Termenii pe care îi folosim au înţelesuri diferite pentru oameni diferiţi. Modulul de referinţă este altul de la o populaţie la alta, de la un timp la altul şi, în cazul în care ele sunt transmise de la un popor la altul, traducerile nu găsesc întotdeauna calea cea mai exactă pentru a exprima ceva. Nici înţelegerea propriilor viziuni ale cercetătorilor nu este întotdeauna clară; căci suntem la începutul autocunoaşterii noastre, oameni ca spirite întrupate, având valenţe şi puteri spirituale pe care ni le re-descoperim acum, în condiţii foarte complexe de trai cotidian. Mulţi dintre noi ştim acest lucru, alţii păşesc de abia acum pe această cale: suntem cu toţii însă azi deschizători de drumuri, avem sarcini grele şi complexe de urmat; de cele mai multe ori nu ne înţelegem unii pe alţii, chiar dacă suntem iar şi iar îndrumaţi, din nevăzut, să ne tolerăm, să ne înţelegem unii pe alţii, să ne îndrumăm reciproc către iubire, nu de puţine ori către sacrificiu.
Toată lumea ştie acest lucru, în principiu, doar puţini oameni se echilibrează pe loc, privind lucrurile astfel, în loc să se impacienteze, să se îngrijoreze, să se dezorienteze.
Ceea ce este uimitor şi înfricoşător pentru unii, pot reprezenta pentru alţii doar un punct de vedere pentru a porni în cercetare. Raportat la vremurile pe care le trăim, asemenea termeni nu au totuşi acum un mare impact asupra noastră, întrucât ne întânim curent cu lucruri care ne uimesc cu adevărat (de exemplu – teorii subcuantice – ca să nu ne depărtăm prea mult de subiect şi să n-o luăm pe calea politic-socială!). Şi mai sunt lucruri care ne înfricoşează: dezastre, cataclisme, războaie de tot felul. Apocalipsa este un eveniment detaliat, descris de oameni care vedeau sau percepeau în mod lărgit lucruri de neînţeles pentru ei sau pe care creierul şi subconştientul lor le decodificau prin prisma cunoaşterilor, temerilor, fricilor lor. Din perspectiva trecutului spre viitor este greu de înţeles cum stăteau lucrurile – dar şi din perspectiva contemporană către trecut este tot atât de greu, când vremurile nu cuprind lucruri cunoscute, acceptate de noi – accesibile într-un cuvant.
Când privim lucrurile în perspectivă, către trecut şi către viitor deopotrivă, necunoaşterea îşi pune o amprentă puternică asupra înţelegerilor noastre. Chiar pentru un clarvăzător care nu a făcut cercetări şi nu ştie cum decodifică propriul său sistem cerebral elementele pe care i le aduce acesta în faţă, este greu chiar faptul că vede – dar interpretează: interpretarea poate fi greşită sau nu, dar important este că o viziune poate fi abstractă sau concretă; dacă este abstractă, ea poate fi uşor decodificată, se poate intra pe firul abstractizărilor şi se pot vedea evenimentele care compun şirul astfel sintetizat. Însă cercetările pot fi îndelungate şi omul nu are răbdare să nu dea repede tuturor ceea ce cunoaşte. Motivaţia poate fi orgoliu sau poate fi dorinţă de a contribui la informarea lumii; dar nu se ştie niciodată ce poate naşte în timp o banală informaţie sau numai părere. De multe ori frică, panică, de multe ori neîncredere.
Vom urmări astfel, în multe dintre articolele următoare, seturi de previziuni care au marcat lumea de-a lungul timpului, privind schimbarile în societatea umană. Majoritatea arată astfel de lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, acolo unde, da fapt, sunt doar lucruri necunoscute, dar care se petrec (sunt de petrecut) în mod treptat, dar rapid, într-o umanitate care este pregătită pentru a străbate timpurile, chiar fără să-şi dea seama în multe privinţe.
Aşadar, pentru a înţelege viitorul, este necesară cunoaşterea trecutului creativ al omenirii, înţelegerea felului în care societatea contemporană nouă ne formează o adaptare treptată pentru înţelegerea în detaliu a celor petrecute în trecut şi felul în care revenirea parţială la cele petrecute în străvechimi va marca concret, rapid şi mai ales benefic societatea viitorului uman.
