul crează câmp de desfăşurare pentru alte evenimente, de care nu suntem conştienţi, căci lumea noastră „ne petrece” – cum spunea Mihai Eminescu. Ceva se petrece permanent în fundal şi acel lucru ne va lumina vremea de mâine.
Această vreme de mâine se leagă de cele de ieri şi de cele de azi. Vom vedea că avem toate cărţile în mână, le putem citi şi putem să trăim fără teamă pentru viitor. Căci vom trăi, în mare, exact ceea ce ne uimeşte azi + (ceea ce este foarte important) ceea ce ne înfricoşează azi!
Este uimitor şi înfricoşător în acelaşi timp, nu?!

P.S. Ar trebui să vedem în continuare ce se poate înţelege prin „uimitor” şi prin „înfricoşător”.

Prudenta si avant: Dedal si Icar

Unii oameni numesc azi prudenta, fara indoiala in incredintarea lor, „frica”, in timp ce altii inteleg ca prudenta este cea mai buna cale spre echilibru, considerand ca ea cuprinde, printre multe alte aspecte, si frica. Considera prudenta un complex echilibrat-dinamic, in care cercetatorul (sau exploratorul) se adapteaza mereu, cunoscand toate emotiile umane si creind transmutatii in functie de problemele social-planetare ce i se ivesc in cale.
In acest fel, mitul lui Dedal si al fiului sau Icar devine mitul complexului dinamic „avant – prudenta”, unde Dedal este personificarea creatorului intelept, care invata mereu din experienta vietii sale. Are piederi si el, se lasa prada avantului sau, nu cerceteaza uneori de unde ii vin problemele existentiale in cadrul carora activeaza: obosit, sau chiar uneori avantat el insusi in descoperirea unor noi cai de cunoastere, ofera raspunsuri oricui, fara sa cerceteze cauza si efectele posibile ale rezultatelor activitatii sau chiar numai a gandirii sale: este exemplul intrebarii ce i se pune lui Dedal privind felul in care se poate scapa din Labirint, si care raspuns atrage greutati existentiale pentru toti cei din jurul sau. Dar o face rar, iar astfel de experiente vin sa-i completeze laboratorul cunoasterilor proprii, chiar daca obtinute cu sacrificii mari.
Lumea nu s-a inaltat din necunoasterea ei de odinioara. Dimpotriva; iar mitul spune mai departe cum urmasul lui Dedal – Icar – a nesocotit nu numai sfatul parintelui sau, ci si chiar propriile sale simtaminte, caci "ceara" din aripile sale (liantul care reuneste toate cunoasterile naturii emotionale umane) se topeste, el constientizeaza asta – dar nu se poate opri din zborul catre Lumina: alta cunoastere, alta experienta, indiferent la ce il poate condamna oricare dintre ele. Strigatul sau de moarte este identic cu soapta ingrozita a celui care privea candva pe fereastruica bombardierului, zburand de-asupra Hirosimei arse: "Doamne, ce am facut noi aici??"
Diferenta dintre miturile stravechi si incredintarile noastre consta si in faptul ca ele cuprind, prin profunzimea lor unica – dar nestudiata, din nefericire, decat lingvistic si doar darwinian – corespondenta clara intre trecut, prezent si viitor: ele vor sa atentioneze asupra celor care se pot petrece daca se continua in felul descris, cuprinzand parabolic de cele mai multe ori invataturi sfasietoare, a caror profunzime nici nu ne mai ducem s-o cautam, oprindu-ne ravasiti la cele care ni se petrec acum... Valoarea lor este reala si oportuna in orice moment existential al omenirii. O omenire care a probat zi de zi acelasi nou, mereu nou, mit al lui Icar... Si inca mai avem de cercetat in continuare.
O astfel de cercetare – de fapt, orice fel de cercetare – presupune si ea prudenta. Poti atentiona asupra unui rau - dar poti oferi cu aceeasi ocazie si exemple de atitudine, de actiune pentru cei care chiar vibreaza de pofta puterii raului... Poti crea ceva pentru bine si aparare, dar stim bine ca asemenea lucruri pozitive se pot transforma oricand in negativitati. Folosim si suntem folositi, de multe ori fara sa stim chiar. Chiar daca stim – daca nu suntem implicati direct, cu greu admitem catre ce negativitate conduc idealurile (sau chiar si numai ideile noastre).
Si le ducem mai departe, inconstienti sau asumandu-ne niste responsabilitati: de multe ori foarte efemere. Sau foarte constienti, in sensul ca nici un cercetator si aplicator nu a fost pedepsit, dimpotriva, orice cercetator se poate pune in slujba cuceritorului, cu cercetarile lui cu tot...
Toate acestea sunt binecunoscute azi. Insa nu ne ofera nimeni noua, oamenilor de rand, invataturile venite din legende, din mituri. Sunt frumoase, le citim in copilarie si parte din adolescenta (cand o facem...) dupa care inchidem cartea si ne indreptam atentia catre altceva. Catre alte avantari. Suntem Icarii generatiei noastre, desi fiecare generatie in parte si-a avut Dedalii sai.
Fiecare avem in noi si pe Dedal, si pe Icar. Sunt doua ipostaze ale sufletului uman. Construim mereu mitul lor, chiar in mijlocul lumii pe care stramosii au prefigurat-o. Cand avantul si prudenta se reunesc, intelepciunea se formeaza pas cu pas. Orice cadere, inevitabila prin experienta redusa, devine o invatatura pentru orientarea de mai tarziu, pentru adaptare la noi si noi situatii. Constiinta ne va spune intotdeauna ce avem de ales, dar pe drumul ales, prudenta ne va lumina calea; cu toate acestea, ea nu trebuie sa se transforme in frica limitatoare, chiar distrugatoare.
Fiecare om descopera, la un moment sau altul al existentei sale, puterile si limitarile sale, si chiar ele, echilibrandu-se reciproc, ii formeaza mersul. Mereu mai departe. Mereu castigand ceva, mereu inaltandu-se, chiar daca din caderile lui inerente se va ridica intotdeauna cu invatatura noua, avand mereu ajutor din lume sau de dincolo de lume, vazut sau nevazut.
Spre noi cautari.

Rezonanta energetica

Cei care se preocupa cu invatatura esoterica, publicand informatii de diverse categorii, accepta concluzia ca orice om (as completa: orice vietuitoare, dar si planetele, stelele si, atat cat stim deocamdata, si galaxiile) capteaza si emite energii de anumite frecvente vibrationale. Textele in circulatie spun mai departe: se atrag de catre fiecare individ in parte numai acele energii cu care va fi in rezonanta prin ceea ce emite.
Adevarat. Dar avand in vedere si urmatoarele precizari:
Fiecare fel de energii se incadreaza intr-un segment vibrational, cu o limita maxima si o limita minima de vibratii. Sa pornim de la faptul ca nu avem un singur corp - cel fizic-solid - ci un sistem corporal format din mai multe corpuri: fizic-solid, eteric (sau vital), astral (sau emotional), mental, cauzal, spiritual (sau buddhic) si dumnezeiesc (sau atmic - care cuprinde la randul sau mai multe segmente corporale, in functie de sarcinile fiecarui intrupat in parte).
Folosesc in continuare numirea lor cu expresia "fluidic", desi o astfel de expresie ofera imaginea unei lipse de stabilitate structural-materiala in spatiu. Un corp fluidic nu este o radiatie, ci notiunile coexista in complexul viabil spiritual: structura si radiatie. Pastrez aceasta expresie datorita faptului ca astfel de corpuri, de o vibratie superioara celui fizic-solid, vehiculeaza cu o viteza mult mai mare decat corpul fizic-solid fluxurile energo-materiale care formeaza, hranesc, dezvolta si perpetueaza, atata timp cat este necesar spiritului corpurile proprii de manifestare.
Fiecare corp vehiculeaza energii (vom vedea candva ca: si materii) sub forma filamentara, cu o frecventa de vibratie medie specifica corpului respectiv: atrage, primeşte, foloseste, elimina in spatii. Gama intreaga de energii vehiculate de fiecare corp in parte se incadreaza intre o limita superioara si una inferioara.
Pe de alta parte, nici un flux energetic, dintre cele care hranesc corpurile din univers, nu este pur - din punct de vedere al unei singure frecvente de vibratie. Un filament - parte a unui fuior de filamente de energii - cu cat este de frecventa mai ridicata, cu atat atrage mai multe filamente de frecvente asemanatoare, desi cu mici diferente vibrationale intre ele; acestea, la randul lor atrag altele - si tot asa mai departe, pana cand un anumit fel de filament se stabilizeaza pe pozitia de "ultim": caci el are putere sa atraga - dar nu are putere sa si retina alte filamente. Alte filamente, in circulatia universica a fuioarelor lor, vor desprinde ultimele atrase, dar complexul filamentar se reface in drum - desi doar pentru putin timp, dupa care procesul se reia. Este un lucru bun, caci in acest fel fuiorul are o stabilitate vibrationala proprie si pe de alta parte el se reinnoieste continuu, contribuind la sustinerea variatiei informationale, mai ales pentru intrupatii aflati la inceputul lor de drum evolutiv, cand experienta este mica - dar intr-o formare continua.
Principiul pe baza caruia functioneaza coeziunea de nezdruncinat a corpurilor din sistemul propriu al unui intrupat cuprinde si notiunea de egalitate a unor frecvente corporale. Astfel, privind sistemul din perspectiva corpului solid, unde primul corp fluidic este corpul eteric (sau vital), ultima secventa de vibratie (la partea sa superioara) are aceeasi vibratie cu prima secventa de vibraţie a corpului urmator. Fiecare corp urmator are aceeasi distributie de secvente vibrationale, fiecare avand insa o frecventa medie superioara celui anterior. Asadar, in astfel de distributii, cea mai inalta vibratie a unui corp este egala cu cea mai joasa vibratie a corpului urmator.
Pornind de la corpul solid - de vibratia cea mai joasa, si tocmai de aceea cel mai usor destructibil, scara valorilor vibrationale creste mereu, fiecare in parte reluand partial secventa celui anterior. In acest fel intreg sistemul corporal are o puternica coeziune, structurile sale coexista in acelasi plan si, simultan, in planuri diferite - desi toate aflate in aceasi dimensiune existentiala. Vom vedea ca, privind intruparea spiritului din alte puncte de vedere, alte planuri vibrationale contribuie la stabilizarea in spatiu si timp a altor feluri de corpuri, dar deocamdata sa ramanem in acest plan dimensional.
Putem astfel sa intelegem cat poate fi de complex procesul atragerii, folosirii si eliberarii energiilor de catre fiecare corp in parte. Pentru fiecare vietuitoare in parte, pentru fiecare treapta de evolutie spirituala in parte. Daca ne referim acum la om, ceea ce ne intereseaza in primul rand, el nu atrage, prin comportamentul sau, numai acele energii cu care va fi in rezonanta momentana, iar acest lucru nu trebuie sa sperie pe nimeni. Biblic vorbind, ispita este chiar la usa noastra, dar fiecare om in parte are astfel posibilitatea sa isi perfectioneze si consolideze acele parti ale comportamentului sau, rezonant cu starile de dezechilibru intalnite. Si nu numai de dezechilibru, in cadrul populatiilor umane, ci orice fel de stari emotionale raspandite de intreg biosistemul planetar. Pentru ca fiecare dintre noi le are, si este la intrupare ca spirit in evolutie pentru permanenta perfectionare a manifestarilor sale.
Daca ar fi atrase numai energii de vibratia cea mai inalta, situatia s-ar prezenta in felul urmator:
- corpurile inferioare nu ar mai fi aprovizionate cu energii, nu s-ar mai putea dezvolta, functiona si elibera mai departe energiile folosite (care sunt preluate de intrupati de vibratie mai mica: vietuitoare planetare marunte, creindu-se astfel circuitul general energo-material natural);
- adaptarea omului la multitudinea de conditii de mediu s-ar desfasura cel putin greoi, daca nu imposibil de trait in conditiile unui biosistem planetar atat de variat, asa cum este el pe Pamant.
In schimb - si acesta este cel mai important lucru pentru fiecare om in parte - atragand comportamental vibratiile cele mai inalte, care aduc cu ele toata gama de vibratii planetare, omul isi creste PUTEREA DE ADAPTARE la intreaga gama de frecvente local-temporale: ale planetei în fiecare punct al ritmurilor sale vitale, ca parte a uriasului sistem stelar si galactic local.
Puterea de adaptare creaza intelegerea tuturor formelor de evolutie ale populatiilor spirituale planetare: semeni umani si biosistem planetar insotitor. Se diminueaza frica, panica, retinerea sociala. Creste gradul de toleranta, se echilibreaza acceptarea conceptiilor, se universalizează manifestarile, conducand cu gratie la o traire comunitara linistita. Se generalizeaza comportamentul autocorectiv, inlocuind pe acela exterior-coercitiv.
Se universalizeaza astfel trairea interioara si exterioara prin serenitate (seninatate).

*

Ne intrebam deseori cum se face ca multi oameni care tin cu sfintenie regulile: morale, juridice, religioase sunt intoleranti si, pe drept cuvant, neadaptabili (se simt atacati, neintelesi, reactioneaza energic la elemente diferite de incredintarile personale). De fapt, cred ca este cat se poate de normal, daca analiza se face mai profund. Cred ca trebuie sa intelegem ca suntem cu totii in cautarea diferitelor modalitati de inaintare pe drumul ridicarii noastre spirituale, fiecare avem drumul nostru si tot ceea ce traim este o cale de gasire sau de aprofundare a unor inaltimi care ne fac, mai devreme sau mai tarziu, rezonanti unii cu altii.
Citind cele scrise zilele acestea de dna Cristiana Alexandra Levitchi pe forum ul Ed. For You: despre fericirea care vine din seninatate (eu foloseam in analizele mele, pana acum, cuvantul "serenitate" - dar "seninatate" cred ca este mai bine de folosit de catre noi, romanii) ajung la concluzia ca aceasta conduce la echilibru, la impacarea de sine si cu ceilalti. Iar zilele vietilor noastre ne arata ce este de cizelat in continuare pentru ca fiecare gherutza sa dispara de pe firmamentul cerului launtric personal.

* *

Referitor probleme discutate cu cititori:
Sunt mai multe moduri de atingere a subiectului cu notiunea de SINTONIE: stare a doua sisteme care oscileaza cu aceeasi frecventa; caracteristica temperamentala constand in usurinta de acomodare afectiva cu mediul ambiant (cautati si alte explicatii prin Google, pentru aprofundarea elementului discutat).
Una dintre tangente se refera la sistemul genetic uman - cuprinzand totalitatea elementelor genetice planetare; cunoscut (nu si aprofundat in cunoasterea efectiva a notiunilor vehiculate):
1. biblic: prin exprimarea faptului ca Dumnezeu l-a facut pe om stapan peste toate vietuitoarele planetei (este usor pentru orice om sa accepte fie declarat stapan, fara sa inteleaga insa si responsabilitatile legate de o astfel de sarcina, confundand momentan drepturile cu obligatiile care decurg din asemenea realitati);
2. confundand geneza cu derivatia: indiferent daca este vorba despre o exprimare ufologica sau darwinista; desi nu sunt de loc adepta darwinismului, el explica mai mult decat teoriile extraterestre modul in care omul cuprinde genetic biosistemul acestei planete. S-a gasit si o explicatie moderna care s-ar apropia de efect - fara sa fi detaliat insa cauza, analitic vorbind - prin faptul ca, la un moment dat apocaliptic al vremurilor, grupuri de atlanti ar fi parasit planeta, lasandu-si semenii in voia sortii, semeni care s-ar fi adaptat cum-necum vremurilor si au generat modul nostru de fiintare de azi.
Vom discuta si alte modalitati de a privi aceasta problema, mai ales ca legendele noastre trimit foarte clar la formarea sistemului corporal uman direct din formele multidimensionale planetare.
Iar eu nu pot sa nu le iau in considerare.

LA MULTI ANI BUNI SI FRUMOSI !!! noua, tuturor !!!

LA MULTI ANI BUNI, SI FRUMOSI, SI VOIOSI !!! noua, tuturor !!!
Imi place sa spun urmatorul lucru acum, in acest an, asa cum mi-a spus si mie o prietena ieri de dimineata!! Sa fie anul care ne aduce o viata mai buna, NOUA !! 9 !!! Noua, oamenilor simpli si cuminti, si sa ne fie noua, cu noi - mereu noi, si bune, si frumoase lucruri in ea !!

Recunosc ca ma simt plina de zambet sagalnic-acrisor la adresa fiecarui rand pe care il citesc sau a fiecarei fraze pe care o aud despre primejdii si grozavii... Ma intreb cine beneficiaza de pe urma unor astfel de induceri..
Dar in loc sa comut TV pe alte canale, sa caut alte ziare, alte site-uri... am urmarit cat am avut eu timp si mi-am propus sa imi spun la fiecare grozavie asa:
- ahaa... daca e asa... atunci sa stam cuminti in banca noastra si sa nu facem pasi gresiti...
- ahaa.. sa fim retinuti, modesti... sa nu ne aruncam in necunoscut, caci sunt destule de facut in jurul nostru...
- ahaa.. sa nu ne lasam aprinsi de furiile altora... poate reusim chiar sa le stingem noi furiile...
- ahaa.. sa spunem ca daca mancam rational, facem cumparaturi micutze, pe plimbam pe sub brazii nostri.. etc., etc., vom trai si ne vom face NOUA o viata frumoasa, calda, micutza de fel, dar mare in pozitiv..

...adica mereu cu bucurie, cu prietenie, chiar daca si un pic de solitudine, de nostalgie, zambind nicidecum amar, ci placut, concentrandu-ne pe lucrusoarele vietii noastre cu curatenie sufleteasca... lasand pe zanatecii care vor sa-si rupa gura urland si zevzecind... Poate ca soaptele noastre pline de caldura, de prietenie, de bucurie isi vor face loc mai bine astfel intr-o lume satula de perversitati, atrocitati, cruzimi, viclenii...
...si uite asa cred eu ca vom vira catre simplu, frumos, prietenos... Facandu-ne un fel de lume a noastra si crescand-o astfel de la o zi la alta ... Chiar daca suntem foarte constienti de tot ceea ce se petrece in lume, urmarind atent ceea ce traieste in jurul nostru, caci toate sunt experienta, cunoastere, acumulare, intelegere...
Mai ales intelegere. Cu care sa ne privim pe noi insine si pe toti cei din jurul nostru.