Când am intrat prima dată în Peștera Ialomicioarei m-am uitat pe traseul expus pe peretele din dreapta. Am sesizat undeva pomenit numele lui Decebal, ”Grota lui Decebal” dacă nu mă înșel, și pe parcursul primei părți a drumului m-am întrebat sincer, fără să cred că a stat vreodată Decebal acolo – prostuța de mine! – dacă Decebal s-ar fi târât ca noi, cocoșați pe sub lespedea lungă și extrem de joasă, sau gâfâind la urcarea unor scări nefiresc de abrupte (și-mi spuneam... ce părinți inconștienți! să meargă cu copii mici pe lângă ei și cu altul încă și mai mic în cârcă – copilașul pe care îl vedeam nu avea nici un an, nu pot uita cum stătea cu piciorușele pe umerii tatălui și cu mânuțele împletite în jurul gâtului lui, un ghemotoc cu ochii mari rotindu-i în toate părțile). Asta a fost cam vreo 10 minute, timp în care am conștientizat că de fapt mersul acesta în ”pasul piticului” deschide plexurile de pe spate – mi-am amintit că metaniile din religii au acest rol pe care lumea, dar cred că nici preoții nu-l știu. La fel aveam să văd un an mai târziu că se folosise același procedeu de îngustare a locului de la intrare la Templul Ursitelor de la Șinca Veche – intrare distrusă, deschisă larg în ultimii ani, ca să... treacă dom’le omul liniștit, ce-i aia să se chinuiască să se aplece... – spunea cineva mai apoi, cu vădit dispreț... de fapt cu necunoașterea celor cu adevărat sfinte pentru omenire...
Urcușul abrupt are și el importanța lui, am învățat eu mai departe: printre altele (întărește plămânii, dar și ligamentele - și pe urcare, și pe coborâre), dar încă și mai mult: oxigenează creierul, îl ajută astfel printre altele să poată face mai repede și mai clar legătura cu celelalte corpuri – mental și astral în special, la început, decodificând percepțiile venite de la senzorii corpurilor cu vibrație mult mai mare decât cea a corpului fizic... De unde și viziunile, fleșurile de viziune și sunete minunate pe care le pot avea mulți oameni în acest loc binecuvântat...
...Și câte și mai câte!...
I. IDEI PRINCIPALE
1. Traseul principal și căile de colaterale în Peștera Ialomicioarei sunt naturale, create de ape de-a lungul vremurilor.
2. Pe traseul principal s-au realizat adaptări pentru a putea fi străbătută ușor și pentru a putea fi locuită – adaptări care au fost realizate inițial de Moși; la început au fost locuite temporar, de Moși și Călătorii Moșilor, iar în timpuri mai apropiate – de Călătorii și Moșii care au intrat în conducerile social-politice, pentru care au fost create alte adaptări de către Călătorii Moșilor.
3. Primele lucrări au cuprins:
– lărgirea moderată a traseului săpat de ape, fără să se niveleze de stâncile originale ale locului;
– crearea unor canale-pori în ambele căi de acces: la intrarea în lăcaș și la fundul lăcașului, pentru a proteja interiorul lăcașului de zgomotele exterioare (protecție sonică);
– ridicarea nivelului de vibrație în lăcaș: lucrare perfect conștientă, nu doar conjuncturală, chiar dacă a fost implicită prin realizarea lucrărilor mentale și dopurilor de energie puternic compactizată din interiorul porilor din pereți.
II. DETALII, DISCUŢII
Traseul principal şi căile colaterale în Peştera Ialomicioarei sunt create de ape de-a lungul timpurilor Pământului. Pentru a fi locuită, chiar și temporar la început, s-au deviat apele care intrau în peşteră – pe trasee vechi de albii părăsite – către locuri care nu ar fi deranjat nici biosistemul, nici aşezările umane.
Pe traseul principal, după retragerea şi uscarea peşterii, locul s-a lărgit în câteva puncte principale pentru a fi folosit în mod complex, după necesităţile pentru care a fost aleasă această locaţie. Drumurile au fost nivelate, toate aceste prime lucrări fiind realizate de către Moşi. Nu s-au realizat în mod expres alte amenajări în interior, în mod special la început pentru Moşi.
Ulterior, alte lucrări necesare au fost realizate în principal de către Călători, dar cu ajutorul Moşilor. După terminarea lucrărilor, când a fost nevoie de-a lungul vremurilor, Moşii au realizat şi alte lucrări în continuare – numai dacă era nevoie de puterile lor, folosite în mod fin, atent. În acele timpuri, toate lucrările care au implicat creaţie mentală au fost realizate numai de către Moşi, întrucât în acel moment numai ei mai puteau să le deruleze; ei păstrau suficientă putere la toate nivelele de vibraţie – prin puterea evoluţiilor lor avansate și experienței de autocontrol – având:
1. Percepţii avansate în domeniul canalelor eterice matriceale continentale ale planetei urmărind, aşa cum vom vedea în detaliu în studiile viitoare – distribuțiile lor pentru realizarea unor structuri canaliforme, extrem de fine, canale-pori cu concentrare mare pe pereţii de la ambele căi de acces în incintă. Au urmat şi alte lucrări ce necesitau precizie de percepţie nu numai în acele timpuri, ci cu vedere în viitor pentru a nu schimba setul de vibraţie al canalului eteric în regiunea căruia se realiza fiecare lucrare: o deviere chiar şi superficială în radianţa canal-perete ar fi avut consecinţe grave asupra energeticii locului;
2. Puterea proprie de a-şi modela vibraţia în timpul lucrului, astfel încât să nu depăşească limitele variaţiei vibraţiei locale în acel timp, aşadar pentru un timp de ființare finit, exact cât avea să ţină etapa de învățături avansate pentru oameni, care cuprindea:
– perioada în care era necesar de dus îndrumări de către Călători de la Moşi către oamenii din aşezări;
– perioada în care cu toţii, oameni și îndrumători, aveau să participe la formarea unor obiceiuri pe care azi, după mult timp, le numim tradiţii, precum şi aplicarea acestor obiceiuri cu suficient timp înainte ca oamenii să-şi piardă capacităţile de percepții mentale şi capacitatea de a efectua conștient călătorii astrale pentru cercetare, cunoaștere avansată – adică epoca în care a început să fie nevoie de astfel de obiceiuri, care astfel își îndeplineau rolul de ajutor concret, fizic, pentru oamenii de pretutindeni, ajutaţi tocmai fiind astfel de faptul că aveau deja experienţă de folosire a acestora.
O altă activitate care s-a derulat în puține popoare și care presupunea activități ale Moșilor în viața poporului, a fost, cu privire directă la poporul nostru, o activitate de îndrumare a conducătorilor social-politici ai poporului în vederea conservării tradiţiilor în acest loc din Europa. Iar această activitate s-a derulat într-o vreme mai greu de suportat de oameni în acele vremuri – și politic, și vibrațional, adică în viața curentă (oboseală, emoții puternice schimbătoare multe fiind la limita dintre subconștient și conștient): adică imediat după schimbarea sensului de variaţie a vibraţiei din această zonă a universului, după terminarea lucrării hristice pe Pământ, după Înălțarea Lui în dimensiunile structurale paralele ale universului. Deși noi știm despre războaiele din epocă – nu războaiele erau cele mai importante, cât a ține piept, cu înțelepciune, cu atenție și în necesitățile timpului, migratorilor care puteau distruge populațiile și zestrea de tradiții pe care o moșteniseră dacii în acele vremuri. Vom relua astfel de discuții după detalierea unor particularități ale acestor spații necesare activităților care s-au derulat în peșteră.
Să reținem faptul că asemenea implicări ale Moşilor au avut loc şi în alte popoare din lume, de pe toate continentele, atunci când a fost nevoie de asemenea implicări.
Aşadar, aceste lucrări realizate de Moşi, s-au derulat pe următoarele direcţii principale:
1. Lărgirea moderată a traseului natural, fără să fie nivelat locul de vârfurile stâncoase ascuțite sau rotunjite de ape, păstrându-se astfel compoziția vibrațională a muntelui;
2. Crearea canalelor-pori, lungi și foarte înguste în adâncul peretelui, cu dopuri de energie fundamentală puternic compactizată: lucrare realizată în pereții din ambele locuri de acces: la intrarea în peșteră şi în fundul peşterii, pentru realizarea unei protecții sonice – cu alte cuvinte păstrarea liniștii profunde în peșteră, unde se derulau lucrări mental-astrale extrem de importante;
2. Au ridicat nivelul de vibraţie în peşteră, prin însăși efectuarea lucrărilor lor mentale și trăirea lor în peșteră. După terminarea tuturor acestor lucrări de început, atunci când s-au retras Moșii pentru prima dată, ei au lăsat vibraţia la un nivel mediu până la care, în condiţii naturale, ar fi putut să se ridice ea însăşi dacă vibraţia nu ar fi fost în continuare în scădere. Astfel, de la podea, pe o porţiune de aproape jumătate de metru – 1 metru, vibraţia înaltă a fost uşor diminuată, lăsând astfel totuşi o vibraţie înaltă a peşterii, realizând o atmosferă bună, uşoară pentru lucrările mental-astrale ale Călătorilor şi Moşilor, când aveau să se reîntoarcă.
O viziune din timpul dinainte de diminuarea vibraţiei arată întreaga peşteră puternic luminată, tot materialul stâncos având aspect de cristal. După diminuare, se văd doar vârfuri luminoase de stânci – cam o treime de la vârf, aşadar doar cu vârful cu aspect cristalin, restul fiind asemănător ca aspect cu ceea ce vedem azi, doar că interiorul era deosebit de curat, nivelat, cu drumuri line de circulaţie peste tot – şi fiind modelate pe lângă pereţi, nivelate lin într-un mod special de către Călători, înainte de venirea Moşilor.
Astfel peştera amenajată a fost folosită pe tot timpul cât Călătorii au dus îndrumări oamenilor din aşezare – dar ei au continuat să lucreze cu Învăţătorii şi Măiaştrii pentru consolidarea cunoaşterilor de tot felul, locuind efectiv în peşteră, chiar și atunci când nu a mai fost nevoie să ducă îndrumări oamenilor.
Putem continua pe scurt cu puțină istorie reală, a populațiilor getice. După terminarea perioadei de lucru pentru oamenii din aşezare, adică la începutul mileniului IV î.H., Călătorii au dat drumul la ape, la natură, în peşteră, pentru o perioadă limitată de timp. Apoi ei au ieşit în lume, cum am scris mai sus, ajutând oamenii din aşezările din Podişul Transilvaniei să se pregătească de perioada primelor migraţii ale unor grupuri din răsărit, de la sfârşitul mileniului III –începutul mileniului II î.H. În vederea retragerii oamenilor locului din calea migratorilor, Călătorii au ajutat la formarea unui cordon de mici grupuri de aşezări (mici cătune le-am numi azi) de la poalele munţilor – Carpații Meridionali – până la jumătatea drumului spre crestele munților, unde se vor retrage treptat cei din așezări. Totul a fost creat astfel pentru a da drum de libertate migratorilor care se îndreptau spre centrul şi vestul Europei.
Despre epoca migrațiilor istoria oficială nu spune prea multe lucruri, lăsând să se propage ideea, confuzia conform căreia Europa ar fi fost atunci practic goală, așezările, orașele fiind amplasate doar pe malul mărilor și a marilor ape curgătoare. Dar de fapt primii migratori s-au integrat treptat și repede în rândul populațiilor locale care au revenit din munți și au folosit cu toții împreună același procedeu al retragerii la al II-lea val, din mileniul I î.H. – mileniul I d.H. Astfel, și al II-lea val a găsit în interiorul continentului tot spații goale, fără populații umane, pe care le-au ocupat migratorii. Populațiile cunoscătoare dinainte, conform planurilor știute bine de la începutul acestor vremuri, au rămas în majoritate în noile locații din munți, nu s-au mai reîntors la vetrele satelor lor, unde au rămas migratorii, acolo unde au putut: căci erau oameni obișnuiți cu câmpiile și doar puțin cu regiuni deluroase, de loc cu munții, cu codrii. Tocmai de aceea geții locului au putut rămâne în regiunile din munți și de la poalele munților, căci erau obișnuiți cu orice fel de reliefuri, cunoscând din moștenirea anterioară modul în care se puteau folosi de orice fel de resurse locale, în orice loc. Obișnuințele și învățăturile moșești și strămoșești, ajutorul primit de la Călătorii Moșilor care au lucrat cu Învățătorii și Măiaștrii, au ajutat la tot acest proces de reașezare a populațiilor continentale.
Să detaliem un pic. De fapt migratorii au fost lăsaţi să se împrăştie în Europa, iar de-a lungul mileniului II î.H. au fost integraţi în populaţiile locale, de sorginte moşească, coborâtori din transcedentali de fapt, localnici reveniţi, coborâţi din munţi către vetrele strămoşeşti. La vremea aceea migratorii erau paşnici, ei plecaseră din locuri pe cale să devină deşertice, oameni care nu aveau puterea să se adapteze noilor condiţii pământene după plecarea Moşilor lor. Încurajaţi şi primiţi cu respect de către localnici, ei s-au adaptat imediat locurilor, având astfel practic la bază acelaşi fel de îndrumare şi cunoscându-se în linii mari, populaţional, din drumeţiile lor spirituale. Aveau la acea vreme proaspăt acelaşi fel de cunoaştere, cunoscând bine regiunile către care se îndreptau. Nu pierduseră tradiţiile lor nici o clipă, asemănătoare cu cele de pretutindeni, deci și cele ale geților: erau oameni buni, înţelepţi, care respectau şi oamenii, şi locurile, cu toate vieţuitoarele lor, întreaga viaţă planetară. Vremurile nu erau încă tulburi și tot acest proces s-a derulat fără mari probleme la început. Dar diminuarea continuă a vibrației planetare a impulsionat uitarea și schimbarea spiritelor umane treptat, începând epoca războaielor care deja înflorise pe alte continente: mai ales în nordul Africii, Arabia și Orientul Apropiat (Mesopotamia, etc.)
În ce priveşte situaţia Moşilor: o parte s-au retras – în locurile de întrunire a tuturor Moşilor de pe toate continentele, în Insulele Pacificului de sud, dar continuând să ajute populaţiile de pretutindeni. O altă parte a rămas în marginea popoarelor lor, continuând să îndrume conform schimbărilor planetare, la fel ca şi până atunci – dar numai în momentele cheie ale vremurilor, întrucât oamenii fuseseră instruiţi îndelung, pregătiţi în mileniile anterioare. O ultimă parte a Moşilor şi Călătorilor lor au rămas lângă conducătorii aşezărilor. Conducerile aşezărilor au fost formate din rândul Călătorilor şi Învăţătorilor Moşilor, iar în vremurile evenimentelor istorice pe care le legăm de cuceririle romane, în rândurile conducătorilor au intrat unii dintre Moşii rămaşi în teritorii. Astfel ar trebui să renunţăm la confuzia de a crede că au existat mai mulţi Decenei, mai mulţi Duraşi, precum și faptul că Decebal ar fi decedat în condiţiile ghicite de pe columna de la Roma.
Dar vom mai avem multe alte ocazii să discutăm pe larg despre toate acestea.
Să reţinem faptul că în acea perioadă oamenii nu au traversat munţii, Carpații Meridionali, spre sud, spre câmpii, întrucât vibraţia pământului dincolo de subcarpaţii sudici era prea joasă pentru ei în acele vremuri şi încă mult timp în continuare. Abia în pregătirile pentru apărarea teritoriilor de perşi şi romani, la sfârşitul mileniului I î.H., în faţa pericolelor iminente, mulţi au coborât şi au rămas doar pentru a apăra subcarpaţii şi trecerile pe Dunăre (Istru) şi nu pentru a rămâne definitiv acolo; sub nici o formă transhumanţa nu-şi are locul aici.
Aceşte efective umane – special instruite pentru observare şi apărare – care au rămas în sud, chiar şi după evenimentele de la sfârşitul mileniului I î.H., s-au retras spre Transilvania, pentru a ajuta la oprirea migratorilor care forţau intrarea în ţară. După tratativele cu romanii, despre care vom mai discuta, oamenii s-au retras în, şi peste munţi.
În toată perioada războaielor cu romanii, şi apoi lupta lor împreună cu romanii pentru oprirea migratorilor dincolo de ţară, coordonarea lucrărilor comune de şedere, desfăşurarea operaţiunilor militare şi apoi retragerea lor după momentul finalizării operaţiunilor, s-a realizat în câte un punct din munţii din miazăzi şi răsărit – punctul din miazăzi fiind Peştera Ialomicioarei. Nu degeaba una dintre sălile din peşteră a primit numele lui Decebal, căci şi el, şi alţi conducători au primit aici îndrumările Moşilor reuniţi periodic din toate locurile dintre Alpi şi Urali.
După anul 500 d.H., adică după retragerea romanilor şi reaşezarea oamenilor în vetrele vechi ale aşezărilor din teritorii, Peştera Ialomicioarei a fost eliberată din nou, au fost lăsate libere apele în peşteră: dar asta nu înseamnă că peştera a fost inundată complet ci, aşa cum localnicii şi unii vizitatori iubitori ai peşterii ştiu bine acum, când vin apele din munţi mai ales primăvara, cresc apele în peşteră de la un nivel relativ mic – la un nivel mai mare, în funcţie de viituri, după care apele rămân la un nivel foarte scăzut sau chiar fără ape pe timp de secetă.
Călătorii Moşilor au rămas în continuare, în teritorii, astfel:
– cea mai mare parte au rămas ca sihaştri în apropierea aşezărilor, a căror importanţă a rămas întotdeauna uriaşă, chiar dacă istoria oficială pomeneşte doar de Daniil Sihastrul; dar dânsul a fost reprezentantul unui lung şir de sfetnici ai poporului, retraşi şi chiar ascunzându-se de trădători, în vâltorile timpului.
– o altă parte au creat meseriile itinerante, de fapt Călătorii au păstrat în memoria poporului cunoaşterea existenţei şi rolului străbunilor lor. Parte dintre ei, care au continuat să țină legătura cu Moșii sau trimiși ai lor, au fost numiţi zburători, hultani, kapnobatai – solomonari mai târziu după influenţe biblice. Şi din rândurile sihaştrilor, şi din rândurile itineranţilor au fost destui care au ţinut legătura cu Moşii rămaşi în teritorii – puţini, dar reali. Asemenea tibetanilor, africanilor, maorilor şi incaşilor, solomonarii erau cei ce puteau parcurge distanţe uriaşe într-un timp relativ scurt, prin mers plutit la suprafața pământurilor și apelor, pentru a lua legătura cu ajutătorii înălţaţi – Moşii Nemuritori...
În Peştera Ialomicioarei s-au oprit nu de puţine ori sihaştrii luminaţi – mai mult sau mai puţin religioşi în liniile timpului lor, dar având o viaţă cu atitudine religioasă de respect faţă de lumea întreagă, pământeană şi de dincolo de Pământ, cunoscând bine reperele spirituale ale lumii de pretutindeni.
Sihaştri au ajutat oamenii în timpul războaielor prin sfaturi, strategii, dar abia după ce vom începe să ne amintim noi înşine despre dedesubturile istoriei neoficiale (de altfel binecunoscute de societăţile secrete şi de cea mai mare parte a conducătorilor statelor lumii) vom înţelege şi vom accepta faptul că Moşii şi unii dintre Călătorii cu capacităţi mentale şi astrale deosebite, au lucrat permanent pentru echilibrarea vibraţiei în regiunile în care au trăit. Fără munca lor – de loc uşoară, căci ei au luat în piept, cu o sensibilitate care pe alţi oameni i-ar fi strivit de-a dreptul – toată societatea omenească ar fi fost mult mai agresivă şi poate că la acest moment nici măcar viaţă pe Pământul distrus de arme nucleare nu ar mai fi existat.
După această rapidă trecere în revistă a istoriei legată de Peştera Ialomicioarei, să ne îndreptăm atenţia asupra profunzimii mesajelor din interiorul ei: căci ea este un loc eminamente spiritual şi istoric deopotrivă – după cum bine vedem.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu