CE NE JUCĂM??…

Întrebare insistentă a copiilor: este un caz de exprimare care mi-a atras atenţia, în tren – adică într-un spaţiu mic de mişcare, unde se restrâng mult manifestări în mod normal mai libere, măcar din când în când…

De ce mi-a atras atenţia acum? Pentru că adulţii au înclinaţia azi:

– de a induce copiilor ideea că ei se joacă, cu intenţia neexprimată că ceea ce fac ei la început este doar joacă (până la urmă să vedem şi direcţia de joacă), în care, din când în când, se introduc elemente serioase doar dintr-un anumit puct de vedere: al şcolii, al învăţăturilor care îi vor pregăti de viaţă “serioasă”, de serviciu însă, în principal. Fără o dorinţă exprimată, copiii ştiu astfel că pot face şi lucruri serioase, şi lucruri neserioase în viaţă: şi rămân cu toate în suflet: serioase, mai puţin serioase şi neserioase. Ceea ce ar trebui să ne dea serios de gândit…;

– de a face permanent ei înşişi - oamenii maturi - diferenţa între greutăţile adultului şi neimplicarea copiilor în viaţa curentă (ca o formă de protecţie: copilul nu trebuie să ştie prin ce greutăţi trecem…) sau ca o formă de intimitate: între părinţi (Doamne fereşte să ştie aşa ceva copilul…)

În acest fel copiii:

– nu sunt pregătiţi pentru greutăţile/lucrările vieţii;

– nu vor păstra seriozitatea cu care au venit în destin, ca spirit întrupat, adolescenţa fiind exact perioada în care copilul se rupe de părintele care nu-l înţelege, crezând că a rămas tot copil. Dar el nu este decât copilul care a fost rupt prin educaţie de înclinaţiile sale native, cu care a venit ca spirit la întrupare. Mai mult sau mai puţin conştientizat, adolescentul descoperă personal acest lucru în perioada adolescenţei, când îşi descoperă părinţii trăind de multe ori fără multe repere de seriozitate, părinţi care l-au învăţat ceva, în timp ce ei înşişi procedează exact pe dos, aşa cum au interzis copilului până atunci. 

Şi părinţii nu ştiu să explice copilului că ei procedează în acest fel crezând că îşi pot înfrâna oricând ieşirile din regulile pe care le impun copilului, deşi pe parcursul vieţii vor vedea că de fapt nu-şi pot gestiona pornirile, folosindu-se de o educaţie echilibrantă. Formula conform căreia se spune că excepţiile se permit pentru că întăresc regula (prin revenire la echilibru) se dovedeşte a fi fără nici o acoperire concretă. Deşi la un moment dat spune încruntat copilului: “Gata cu joaca!!! Viaţa nu e de loc o joacă..” adultul păstrează însă ideea “jocului”,– când relaxarea se instalează din nou în sufletul omului ce trece treptat dincolo de adolescenţă, după obişnuirea cu societatea pe care o descoperă singur acum, nepregătit şi totuşi “flămând” să o trăiască. PENTRU CĂ A VENIT LA ÎNTRUPARE, CHIAR PENTRU A-ŞI TESTA SERIOZITATEA CU CARE POATE TRĂI VIAŢA, PENTRU A ÎNCEPE SĂ O VADĂ CA PE O SENINĂTATE PLINĂ DE PROFUNZIME, ŞI NU CA PE O GREUTATE.  Deocamdată majoritatea adolescenţilor pornesc viaţa prin jocul flirtual al relaţiilor dintre bărbaţi şi femei: care însă nu ar trebui să aibă susţinere în planul omenesc, ci doar în haită, în turma animală care însă îl influenţează din apropiere (turma animalelor domestice) sau din depărtare (cea a animalelor sălbatice). În zilele noastre, prin serviciu (mai vechi), internet (mai nou), se accentuează totul, întrucât aglomeraţia planetară accentuează toate poftele, plăcerile determinate de libertatea din ce în ce mai puternic reliefată. Libertatea însă este azi combinată cu lipsa îndrumărilor oficiale spre cunoaştere aprofundată – specifică vibraţiei planetare în curs susţinut de creştere – în loc ca îndrumările să existe în toate planurile şi să fie folosite spre preluarea înformaţiilor din toate domeniile, inclusiv spre cercetarea proprie a domeniilor puternic dispreţuite azi: urmare a pedepsirilor din Evul Mediu religios – puternic negativist: în special cele legate de performanţele multidimensionale care se dezvoltă de la sine în corpurile noastre… 

… Şi se dezvoltă şi nu ştim ce să facem cu ele… ne doare capul pentru că nu consumăm energiile mentale şi cauzale; urâm, dispreţuim şi lenevim pentru că nu ştim să ne echilibrăm folosind energiile astrale şi fizice: oricât am vorbi despre iubire – simpla vorbire este doar începutul, iar noi ne împiedicăm după doi paşi, confundând inerţia statică cu statul în iubire, şi mersul cu iubire îl confundăm cu statul în vorbire despre iubire…

Chiar dacă fondul rămâne serios, moştenit din perioada copilăriei şi adolescenţei, momentul nostru social este de cele mai multe ori tot al “jocului” indus în etapa copilăriei. Păstrăm jocurile cu uşurătatea lor fără să conştientizăm prea multe în această direcţie, păstrăm “jocul” în sport – din nefericire, în loc să se canalizeze atenţia către intenţia – DA; INTENŢIA !!! – de sportivitate autentică, serioasă, dinamică prin perseverenţă, neconcurenţială - ci impulsionată de performanţele existente pe plan mondial, nicidecum altfel. Oricât de serioşi am avea intenţia să fim, ne lăsăm târâţi în “jocuri” de societate – vechi şi totuşi atât de noi – în loc să luăm exemplu de la oamenii de ştiinţă care şi-au urmat “un vis” – un impuls, o dorinţă interioară. 

O societate cu un grad avansat de seriozitate nu ar cunoaşte o asemenea formă de manifestare. Totuşi, în anumite situaţii: de aglomeraţie spirituală la scară planetară – apare şi se manifestă ca o diferenţă între seriozitatea interioară plină de bucuria căutărilor şi realizărilor din locurile universice din care venim, grupat, pe Pământ – şi relaxarea, aparent doar necesară în felul în care se manifestă omeneşte aici, pe Pământ. Iar viaţa ne învaţă treptat, chiar dacă dur în felul ei, să ne păstrăm seriozitatea cu care sosim aici şi aceea pe care o simţim de fapt în străfundurile noastre: care ne oferă adevîrata linişte interioară, adevărata bucurie interioară – care nu ne sunt de loc străine. 

Ceea ce este de remarcat, deocamdată doar în trecere, este faptul că această seriozitate, când este conştientizată, se accentuează mai ales în preajma decesului. 

Mulţi dintre noi rămân însă, dacă nu sunt în mod expres atenţionaţi de liniile destinelor, la nivel de “joc”, făcând “jocuri” la tot pasul: în serviciu, în societate, în familie. Nu duritatea vieţii îi opreşte la un moment dat; de fapt pentru mulţi aparent nimic nu i-ar opri acum, în libertatea lor de a alege haotic ceea ce fac cu timpul care li s-a oferit spre trăire...

Durerea altora de a vedea că nu sunt luaţi în serios, că nu sunt trataţi cu seriozitate de către cei care “se joacă” la tot pasul, este imensă şi ei de fapt prevestesc viitorul în felul lor.

CLIPA ÎN CARE TRECUTUL SE ÎMPLETEŞTE CU VIITORUL...

În trecut, în ţinuturile Moşilor, viaţa se derula absolut serios şi mulţi oameni nu doresc să accepte acest lucru, când îl aflu pe orice căi: ceea ce nu priva omul de bucurie, de plăcere, de cântec, de dans, de voie bună, de zâmbet. Suntem în pragul revenirii unor aspecte de acest fel în viitorul apropiat şi este de remarcat faptul că ceea ce va dispare nu prin impunere, ci prin simţirea interioară, prin dorinţa de liniştire, de contemplare, de odihnă sufletească şi trupească, din care, la fel ca şi odinioară, “distracţia” şi “jocul” vor fi absolut absente. 

Nu erau şi nu vor fi necesare. 

De fapt noi nu simţim azi fericire după asemenea”jocuri”, ci doar relaxare, odihnire după muncă calmă, echilibrată: căci în trecut omul lucra liniştit, fără grabă, folosind toate cunoaşterile sale, bucurîndu-se de fiecare clipă în care realiza ceva şi chiar în fiecare clipă conştientiza că a creat, a realizat ceva. Era o angajare lucrativă complexă ale cărei etape şi subetape se conştientizau permanent: era aşteptată cu un fel de nerăbdare potolită înainte de vârsta cuprinsă între 6-8 ani – momentul în care copilul îşi preia corpurile sale de la mamă şi intră pe sarcinile sale de destin. Până atunci totul era o pregătire complexă, liberă, atentă, concentrată a copilului pentru şi în sănul societăţii sale, cu accent pe sarcinile principale ale destinului propriu, cunoscut de părinţi şi de îndrumătorii aşezării. De la 6-8 ani derulările se realizau conştient, copilul intrând în rândurile societăţii sale prin activităţi şi învăţături pe măsura acomodării lui treptate cu activităţile aşezării. 

În viaţa unor asemenea copii, încurajaţi spre seriozitate şi participare – copiii trecutului – nu exista o perioadă de adolescenţă sub felul cunoscut de acum: de rebeliune, revoltă – căci nu avea pentru ce şi împotriva căror oameni să se revolte. Era doar o perioadă în care conştientizarea devenea din ce în ce mai amplă, mai profundă, care mergea şi pe transformările sistemului corporal întreg, pregătit volumic pentru amploarea fizică a destinului, dar şi spre responsabilitatea pe care o avea în societate. Era o trecere lină, împreună cu părinţii, într-o armonizare permanentă. Orice formă de separare se petrecea imediat, prin înţelegerea formelor de destin – forme de destin diferite de cele ale părinţilor, noua familie pe care o întemeia sau urmaşul care dorea să rămână solitar (fie femeie, fie bărbat) urmându-şi firesc calea fără nici un fel de discuţie în contradictoriu. Astfel încât această perioadă nu era decât clipa de împletire a trecutului cu viitorul: părinţii cu destinul revigorat de cunoaşterea liniilor de manifestare a copiilor, a urmaşilor lor pe linia societară ca şi pe aceea familiară, părinţi care reprezentau totuşi trecutul, de fapt finalizarea trecutului, în timp ce urmaşii erau clar reprezentanţi recunoscuţi ai liniei viitorului. Şi lucrau împreună, cooperând unii cu alţii. 

Studiind azi liniile trecutului înţelegem că ele devin liniile asemănătoare ale viitorului, chiar dacă au noutatea energiilor în creştere şi eliberarea societăţilor prin plecarea multor grupuri spirituale venite pe Pământ. 

Este acelaşi fel de clipă a îmbinării trecutului cu viitorul, aşa cum se pot întrevede în felul de activitate serioasă a tinerilor: în care se întrevăd deja liniile viitorului, după linia curbei vibraţionale care arată revenire la cele vechi prin creşterea vibraţiei planetare. O ştim acum bine de tot, o ştiau încă şi mai bine, în mult mai multe detalii, generaţiile de întrupaţi ale acelor vremuri. 

Nu este aşadar o clipă de “adolescenţă” a speciei noastre: adolescenţa omenirii a fost perioada dinainte de ultima glaciaţiune + glaciaţiunea pentru toate grupurile de spirite creatoare (umane) existente pe Pământ. Perioada dintre lumea egipteană până în prezent este de fapt perioada de maturizare a omenirii, căci în această perioadă şi-a făcut – după pregătirea anterioară – sarcinile totale de destin, pentru care au venit pe Pământ fiecare spirit creator în parte. 

Omul îşi pune azi problema că i se vor tăia astfel majoritatea „libertăţilor” pe care le are azi (inclusiv aceea de a minţi, ucide, distruge, batjocori, nedreptăţi), sau că se va plictisi, sau că se va simţi pur şi simplu pedepsit: după cum crede azi, după cum s-a obişnuit acum să gândească. Să nu uităm că şi acum ne considerăm “pedepsiţi” – “alungaţi” din “rai”: oricum o dăm sau o luăm, ajungem din nou la … pedepse. Ceea ce nu este de loc adevărat. 

Omul şi-a dorit paradisul în felul în care şi-l imaginează azi, de aceea crede că revenirea înseamnă tot ceea ce nu a trăit conştient azi; crede că viaţa de acest fel va fi total lipsită de acţiune, activitate, fără efort fizic şi mental deopotrivă, adică ceea ce este obligat azi şi nu poate suferi... 

Tot ceea ce se poate spune despre efort, căutare, înţelegere profundă, calitate, diversitate, conlucrare permanentă le alungă, ca fiind ceva ce nu s-a putut petrece de fapt pe Pământ, cumva, cândva…

Nu este cazul să mutăm tema pe “frecvenţa” raiului biblic sau a extraterestrelor forme de viaţă cu care nu am putea sau am putea să ne înţelegem sau/şi armoniza la nivele mai înalte ale universului. Este important să înţelegem că consecvenţa studiului şi a creaţiei prin materializare/dematerializare/remodelare, precum şi toate celelalte forme de manifestare pe care le implică viaţa mentală în general, vor lua practic toată viaţa omului mental în viitor – aşa cum a fost şi în trecut. Dar este vorba despre un fel de reluare la alte cote, cu alte particularităţi în plus faţă de ceea ce s-a derulat în trecut, păstrând însă toate caracteristicile trecutului nostru mental. 

Dacă ne-am mira că jocul şi joaca nu vor fi elemente ale lumii - care nu va fi nicidecum lumea actuală, să ne gândim că tot ceea ce am realizat în trecut, real şi concret, ne va ajuta în viitor. Nu vom singuri în această acţiune, ci vom fi ajutaţi de ajutători de mare putere, care vor reformata, ca şi în trecut, totalitatea câmpurilor planetare: sunt ajutătorii secundari şi coordonatorii evoluţiilor noastre din diemnsiunile structurale paralele ale realităţii noastre, în care vom crede şi pe care ne vom baza permanent în viitor. 

Copiii vor găsi în viitor un sprijin coerent, consecvent, serios şi flexibil din partea părinţilor şi vor fi, se vor forma mai rapid şi precis, vor trăi după îndrumările exterioare ale oamenilor şi entităţilor astrale ajutătoare în egală măsură – dar de fapt după liniile interioare impulsionate şi susţinute de către familie, societate şi entităţile astrale ajutătoare: valabil pentru orice om, de pe toate continentele, din toate timpurile – din toate vremurile care vor veni… 

În acest fel adultul care va deveni copilul va trăi serios, corect, bun, înţelegător, ocrotitor, generos, deschis către orice orizonturi ale cunoaşterilor – şi tocmai de aceea va fi şi: senin, luminos, voios, bucurându-se de libertatea şi de cunoaşterea sa, de priceperea sa, de luminarea sa permanentă – iubit şi ajutat de către lumea fizică, astrală şi dimensională deopotrivă. 

Şi mai departe lumea întreagă va înflori – TOCMAI PENTRU CĂ OMUL VINE DIN “RAI” ŞI NU DIN ANIMALITATE…