CINEVA CARE A AJUNS LA ADEVĂR (1)

De pe internet:

"Cineva care a ajuns la adevăr nu mai spune nimic, doar tace. Deja trăieşte în altă lume, în care nu mai există timp, yantre, Shiva… Există doar Dumnezeu care ESTE… CALEA, ADEVĂRUL ŞI VIAŢA…" 

Desigur că avem multe adevăruri de descoperit de-a lungul vieţii şi putem discuta în orice moment despre adevărul descoperit de fiecare dintre noi în parte. Oricum nu este nici ultimul - supremul - adevăr nici personal, nici societar, nici măcar planetar: dar putem discuta despre diferite aspecte din perspectiva noastră, azi, în calitate de pământean. Şi să nu uităm că această perspectivă se schimbă frecvent.

Perspectiva ni se schimbă permanent, important este să înţelegem situaţiile aşa cum fiecare dintre noi, în fiecare etapă a timpului trăit, le poate percepe. Şi mai ales să înţelegem astfel că cei din jurul nostru le poate percepe în mod diferit de noi. Atitudinea noastră este, astfel, importantă: şi cu privire la fenomen, şi cu privire la descoperirile altora. Din perspectiva evoluţiei fiecărui spirit, experienţa fiecăruia vorbeşte prin gândurile, vorbele şi faptele sale, şi ar trebui să nu ne acuzăm reciproc de necuprinderi, chiar dacă ne percepem reciproc limitările după atitudinile şi manifestările noastre. 

Ştim sau nu ştim că trecem printr-o perioadă scurtă, dar foarte concentrată în manifestări care variază de la o clipă la alta, de la o perioadă mai lungă sau mai scurtă la alta. Nu ştim toţi că de fapt venim din manifestări cu totul deosebite faţă de ceea ce ştim azi că poate face omul şi chiar dacă am avea repere pe care ne putem sprijini, nu o facem din cauza încredinţărilor pe care le avem prin formaţia actuală social-cultural-religioasă, din care lipsesc chiar şi încrederile în intuiţiile noastre. Ne este frică: punct. Nu ne ştim istoria – a poporului propriu, a omenirii întregi, nu ştim de unde venim şi încotro ne ducem – chiar dacă mulţi ştiu şi profită de moştenirea primită de la generaţiile anterioare privind partea falsificată sau/şi ascunsă a acestei istorii: depinde de fenomenologia abordată şi unghiul de vedere din care este privită istoria omenirii. Astfel se poate spune că istoria străveche a omenirii a fost cu totul alta comparativ cu ceea ce ştim azi, iar ceea ce unii dintre noi acceptă ca fiind o istorie a atlanţilor, spre exemplu, este de fapt o istorie confuză, neînţeleasă tocmai din cauza lipsei de departajare a celor cunoscute azi faţă de realitatea altor moduri de trai din străvechimi. 

În acest fel, ceea ce numim Adevăr este cunoscut, dar nu este credibil: ori pentru că a fost ascuns, şi aşteaptă să fie descoperit, ori pentru că oamenii au fost forţaţi să accepte cândva alte adevăruri - cu rădăcini sănătoase, dar cu ramuri distorsionate, cu fructe rare şi viermănoase. Ceea ce avem de descoperit este faptul că, dacă recunoaştem pomul şi fructul, putem să facem în aşa fel încât să-l însănătoşim şi să-l determinăm să ne hrănească sănătos, după cum devine şi el. 

Să înţelegem că adevăruri sunt multe, le avem, dar nu le înţelegem total - toţi. Fiecare poate aduce o părticică şi, cu toţii împreună, putem să înţelegem măcar în linii generale, care ne vor ajuta să ne orientăm mai precis în viaţă. Dar nu avem încredere unii în alţii, altfel ne-am "ierta" chiar dacă am greşi, dar asta presupune efort, studiu, putere pentru a oferi sprijin altora, presupune înţelegerea confuziilor şi a celor care le fac, îndreptarea cărărilor despre care vorbea Ioan Botezătorul...

Căci stă în puterea noastră să o facem. Doar să ne permitem reciproc, doar să vrem să o facem...

Oricine poate întreba: bine, dar cum ştim că facem cărările astea drepte?...

Întrebarea este bună, la fel ca şi răspunsul generalist contemporan: simţi cu inima asta. Dar între un răspuns generalist de acest fel şi lămurirea profundă referitoare la căi şi dreptate este nevoie de o cunoaştere complexă. Ne limităm însă la a spune că simţim că ar fi drept ceea ce a spus altul: considerăm asta suficient şi astfel ne lăsăm pe umerii altora… Spunem că adevărul este în noi, dar considerăm asta cam în felul următor: dacă este în noi, nu mai trebuie să căutăm altceva, e undeva în sac şi nu ne trebuie efort pentru a căuta în sac sau a mai pune ceva în acel sac, ar fi normal să stăm şi să aşteptăm ca ceva să ne scoată din sac totul: numim asta iluminare. şi aşteptăm iluminarea, care vine sau nu vine, dar avem de „făcut ceva”: să aşteptăm pur şi simplu iluminarea – meserie nouă şi stabilă, plină de aşteptări, dorinţe, încredinţări şi, diametral opus: respingerea celor ce vin din exterior şi demulte ori chiar a celor care vin din interior. Dar pentru că nu suntem obişnuiţi să acceptăm ca atitudine în sine, nu sesizăm nici ce vine din exterior, nici ce vine din interior. Aşteptăm ceva fulminant, uluitor, extraordinar... Iar ceea ce nu ştim este că totul vine ca înserarea dulce, blândă, ce aduce stelele de-asupra capului, iar pentru a ne orienta cu ajutorul lor, avem nevoie de multă cunoaştere... 

Sigur că va veni vremea să dorim cu toţii să cunoaştem tot ceea ce este sub soare, sau sub stele, sau printre stele!!! iar acesta este un lucru deosebit de încurajator…

Dar să revenim la text. 

1. Dacă vrem să ne referim strict la text, am putea să analizăm din anumite puncte de vedere, cam în felul următor:

Explicaţiile pe care un astfel de om (ajuns la "Adevăr") le oferă (şi le-a oferit de-a lungul timpurilor din urmă, supuse necunoaşterii prin obstrucţia învăţăturilor la nivelul întregii noastre societăţi) se vor situa la nivelul de înţelegere al celor care primesc orientările; se vor sprijini pe cunoaşterile de nivelul mai scăzut al celorlaţi care pot înţelege că există şi altceva, care încep să simtă că nu trebuie să se limiteze la ceea ce au cunoscut până acum. De aceea textele cuprind astfel de elemente legate de cunoaşterile vechi, care nu au constituit de fapt unicul drum, ci doar un drum, printre altele, de adaptare la vibraţia joasă a planetei. De străbatere a unei perioade. Căci ar trebui să acceptăm că omul vine de fapt din cunoaştere multă şi profundă, a tot ceea ce ţine de planetă şi grupul stelar local, lucruri pe care nici nu le-am gândi că ar putea exista. Este o cunoaştere extinsă, chiar o putem numi totală, comparativ cu tot ceea ce este cunoscut şi recunoscut de societate în acest moment. 

Nevoile de măsurarea timpului, de folosire a yantrelor, mantrelor, se bazează pe faptul că puterile spiritelor umane sunt mult mai mari şi general-constante. Este drept că ele sunt supuse ritmurilor biologice prorpii fiecărui om, după biofizica fiecărui corp în parte: dar nu ştim că avem corpuri la nivele diferite de vibraţii, vibraţii ale materiilor care le constituie şi energiilor care le hrănesc. Nu numai cei care le cunosc le simt variaţiile normale: pentru cei care nu le cunosc sunt agresive, rele, grele – pentru cei care le cunosc ele nu sunt deranjante, ci din contră: constituie variaţiile necesare abordărilor diferite ale vieţii, din unghiuri diferite de vedere, ajutând la cunoaşterea de sine, la desfăşurarea simţirilor şi înţelegerilor din acele diferite unghiuri de vedere. Şi toate la un loc fac un întreg – unde viaţa şi cunoaşterea se dezvoltă mai departe sferic, echilibrat, constant. 

Shiva reprezintă tematica zeilor rămaşi în lume: cel care a scris nu cunoştea prea mulţi alţi zei şi a oferit un exemplu cunoscut de el. Apare şi în mitologia altor popoare, dar în general tematica zeilor a fost strangulată în bazinul mediteranean de apariţia religiilor abrahamice, derivate din religia iudaică - singura de altfel care nu a fost impusă: putem spune de fapt că la iudei religia are un sâmbure de cunoaştere transcendentă, care a răspuns necesităţii de sintetizare şi de răspuns la cunoaşterile generale şi intuitive a tuturor popoarelor răscolite şi amestecate de Imperiul Roman. Rămâne pentru altă dată studiul acetui punct de vedere. 

Tematica zeilor şi dumnezeului rămâne de înţeles mult mai profund pentru cei care cred că nu mai există nimic decât dumnezeul-univers şi atât - ceea ce este de fapt total neadevărat, poate fiind vârful piramidei celor neadevărate. Dar ceea ce cred că ar fi perfect adevărat este faptul că folosind asemenea gândire dispar deosebirile de înţelegeri între spirite de diferite evoluţii, între întrupaţi cu corp fizic de manifestare, sau astral, sau spiritual (budhic) de manifestare curentă. 

Pentru cel care ajunge să conştientizeze un astfel de adevăr - ajunge şi să-l folosească ca atare: a trecut deja de consolidările unei astfel de manifestări, se universalizează constant, astfel atenuând până la dispariţie încredinţările inerţiale de tip stăpân-sclav, învăţător-învăţat (atitudini de supuşenie fricoasă): rămâne doar respectul şi înţelegerea modului în care poate fi ajutat de semeni cu experienţă mai mare şi mai multă, rămâne încrederea faţă de coordonatorul care ştie foarte clar ce-i trebuie pentru evoluţie, rămâne învăţătura de ajutător prin care poate oferi etern sprijin şi îndrumare, pe principiul ajutătorului-coordonator şi creator care l-a îndrumat şi şi pe el, şi care îl îndrumă fără încetare... 

2. Dacă discutăm …creştineşte, dar într-un anumit fel de creştinism care nu este religios prin impunere, ca de la stăpân la rob, fără căi de mister şi interdicţii, ci învăţător-înălţător prin cunoaştere universală şi nădăjdea ajungerii la exemplificarea realizărilor christice prin acţiune mental-emoţională înalt spiritualizată faţă de întreaga fire, nu numai prin evlavie faţă de Dumnezeu: totul prinde volum imens prin analiza şi înţelegerea elementelor de spiritualitate înaintată care deschid calea, adevărul şi viaţa înţeleasă ca atare ca fiind fără sfârşit. 

Acum ştim bine că schimbăm doar hainele (corpurile), dar mai sunt multe alte elemente de acceptat, derivate din inerţiile impunerilor generale vechi, din cele învăţate în familie: care nu sunt întotdeauna înţelepte, iertată să fiu... Sau în şcoală: cu atât mai puţin... Cele vechi sunt necesare la un moment dat, dacă nu se bazează pe panică, frustrare, mânie, agresivitate, şi ele sunt bune pentru a alege între bine şi rău, între vechi şi nou, pentru a înţelege pe cei care nu pot ieşi din imperiul dualităţiiexacerbate. Dar multe aspecte ale societăţii noastre, cum este parte din religie, parte din şcoală, ne impun rămânerea în limitele unui dogmatism dual – în religie, de exemplu, sublim prin vorbe despre dumnezeire, însă întunecat prin sclavagismul fizic şi ideatic care oblică stingerea multor intuiţii care vin azi în mod natural: din înaintarea evolutivă a spiritului şi complexitatea uluitoare a sistemului corporal transcedent. Sclavia religioasă a şters un anumit aspect al transcedentalităţii spiritului şi sistemului corporal de manifestare – de altfel amândouă creaţii dumnezeieşti. Creştinul a fost obligat să-şi dispreţuiască trupul şi să-şi întreţină dispreţul sau măcar ne-preţuirea de acest fel (şi nu numai) prin transmiterea aceluiaşi fel de atitudine urmaşilor săi. Nu a mai contat decât spiritul dumnezeiesc, spiritul uman a fost desconsiderat prin omitere (nu explicit), iar faptul că Dumnezeu reprezentat biblic nu ar avea un corp fizic de manifestare a condus la dispreţuirea totală a corpului uman: fără să mai discutăm despre alte corpuri din sistemul nostru corporal. 

Creştinismul - mai mult decât alte religii - pune în valoare nu neapărat apostolatul spiritual, profeţii, etc., cât ideea ajutătorului înălţat, care lucrează şi altfel decât trupeşte, dar fără să-şi renege trupul: el poate la un moment dat să să lucreze mental şi astral, lucru binecunoscut de preoţii vremurilor când a avut loc alegerea, răspândirea şi consolidarea în lume a scrierilor religioase. Este drept că majoritatea celor care merg pe această cale parcurg etapa de început a interesului personal, a răzbunării, chiar dacă teoretic dogma creştină preamăreşte altruismul. Dar orice cunoaştere, care ar fi putut ajuta la înaintarea mai rapidă pe calea altruismului, a fost ascunsă. Ascunderea a fost preluată din practica egipteană, faţă de care practica iudee s-a întărit folosind aceleaşi feluri de acţiuni mental-emoţionale şi materiale. Alte religii, încredinţări spirituale au fost, cum ştim, înfierate de ei, îngrădite şi demontate piesă cu piesă, înlocuite cu creştinarea tradiţiilor proprii fiecărui popor, a legendelor, miturilor şi povestirilor transmise din generaţie în generaţie. De fapt ar fi fost bine ca fiecare popor să-şi urmeze calea încredinţărilor proprii, ele fiind, pe locul destinat poporului, învăţături transcedentale în esenţa lor. Adică de la Dumnezeu până la urmă, doar că ele erau şi pure, şi personalizate locului şi rolului poporului în globalitatea omenirii. 

Deocamdată să discutăm puţin despre calea ajutătorului înălţat, care descoperă adevărul din perspectiva pământeanului. 

Un astfel de ajutător tace la începutul drumului propriu prin nesiguranţă, dacă cunoaşterea s-a efectuat relativ apropiat. În timp, folosirea şi exemplul prin demonstraţie sunt căi spre consolidare şi adaptare la tot felul de situaţii planetare, în variaţiile locale, dar şi de la o regiune a universului la alta. Ulterior se folosesc toate căile folosite anterior, în funcţie de situaţie şi puterea manifestă a ajutătorului, pentru realizarea unei lucrări de înaltă calitate, în toate părţile sale, fără deosebire. Aceasta este universalizarea manifestărilor spiritului, oriunde s-ar afla întrupat, în orice punct al universului. Şi învaţă mereu să adapteze cunoaşterea sa, directă sau intuită, la realităţile locale. 

După descoperirea oricărei părticele de adevăr - căci adevărul (fie el şi doar din perspectiva întrupatului undeva în univers, şi în funcţie de puterile pe care i le permit corpurile şi vibraţia medie planetară) este de o complexitate din care descoperă mereu părticele, fără oprire. Şi întrupatul îşi dă seama treptat că a descoperit doar părţi din bazele adevărului, pe care nu el - ci întreaga fire clădeşte o infinitate de forme existenţiale pe care el nu mai poate să le nege sub nici o formă. Dar care nu pot fi înţelese de către cineva care a rămas în limitele unui dogmatism - necesar pentru un anume fel de trăire, şi ea consolidantă pentru ceva, dar nu pentru eternitate în aceleaşi baze, pe care să nu se mai construiască nimic. Numai cel care a înţeles şi acceptat bazele existenţiale, poate merge mai departe să clădească şi el de acum încolo, conştient însă. Până la un moment dat fiecare evoluant clădeşte pentru sine, pentru familie, pentru societatea sa strâmtă, limitată. Înţelegerea faptului că fiecare sâmbure poate da - şi chiar trebuie să dea - naştere unui copac uriaş, iar seminţele fructelor lui duc specia mai departe pe o planetă întreagă, deschide orizonturi uriaşe, ajutând la crearea unui întreg front de orizonturi pentru toţi semenii de pe planetă. Şi nu numai. 

Dar chiar o astfel de expansiune a înţelegerilor creează o consolidare, întărire a stabilităţii sale în timp şi spaţiu, căci din cele anterioare, şi bazându-se pe ele, se formează cele ulterioare. Se formează o întărire şi o stabilitate a încredinţărilor în orice fel de situaţie, în orice fel de vibraţii, însă cu flexibilitatea necesară înţelegerii şi noutăţilor, şi a celorlalţi din jur care încă mai au nevoie de aspecte mai vechi. 

După consolidare, o trecere lină către o varietate mereu crescândă de tipuri de ajutor transformă descoperitorul într-un ajutător universalizat, puternic şi mereu dezvoltator în fiecare formă de societate în care trăieşte. 

Odată înţelse toate acestea, nu mai este timpul tăcerii, timpul tăcerii sale a trecut, altruismul şi dorinţa de ajutor, aşa cum a înţeles că şi el a fost la rândul său ajutat, prinde contur şi putere. Este timpul să sprijine cât mai multe forme de evoluţii, direct sau numai radiant: tocmai această formă radiantă a înţeles-o din timpul tăcerii sale, aşa cum a înţeles că pentru unii este încă nevoie de ajutor concret, iar pentru alţii doar radiant. Acum foloseşte orice, atunci când este cazul, învăţând să tacă din multe puncte de vedere: pentru a se odihni, pentru a lăsa locul ne-tăcerii altora - indiferent de priceperea lor, căci priceperea se formează prin permanentă acţiune, greşeală, corecţie, orientare şi dezvoltare pe baza aceloraşi principii sau altora conexe sau diferite. Tace în faţa politicilor societare de orice fel, tace în faţa dreptăţilor sau nedreptăţilor exagerate sub orice aspect, înţelegând că trebuie să treacă fiecare spirit prin toate fazele de cunoaştere în creşterea, paroxismul şi descreşterea fiecărei simţiri şi acţiuni posibile: în eternitatea evoluţiilor sale.