Cel mai important lucru în gândirea despre o societate este creaţia ei materială. În funcţie de disponibilităţile corporale ale omului, ca spirit întrupat, el a avut de-a lungul timpului posibilitatea de a crea şi a comunica prin intermediul corpului său mental sau prin intermediul corpului său fizic-solid. În linii mari cunoaştem acest lucru acum, am făcut şi eu deseori referiri la el în multe articole postate aici.
Să trecem rapid în revistă elementele cele mai semnificative ale acestor moduri de creaţie materială umană:
- creaţia materială prin materializare şi remodelare; la rândul său a avut şi ea mai multe etape , pe care le vom detalia în viitor;
- creaţia materială manual-tehnologică, prin acumulare. Este felul pe care îl cunoaştem azi, despre care avem impresia mulţi dintre noi că este singurul fel de creaţia posibilă pentru omenire, până în acest moment.
În prima fază – aceea a creaţiei materiale prin materializare şi remodelare, instrumentul de lucru era forţa spirituală manifestată prin corpul mental, cu ajutorul căruia avea loc materializarea, remodelarea şi dematerializarea obiectelor create. Omul putea să materializeze, din fluxurile de filamente materiale, circulante în aerul planetar, obiectele necesare traiului său – un trai foarte simplu însă întotdeauna. Bogăţia de învăţături şi de feluri de creaţie era principalul obiectiv al omului, în condiţiile în care nu era nevoie de trafic de produse, căci fiecare om putea să-şi creeze singur tot ceea ce necesita pentru derularea vieţii sale.
În condiţiile în care vibraţia planetară a scăzut drastic după ultima glaciaţiune, omul a renunţat de bună voie la creaţia sa materială de tip mental, pentru ca fluxurile filamentare materiale să fie folosite integral de către planetă pentru creşterea masei vegetale şi a corpurilor vieţuitoarelor – care formează biosistemul planetar. În acest fel, omul mental, conştient de importanţa hotărârii sale, şi-a planificat o viaţă în care să creeze tot ceea ce îi era necesar din ceea ce îi punea planeta la dispoziţie: materiale direct structurate – din componenţa planetei (pământuri, metale, cristale) sau a biosistemului planetar (lemn, os, piele, blană, secreţii ale organismelor vii).
De asemenea, dacă omul ar fi folosit în continuare creaţia materială mentală, care foloseşte energii de înaltă vibraţie, circulaţia lor prea rapidă (specifică acestui fel de creaţie) ar fi destabilizat circulaţia aeriană ajunsă şi ea la un grad de frecvenţă a vibraţiei diminuat: devenind astfel distrugătoare – mai întâi pentru vegetaţie, apoi pentru microfaună şi în cele din urmă, ireversibil, pentru toate vieţuitoarele planetare, inclusiv pentru oameni.
Astfel încât omenirea, pentru evitarea unui asemenea cataclism planetar, se angaja atunci să lucreze manual – cu structurile corpului fizic-solid şi apoi tehnologic, pe măsura adaptărilor la realitatea vieţii sale curente. Omului nu-i era străină o astfel de situaţie căci, ca spirit întrupat, el se află pe Pământ cu un bagaj mare de experinţă anterioară în toate domeniile sale de manifestare. Ceea ce este nou cu adevărat, este experienţa de acest fel în condiţiile pământene, cu particularităţile de energii şi materii pe care le cunoaşte la nivelul distribuţiilor planetare, la nivelul creaţiei sale şi a relaţiilor pe care le leagă cu alţi întrupaţi în trăirea sa locală şi în particular – de creaţie materială. Se foloseşte de specificul local pentru dezvoltarea experienţei sale, pentru diversificarea ei, în condiţiile unor grupuri spirituale pe care nu le-a mai cunoscut sau de care îşi aduce aminte cu foarte mare greutate.
Creaţia manuală şi tehnologică este un tip de creaţie prin care forţele spiritului se manifestă prin intermediul corpului fizic-solid şi, treptat, prin intermediul uneltelor din ce în ce mai rafinate pe care omul le crează pentru uşurarea muncii sale. O ştim deja, o folosim, iar de roadele ei de bucurăm permanent. Folosirea ei este însă un proces care, în evoluţia spiritelor, are un caracter trecător, momentan – şi anume: numai atunci când condiţiile necesare evoluţiilor spiritului îi cer, atunci când devine ajutător pentru semenii săi aflaţi la începuturile evoluţiilor lor. Căci pe Pământ omul-spirit învaţă să fie un ajutător de o calitate din ce în ce mai înaltă şi, în eternitatea vieţii sale, revine de multe ori – dar la intervale lungi de timp – pentru a fi învăţător generaţiilor spirituale care fac evoluţii în acest punct al universului. Vom vedea şi cu ce prilejuri, în ce tangenţe de grupuri spirituale şi în ce constă rolul său de învăţător: aici, sau pe alte meleaguri ale universului.
Creaţia şi comunicarea de tip manual-tehnologic se sfârşeşte odată cu ridicarea, din nou, a vibraţiei medii planetare: de fapt, a vibraţiei galactice şi stelar-locale, care influenţează rapid planetele din sistemele tuturor stelelor din galaxie. În asemenea situaţie, ceea ce azi ni se pare ceva fantastic, abracadabrant, uluitor, copleşitor – creaţia materială mentală – va reveni în conştienţa omului de zi cu zi. Planeta îşi întăreşte puternic structurile ei de protecţie şi astfel nu mai este influenţată negativ de mişcările puternice ale mentalului uman. Nici omul nu mai resimte teama subconştientă provocată de vibraţiile joase, şi liniştea sa sufletească se reîntoarce, aşa cum era ea înainte de ultima glaciaţiune. Dar el rămâne întărit în toate planurile sale de trăire, căci tot ceea ce i se putea întâmpla mai rău aici, pe Pământ, a trecut şi nu se va mai petrece ceva asemănător în viitor. Liniştea va contura din nou activitatea umană. Fiecare om va putea să trăiască de sine stătător, conştient de puterile sale, folosindu-le cu grijă şi, cu grija şi priceperea lui, va putea să restabilească ordinea, curăţenia şi vitalitatea planetară.
Mulţimea covârşitoare de întrupaţi în structurile omenirii, aşa cum o ştim azi, se va risipi în fel şi chip. Spiritele umane s-au întrupat masiv pentru că au dorit să se întărească pe două direcţii: trăirea în aglomeraţie şi trăirea însingurată chiar în mijlocul aglomeraţiei planetare.
De aceea ne oprim acum la partea „înfricoşătoare”.
Această parte se leagă de frica omului de a fi singur. De a nu se descurca, de a nu se confrunta cu situaţii în care singur nu s-ar putea orienta pentru a le face faţă. Cei care au văzut viitorul (şi vom analiza în curând astfel de viziuni) au văzut teritorii imense goale de populaţii; oraşele falnice de azi – părăsite; nici un fel de circulaţii pe şosele, nici un fel de circulaţie aeriană. Nici multe alte lucruri care fac particularităţile societăţii umane planetare de azi.
O imagine cu adevărat înfricoşătoare... urmări ale unei apocalipse de mult povestită... Teama de războaie nucleare, biologice, biotronice, de extratereştii bălţaţi în fel şi chip... se poate instala rapid, de la un moment la altul.
Dar la o privire mai atentă se descoperă o altă lume: şi ea uluitoare în felul ei. Oameni umblând singuri pe sub cetina de brad, pe sub lianele ecuatoriale... Nu sunt prea mulţi, e drept; dar tot atât de repede se poate observa un flux bogat energetic, colorat şi clopoţind cristalin în jurul omului mereu călător: este comunicarea mentală permanentă cu fraţii săi întrupaţi în corp astral, cu ajutorul cărora învaţă, aplică şi crează, prin forţele mentale proprii din nou restaurate, ceea ce au distrus generaţiile anterioare: esenţa vitalităţii planetei – pământuri, minereuri metalifere, cristale, lichide. Lucrarea se face prin împământarea lor, prin destructurarea lor din construcţiile vechi, şi reintegrarea lor, din nou, în pământurile şi apele planetare. Prin regenararea acestei vitalităţi, în scurt timp deşerturile se populează din nou cu un bogat biosistem, făcând astfel să revină la viaţă orice palmă de pământ din această lume nouă. Omul este un trăitor singuratic – dar niciodată singur în lumea al cărei stăpân este, de care se îngrijeşte cu drag, iubit de animalele care candva îl sfâşiau din cauza neîncrederii (fricii) pe care o inspira propria sa lume...
Vi se mai pare acum ceva „înfricoşător”?!..
(Şi aş putea să mai scriu vreo 1000 de pagini cu frumuseţea activităţilor, trăirilor umane în lumea care se conturează treptat chiar din rădăcinile simţite azi – ale trecutului şi ale prezentului spiritual etern...)
Toată lumea ştie acest lucru, în principiu, doar puţini oameni se echilibrează pe loc, privind lucrurile astfel, în loc să se impacienteze, să se îngrijoreze, să se dezorienteze.
Ceea ce este uimitor şi înfricoşător pentru unii, pot reprezenta pentru alţii doar un punct de vedere pentru a porni în cercetare. Raportat la vremurile pe care le trăim, asemenea termeni nu au totuşi acum un mare impact asupra noastră, întrucât ne întânim curent cu lucruri care ne uimesc cu adevărat (de exemplu – teorii subcuantice – ca să nu ne depărtăm prea mult de subiect şi să n-o luăm pe calea politic-socială!). Şi mai sunt lucruri care ne înfricoşează: dezastre, cataclisme, războaie de tot felul. Apocalipsa este un eveniment detaliat, descris de oameni care vedeau sau percepeau în mod lărgit lucruri de neînţeles pentru ei sau pe care creierul şi subconştientul lor le decodificau prin prisma cunoaşterilor, temerilor, fricilor lor. Din perspectiva trecutului spre viitor este greu de înţeles cum stăteau lucrurile – dar şi din perspectiva contemporană către trecut este tot atât de greu, când vremurile nu cuprind lucruri cunoscute, acceptate de noi – accesibile într-un cuvant.
Când privim lucrurile în perspectivă, către trecut şi către viitor deopotrivă, necunoaşterea îşi pune o amprentă puternică asupra înţelegerilor noastre. Chiar pentru un clarvăzător care nu a făcut cercetări şi nu ştie cum decodifică propriul său sistem cerebral elementele pe care i le aduce acesta în faţă, este greu chiar faptul că vede – dar interpretează: interpretarea poate fi greşită sau nu, dar important este că o viziune poate fi abstractă sau concretă; dacă este abstractă, ea poate fi uşor decodificată, se poate intra pe firul abstractizărilor şi se pot vedea evenimentele care compun şirul astfel sintetizat. Însă cercetările pot fi îndelungate şi omul nu are răbdare să nu dea repede tuturor ceea ce cunoaşte. Motivaţia poate fi orgoliu sau poate fi dorinţă de a contribui la informarea lumii; dar nu se ştie niciodată ce poate naşte în timp o banală informaţie sau numai părere. De multe ori frică, panică, de multe ori neîncredere.
Vom urmări astfel, în multe dintre articolele următoare, seturi de previziuni care au marcat lumea de-a lungul timpului, privind schimbarile în societatea umană. Majoritatea arată astfel de lucruri uimitoare şi înfricoşătoare, acolo unde, da fapt, sunt doar lucruri necunoscute, dar care se petrec (sunt de petrecut) în mod treptat, dar rapid, într-o umanitate care este pregătită pentru a străbate timpurile, chiar fără să-şi dea seama în multe privinţe.
Aşadar, pentru a înţelege viitorul, este necesară cunoaşterea trecutului creativ al omenirii, înţelegerea felului în care societatea contemporană nouă ne formează o adaptare treptată pentru înţelegerea în detaliu a celor petrecute în trecut şi felul în care revenirea parţială la cele petrecute în străvechimi va marca concret, rapid şi mai ales benefic societatea viitorului uman.
Cel mai important lucru în gândirea despre o societate este creaţia ei materială. În funcţie de disponibilităţile corporale ale omului, ca spirit întrupat, el a avut de-a lungul timpului posibilitatea de a crea şi a comunica prin intermediul corpului său mental sau prin intermediul corpului său fizic-solid. În linii mari cunoaştem acest lucru acum, am făcut şi eu deseori referiri la el în multe articole postate aici.
Să trecem rapid în revistă elementele cele mai semnificative ale acestor moduri de creaţie materială umană:
- creaţia materială prin materializare şi remodelare; la rândul său a avut şi ea mai multe etape , pe care le vom detalia în viitor;
- creaţia materială manual-tehnologică, prin acumulare. Este felul pe care îl cunoaştem azi, despre care avem impresia mulţi dintre noi că este singurul fel de creaţia posibilă pentru omenire, până în acest moment.
În prima fază – aceea a creaţiei materiale prin materializare şi remodelare, instrumentul de lucru era forţa spirituală manifestată prin corpul mental, cu ajutorul căruia avea loc materializarea, remodelarea şi dematerializarea obiectelor create. Omul putea să materializeze, din fluxurile de filamente materiale, circulante în aerul planetar, obiectele necesare traiului său – un trai foarte simplu însă întotdeauna. Bogăţia de învăţături şi de feluri de creaţie era principalul obiectiv al omului, în condiţiile în care nu era nevoie de trafic de produse, căci fiecare om putea să-şi creeze singur tot ceea ce necesita pentru derularea vieţii sale.
În condiţiile în care vibraţia planetară a scăzut drastic după ultima glaciaţiune, omul a renunţat de bună voie la creaţia sa materială de tip mental, pentru ca fluxurile filamentare materiale să fie folosite integral de către planetă pentru creşterea masei vegetale şi a corpurilor vieţuitoarelor – care formează biosistemul planetar. În acest fel, omul mental, conştient de importanţa hotărârii sale, şi-a planificat o viaţă în care să creeze tot ceea ce îi era necesar din ceea ce îi punea planeta la dispoziţie: materiale direct structurate – din componenţa planetei (pământuri, metale, cristale) sau a biosistemului planetar (lemn, os, piele, blană, secreţii ale organismelor vii).
De asemenea, dacă omul ar fi folosit în continuare creaţia materială mentală, care foloseşte energii de înaltă vibraţie, circulaţia lor prea rapidă (specifică acestui fel de creaţie) ar fi destabilizat circulaţia aeriană ajunsă şi ea la un grad de frecvenţă a vibraţiei diminuat: devenind astfel distrugătoare – mai întâi pentru vegetaţie, apoi pentru microfaună şi în cele din urmă, ireversibil, pentru toate vieţuitoarele planetare, inclusiv pentru oameni.
Astfel încât omenirea, pentru evitarea unui asemenea cataclism planetar, se angaja atunci să lucreze manual – cu structurile corpului fizic-solid şi apoi tehnologic, pe măsura adaptărilor la realitatea vieţii sale curente. Omului nu-i era străină o astfel de situaţie căci, ca spirit întrupat, el se află pe Pământ cu un bagaj mare de experinţă anterioară în toate domeniile sale de manifestare. Ceea ce este nou cu adevărat, este experienţa de acest fel în condiţiile pământene, cu particularităţile de energii şi materii pe care le cunoaşte la nivelul distribuţiilor planetare, la nivelul creaţiei sale şi a relaţiilor pe care le leagă cu alţi întrupaţi în trăirea sa locală şi în particular – de creaţie materială. Se foloseşte de specificul local pentru dezvoltarea experienţei sale, pentru diversificarea ei, în condiţiile unor grupuri spirituale pe care nu le-a mai cunoscut sau de care îşi aduce aminte cu foarte mare greutate.
Creaţia manuală şi tehnologică este un tip de creaţie prin care forţele spiritului se manifestă prin intermediul corpului fizic-solid şi, treptat, prin intermediul uneltelor din ce în ce mai rafinate pe care omul le crează pentru uşurarea muncii sale. O ştim deja, o folosim, iar de roadele ei de bucurăm permanent. Folosirea ei este însă un proces care, în evoluţia spiritelor, are un caracter trecător, momentan – şi anume: numai atunci când condiţiile necesare evoluţiilor spiritului îi cer, atunci când devine ajutător pentru semenii săi aflaţi la începuturile evoluţiilor lor. Căci pe Pământ omul-spirit învaţă să fie un ajutător de o calitate din ce în ce mai înaltă şi, în eternitatea vieţii sale, revine de multe ori – dar la intervale lungi de timp – pentru a fi învăţător generaţiilor spirituale care fac evoluţii în acest punct al universului. Vom vedea şi cu ce prilejuri, în ce tangenţe de grupuri spirituale şi în ce constă rolul său de învăţător: aici, sau pe alte meleaguri ale universului.
Creaţia şi comunicarea de tip manual-tehnologic se sfârşeşte odată cu ridicarea, din nou, a vibraţiei medii planetare: de fapt, a vibraţiei galactice şi stelar-locale, care influenţează rapid planetele din sistemele tuturor stelelor din galaxie. În asemenea situaţie, ceea ce azi ni se pare ceva fantastic, abracadabrant, uluitor, copleşitor – creaţia materială mentală – va reveni în conştienţa omului de zi cu zi. Planeta îşi întăreşte puternic structurile ei de protecţie şi astfel nu mai este influenţată negativ de mişcările puternice ale mentalului uman. Nici omul nu mai resimte teama subconştientă provocată de vibraţiile joase, şi liniştea sa sufletească se reîntoarce, aşa cum era ea înainte de ultima glaciaţiune. Dar el rămâne întărit în toate planurile sale de trăire, căci tot ceea ce i se putea întâmpla mai rău aici, pe Pământ, a trecut şi nu se va mai petrece ceva asemănător în viitor. Liniştea va contura din nou activitatea umană. Fiecare om va putea să trăiască de sine stătător, conştient de puterile sale, folosindu-le cu grijă şi, cu grija şi priceperea lui, va putea să restabilească ordinea, curăţenia şi vitalitatea planetară.
Mulţimea covârşitoare de întrupaţi în structurile omenirii, aşa cum o ştim azi, se va risipi în fel şi chip. Spiritele umane s-au întrupat masiv pentru că au dorit să se întărească pe două direcţii: trăirea în aglomeraţie şi trăirea însingurată chiar în mijlocul aglomeraţiei planetare.
De aceea ne oprim acum la partea „înfricoşătoare”.
Această parte se leagă de frica omului de a fi singur. De a nu se descurca, de a nu se confrunta cu situaţii în care singur nu s-ar putea orienta pentru a le face faţă. Cei care au văzut viitorul (şi vom analiza în curând astfel de viziuni) au văzut teritorii imense goale de populaţii; oraşele falnice de azi – părăsite; nici un fel de circulaţii pe şosele, nici un fel de circulaţie aeriană. Nici multe alte lucruri care fac particularităţile societăţii umane planetare de azi.
O imagine cu adevărat înfricoşătoare... urmări ale unei apocalipse de mult povestită... Teama de războaie nucleare, biologice, biotronice, de extratereştii bălţaţi în fel şi chip... se poate instala rapid, de la un moment la altul.
Dar la o privire mai atentă se descoperă o altă lume: şi ea uluitoare în felul ei. Oameni umblând singuri pe sub cetina de brad, pe sub lianele ecuatoriale... Nu sunt prea mulţi, e drept; dar tot atât de repede se poate observa un flux bogat energetic, colorat şi clopoţind cristalin în jurul omului mereu călător: este comunicarea mentală permanentă cu fraţii săi întrupaţi în corp astral, cu ajutorul cărora învaţă, aplică şi crează, prin forţele mentale proprii din nou restaurate, ceea ce au distrus generaţiile anterioare: esenţa vitalităţii planetei – pământuri, minereuri metalifere, cristale, lichide. Lucrarea se face prin împământarea lor, prin destructurarea lor din construcţiile vechi, şi reintegrarea lor, din nou, în pământurile şi apele planetare. Prin regenararea acestei vitalităţi, în scurt timp deşerturile se populează din nou cu un bogat biosistem, făcând astfel să revină la viaţă orice palmă de pământ din această lume nouă. Omul este un trăitor singuratic – dar niciodată singur în lumea al cărei stăpân este, de care se îngrijeşte cu drag, iubit de animalele care candva îl sfâşiau din cauza neîncrederii (fricii) pe care o inspira propria sa lume...
Vi se mai pare acum ceva „înfricoşător”?!..
(Şi aş putea să mai scriu vreo 1000 de pagini cu frumuseţea activităţilor, trăirilor umane în lumea care se conturează treptat chiar din rădăcinile simţite azi – ale trecutului şi ale prezentului spiritual etern...)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu