Așezările Moșilor nu au fost mari, extinse niciodată înafara primei perioade de după ultima glaciațiune când au născut, crescut și pregătit primii lor copii de după glaciațiune; această primă perioadă o putem împărți în două etape:
1. Perioada în care ei înșiși au petrecut timpul planetar scurs între ruperea continentului A’Tlan și formarea celor două continente de azi: Europa și America de Nord, timp în care s-au uscat și pământurile, s-au regularizat și apele curgătoare vechi și noi (formate în urma condensării plafonului cețos care acoperea în străvechimi întreg Pământul. În acea perioadă s-au născut și au crescut primii copii ai Moșilor de după ultima glaciațiune: îi numim cei dintâi copii ai Moșilor după glaciațiune, întrucât ulterior Moșii au mai avut, rar însă, copii asemenea lor înșiși, Moșilor - revenire necesară pentru a obține forma corporală dinainte de glaciațiune, pentru a putea desfășura din nou activitățile ce necesitau o vibrație corporală foarte înaltă.
2. Perioada de după nașterea și creșterea primilor copii după ultima glaciațiune, care au format treptat în continuare noua omenire de după glaciațiune: este perioada în care cu toții au ieșit pe noile pământuri și au creat împreună primele așezări fizice umane.
După aceste lucrări, Moșii s-au retras – dar nu în așezările folosite de ei până atunci ca refugii în prima perioadă, ci așezări mici, noi, create de dânșii pentru grupuri mici răspândite uniform în teritorii, conform unor planificări realizate încă dinainte de ultima glaciațiune. Retragerea lor a însemnat revenirea la fosta lor corporalitate dinainte de glaciațiune, prin voința proprie și reînceperea folosirii tuturor forțelor lor energetice radiante în lucrarile pe care au început să le deruleze pentru susținerea biosistemului planetar și a tuturor activităților umane.
Așadar aceste așezări nu erau orașe propriu zise, iar noii oameni nu au învățat în aceste așezări, ci cele din timpul nașterii primilor copii ai Moșilor. În așezările Moșilor nu au intrat decât oamenii care aveau un destin special pentru a derula lucrări împreună cu Moșii. Am discutat despre faptul că cei numiți Călătorii, Învățătorii și Măiaștrii așezărilor oamenilor învățau în locuri special amenajate, unde doar veneau Moșii atunci când era necesar, dar nu trăiau acolo: de cele mai multe ori aceste locuri de formare, de îndrumare, erau în locuri foarte retrase, în regiunile muntoase. Călătorii Moșilor, care la origine fuseseră copiii dintâi ai Moșilor, se nășteau în așezările umane, după tipicul uman, de unde plecau imediat ce își recuperau corpurile spirituale create de coordonatorii de evoluții deasupra corpurilor spirituale ale mamei, în momentul nașterii ei – așa cum se petrecuseră lucrurile întotdeauna în specia umană. Copilul Călător se retrăgea în locuri depărtate de așezările umane, unde punea în practică experiența proprie de Călător împletită cu cele decopertate în anii copilăriei în așezarea părinților lui, adaptând cunoașterea lui anterioară la realitățile planetei și ale momentului. La anii maturității își începea activitățile de Călător; până atunci căuta el însuși să iasă în calea vreunui Călător dacă avea nevoie de îndrumare. Devenea Călător după prima tangență cu Moșul îndrumător și toți Călătorii de seama lui, de la care primea cele dintâi îndrumări conform sarcinilor sale personale. Apoi își derula în continuare viața de Călător, așa cum am discutat deja.
Învățătorii și Măiaștrii se nășteau tot în așezările oamenilor și aveau o copilărie până la maturitate asemănătoare Călătorilor, retrași în munți sau dealurile depărtate de așezări. După prima lor tangență cu Moșul îndrumător și călătorii lui, se retrăgeau din nou în singurătate, până când se estompau amprentele cu vibrație foarte înaltă, foarte puternică a Moșilor și Călătorilor. Să ne amintim că niciun Călător nu intra în așezările umane, ci se întâlnea la jumătatea înălțimii munților cu învățătorul fiecărei așezări, Învățător care prelua îndrumările de la Călător, dezbăteau împreună îndrumările generale (adică valabile pentru toate așezările din regiunea Moșului local) și le adaptau pe parcursul câtorva zile la specificul așezării din care venea Învățătorul. El însuși mai stătea câteva zile după plecarea Călătorului pentru a estompa amprentele de cunoaștere de la Călător; acest amprente energetice ar fi putut dezorienta oamenii din așezarea proprie, care nu aveau în destinul lor în curs de desfășurare decât puține sarcini, corespunzătoare așezării lor: specific care avea în vedere dacă așezarea era la șes, sau la munte, sau în regiuni de pe litoralul mărilor, oceanelor. Călătorul chiar dezbătea diferențele dintre îndrumările generale și specificul așezării Învățătorului – comparativ cu alte așezări din jur, asemănătoare dar nu din toate punctele de vedere. Învățătorul avea nevoie să le știe pe toate, pentru a departaja ceea ce era în curs de ceea ce își aminteau oamenii din viețile lor anterioare, și nu era cazul să le desfășoare pe loc. Nu numai la viața concretă, locală, se refereau discuțiile, ci și la modul în care lucrau cu toții pentru a forma ceea ce azi numim tradiții: lucrări de arhitectură, drumuri și amenajări înafara așezării, muzică instrumentală și vocală, pictură, sculptură, decorațiuni exterioare și interioare, dar și agricultura viitorului, culturi de plante medicinale, etc., la fel și toate formele de meserii.
Toate acestea le dezbăteau la revenirea în așezare cu Măiaștrii pe meserii, care aveau în vedere și cele ale timpului lor, necesare adaptărilor la schimbările din anul ce avea să vină, dar și lucrări de consolidare a cunoașterilor legate de viitorul omenirii. Începutul aplicării obiceiurilor care în viitorul lor aveau să devină tradiții a însemnat intrarea în branșa Măiaștrilor a meseriilor mult mai multor Măiaștri, pe grupuri de meserii și meserii individuale.
Toate se împleteau armonios, astfel încât viața oamenilor să aibă un curs de înaltă ținută spirituală.
În plus, Măiaștrii își făceau studii suplimentare de aceeași natură, chiar în locurile unde veneau Moșii, ori de câte ori le era necesar, iar la întoarcerea din călătoriile lor la Moși stăteau retrași din aceleași motive ca și cele de mai sus.
Înșiși Moșii nu stăteau în restul timpului lor numai în așezarea de destin. Umblau prin teritorii pentru echilibrări vibraționale, ele constituind în aceste timpuri lucrarea lor de bază, căutau materiale speciale pentru lucrările din așezările oamenilor (de exemplu: catalizatori naturali pentru fierării, pentru materialele de construcții, pentru crearea materialelor pentru îmbrăcăminte și încălțăminte, pentru coloranți, etc.); țineau legătura directă cu Moșii de pe alte continente, plecau și lucrau în alte spații interdimensionale de unde puteau simți mult mai bine diferențele vibraționale pe care le urmăreau pe Pământ și pe alte planete din toată galaxia noastră (fiecare după locul unde sunt născuți, de unde își trag materiile corporale. Căci aici putem discuta despre Moșii de pe alte planetedin galaxie, care sunt în aceeași situație atipică ca și Pământul. Trecerile lor în spațiile interdimensionale este întotdeauna o conlucrare între Moșii din galaxie, dar și cu Moșii din alte galaxii: spațiile interdimensionale sunt astfel un spațiu comun general de serviciu zonal pentru univers, căci spațiile interdimensionale și spațiile dimensionale servesc întregul univers, nu numai o anumită zonă cu anumite caracteristici. Energiile pe care le folosesc prin respirație în acest spații sunt alimentatoare pentru orice loc din universul nostru, menținând în echilibru vibrațiile locale pentru o anumită perioade de timp, până când se răspâdesc în cosmosul planetar, mergând cu astfel de echilibrări în întreg cosmosul – galactic sau înafara galaxiei, luând mereu măsuri pentru a nu influența cu vibrații străine mediul de trai al întrupaților pe care localnicii nu le pot duce.
Despre așezările Moșilor, rărite în ultima perioadă înainte de începerea migrațiilor, au rămas într-adevăr în amintirea popoarelor ca fiind locuri luminoase toată ziua și toată noaptea – și aici este de precizat faptul că nu se referă la prelungirea zilei (așa cum este jumătate de an la polul sud și polul nord al planetei), ci pentru că vibrația foarte înaltă este însoțită de o luminiscență puternică, precum și de ”muzică divină” – adică de armoniile sunetelor fundamentale ale locului și tuturor celor legate de așezare cu armoniile sonice ale locuitorilor acestor așezări. O armonie perfectă, unde armonia sufletelor este în deplină armonie cu tot ceea ce se află în așezare și în imediata ei apropiere, toate fiind în ritmurile armoniilor universale. Căci numai așa Moșii pot să-și realizeze sarcinile de păstrare a echilibrului vibrațional în lumea pe care ei o protejează de autodistrugere. Este viața în așezările de ”dincolo de vânturi”, căci dacă celorlalte regiuni ale Pământului vânturile sunt în primul rând specifice acestui timp al vibrației joase, în orice loc de pe Pământ, în așezările Moșilor, la propriu, nu sunt vânturi, nu sunt furtuni – cu atât mai puțin pustiitoare așa cum sunt cele din lumea noastră. Noi nu ne dăm seama, dar totalitatea gândurilor și emoțiilor noastre amplifică mult mișcările aerului pe verticală și pe orizontală, formând curenți care se amplifică reciproc și amplifică mișcările aerului determinate și de diferențele de temperatură, și de structurile geologice care respiră din interior către exterior și dinspre oceanele lumii spre uscat și invers: toate sunt antrenate mai mult sau mai puțin de circulațiile fluxurilor energo-materiale bazate pe atracții biologice (atrase de corporalitatea noastră care favorizează circulații intense cu cât corpurile au o vibrație mai înaltă). Omul din antichitate, cu amintirile lui încă proaspete în acele vremuri, a păstrat în primul rând această referință prin comparații cu ceea ce știa din străvechimile umanității: inexistanța furtunilor, vânturilor puternice, elemente de fizică planetare inexistente în trecutul planetei, cu pământuri și ape care se aflau protejate de un plafon gros cețos, înainte de ultima glaciațiune. În plus, în vremurile noastre vânturile sunt accentuate de mișcările uriașe ale viețuitoarelor planetare: migrațiile stolurilor de păsări, insecte, bancurilor de pești și altor viețuitoare marine, turmelor în căutare de hrană – dar mai ales mișcările oamenilor în teritorii, care joacă azi rolul cel mai important în astfel de evenimente planetare: mișcările fizice, activitățile mentale și emoționale pe care nu le înțelegem, nici măcar nu le acceptăm de regulă ca având efectele cele mai devastatoare ale timpurilor noastre...
Când există armonie totală între oameni, vânturile, dislocările masive de mase de aer, sunt active fără plafonul cețos care s-a consumat treptat prin condensare până la ultima glaciațiune, din care a rămas doar circuitul apei în natură, cel pe care îl știm noi acum; mișcările aeriene oricum s-au intensificat prin lipsa plafonului cețos, dar nu au existat furtuni extrem de puternice, așa cum sunt intensificate azi de activitățile umane. Acesta va fi un alt subiect de discutat în studiile viitoare.
Armonia totală fizică, mentală și emoțională a Moșilor din așezări determină oriunde și oricând păstrarea unei atmosfere line (în acea vestită lumină lină, care este departe de a fi a soarelui, deși o cuprinde pe ea), unde vânturile planetare sunt existente, dar nu și furtunoase, furioase (personificate de zeul vânturilor puternice: BOREU). Este starea HIPERBOREANĂ – adică a celor aflate ”dincolo de Boreu”, starea de perfecțiune umană, unde acțiunea trupească și mentală este ea însăși lină, mătăsoasă, cu onduleuri largi și fine, care era binecunoscută de oameni până în mileniul 4 – 5 î.H. Iar aceasta era bine cunoscută de oameni, întrucât ea a fost trăită de ei chiar pe Pământ – la fel ca și ”în ceruri”, de acolo de unde venim cu toții aici, pe Pământ, indiferent care ar fi acele ceruri – exclusiv după vibrația lor naturală: mai aproape de Pământ dar oricum ”mai sus”, încă și mai ”sus”, ”mult mai sus”, în locuri depărtate din univers de unde vin marea majoritate a spiritelor care evoluează întrupate ca oameni acum pe Pământ. Dar acest cunoscut mod de viață al Moșilor se știa foarte bine că fusese modul de a trăi al tuturor oamenilor până cu doar un mileniu în urma lor. Locuitorii ”de dincolo de Boreu”, de pe alt ”tărâm” aveau ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” – care deja nu mai este doar un simbol, ci o realitate în ochii oamenilor ”repede-muritori” (adică cu viață scurtă, în care bătrânețea neputincioasă pune capăt zilelor dintâi: copilăria, adolescența și maturitatea plină de puteri).
Și erau asemenea așezări o realitate certă pentru oameni până în preajma ultimelor migrații, după care în vâltorile sociale oamenii nu au mai putut să simtă existența unor asemenea locuri și a oamenilor lor. Cu toate acestea, ele au continuat să existe, chiar dacă mult mai rare decât înainte – dar reale și binecunoscute de oameni cu destin cunoscător. ”Ultima Thule” a populațiilor germanice, nordice, desemnează ultima așezare a Moșilor care a mai putut fi percepută prin simțuri și intuiții de către oamenii popoarelor dintr-o relativă apropiere.
Așadar să reținem această diferență: geții, oricât de nordici au fost, NU au fost hiperboreeni în sensul profund al principiilor călăuzitoare ale lumii. Hiperboreeni – în mod corect – au fost doar Moșii lor care într-adevăr au rămas pe aceste meleaguri mult mai mult timp decât în alte locuri din Europa. Dar Moșii rămași nu au mai avut așezări după plecarea lor din teritorii, în schimb au rămas pe alte continente asemănătoare întrutotul cu cele existente odinioară și în Europa: în Tibet, în vestul și sudul Africii, în insulele Pacificului de Sud, în munții înalți din America de Sud – în pădurile amazoniene.
Însă pe scurt, geții și încă câteva grupuri nordice (parțial finlandezii și scoțienii de azi, în Europa) care nu au migrat spre centrul Europei odată cu migratorii și grupuri mici din Carpații Păduroși, au fost numiți în continuare hiperboreeni, ca oameni care trăiau exclusiv conform normelor spirituale ale Moșilor hiperboreeni: spre deosebire de grupurile din vestul Europei care au rămas și ele o vreme în învățăturile Moșilor lor Elfi. Minimalizarea importanței numirilor de Elfi s-a realizat prin atenționarea asupra entităților eterice ale Pământului, pe care lumea le putea vedea pentru câteva clipe în Zilele Mijlocului de Vară și în Zilele Mijlocului de Iarnă - dar la fel ca și la geți privind minimalizarea importanței îngerilor și rămânerea la ideea de îngeri-copii drăgălași dar fără puteri speciale - a fost o formă de simbolizare inversă în vremurile grele care deja cuprindea lumea. Dar lumea a știut multă vreme această diferență de importanță și a ținut mereu cont de cunoașterile care treceau din generație în generație pe cale orală – foarte târziu apărând sub formă scrisă și protejată.
Oamenii care au ținut mereu legătura cu Moșii sau trimișii lor au fost, sunt și vor fi întotdeauna păstrători ai cunoașterilor transcedentale legate de oameni, de folosirile lor, de aplicațiile lor. Este o parte a cunoașterii universale și multi-temporale, a cărei integralitate este ținută de Moși: când astfel de spirite înalte sunt întrupați cu corp fizic în această parte a universului, precum și de entități astrale ajutătoare de popor (indiferent de administrații și politici umane). Adică poporul stabilit pe un spațiu care păstrează în medie aceeași vibrație pe un teritoriu larg. Simbolurile treptelor de cunoaștere au fost la popoarele Europei: laptele, vinul și mierea – trepte ale HRANEI SPIRITUALE comparată cu hrana fizică care, în totalitate și în deplin echilibru, se găsea în micile așezări ale Moșilor. Erau numai niște simboluri ale unor cunoașteri vaste și extrem de profunde, care erau încă păstrate de Moși și de oamenii de legătură cu dânșii: dar fiecare om știa bine că ceea ce rămăsese era o zestre de cunoaștere care se aflase cândva la temelia întregii omeniri, privind capacități extraordinare ale omenirii din străvechimi. Și care acum mai rămăsese ici și colo, acolo unde erau încă capacități de comunicare cu cei care reprezentau divinitatea atotcreatoare, ajutătoare, îndrumătoare a lumii întregi.
În creștinism se păstrează ”taina” euharistiei, care a fost păstrată de sacerdoți (preoți) și puțin oferită oamenilor de rând, până când nici preoții de rând, care erau în legătură directă cu populația, nu au mai știut ce stă la rădăcina lucrurilor și au numit aceste ascunse – ”taine”. Tot ceea ce a fost lăsat ca simbol s-a luat ad literam, ceea ce poate fi cu multă ușurință determinat, deviat, născând confuzie, rușine și teamă.
Bunăoară sunt lucruri cunoscute bine între intelectualii metafizicieni, exemple care au fost date poporului: ele sunt la îndemâna noastră, dar atenția ne este mereu deturnată spre alte ”hrăniri” – nespirituale chiar dacă ele sunt oarecum bune, hrănind trupul fără să-l țină sănătos și sufletul fără să-l țină bucuros în profunzimea lui.
Astfel, despre Dacia se spune că era țara în care curge mereu laptele, vinul și mierea – dar ca hrană trupească nu era mai mult decât în alte părți ale lumii dacă luăm asta ad literam. DE ACEEA ESTE BINE SĂ REȚINEM CĂ TĂIEREA VIȚEI DE VIE A ÎNSEMNAT LA VREMEA EI SUSPENDAREA ÎNDRUMĂRILOR BIANUALE ALE MOȘILOR CARE SE PREGĂTEAU DE RETRAGERE.
La fel, Decebal, regele dacilor s-ar fi sinucis bând otravă – de fapt fiind deținătorul a ceea ce alchimiștii serioși, profunzi, au numit mai târziu vitriolum: substanță alchimică care ducea spre culmile virtuții și cunoașterii profunde - profund și vast adică pe toate planurile de trăire omenești: gândire, vorbire, acțiune. Astfel se enunța trecerea lui Decebal – Moșul conducător, pe o nouă treaptă de coordonare a lumii în care trăia: și noi știm acum tot ceea ce a urmat așa-zisei cuceriri a Daciei din acele vremuri.
Este ceva ce azi biblia spune de asemenea concret: până nu se va naște cineva a doua oară... Desigur ați înțeles ideea...
Dar cea mai puternic determinată idee este aceea despre care am spus de multe ori și degeaba a fost din nefericire: DACII NU-ȘI ARUNCAU TINERII ÎN SULIȚE de pe muntele lor sfânt (Kogaionon) pentru ca, prin moartea trupului sufletul lor să le ducă dorințele, necesitățile către Zalmoxis, zeul suprem. Zalmoxis era de fapt în mijlocul lor, pe pământurile lor, în sufletele tuturor, viu și puternic la fel ca și ceilalți Moși – Duras Diurpaneus, Deceneu, Burebista și Decebal care erau doar o parte din Moșii aflații la cârma poporului. Era valabil pentru oricine, nu numai pentru tinerii ”de neam mare” (cum spunem azi), ci oricine se arunca frecvent ÎN SULIȚELE SOARELUI – adică în călătorie astrală perfect conștientă, în lumina cunoașterilor pe care fiecare om le putea lua de la entitățile astrale ajutătoare ale fiecăruia și ale tuturor dacilor la un loc.
Funcția de păstrător de cunoaștere care se putea folosi în viața de zi cu zi a fost permanentă de-a lungul timpurilor până azi; reprezentanții au fost și sunt însă temporari, sub puterea ocrotitoare a Păstrătorilor-Moși nemuritori pentru vremurile noastre. Pe de altă parte, cunoașterea aceasta este aceea a începuturilor și a sfârșitului acestui tip de viață pe care o avem acum: acum suntem la începutul sfârșitului.
Ceea ce este necesar să acceptăm – pentru că prea puțini oameni acceptă azi – este faptul că toată această cunoaștere nu este mai presus decât cea umană curentă, ci o cuprinde între aspectele ei temporale, căci ceea ce a fost înainte, ceea ce este azi și ceea ce va fi în viitor sunt aspectele întregii vieți a omenirii în cele 50-60 milioane de ani de la crearea ei ca specie. Deci să nu uităm: O CUPRINDE și, oricât ar părea ea azi de grea și urâtă, ne este parte de trăire pe care astfel am face bine s-o înfrumusețăm cât mai bine ne poate sta nouă acum în putere!...
NOTĂ
Moșii și eroii înălțați sunt considerați ca fiind trăitori în interiorul Pământului (peșteri, grote, subteran) întrucât repede a fost deturnat sensul de profunzime pentru masele largi. Doar ”inițiații” (cu sensul de ”ascunși” folosit la începuturi) înțeleg cu mintea aspectul de profunzime chiar dacă este greu de trăit încă senzația propriu-zisă de profunzime ca a patra dimensiune fizică, dar începem s-o intuim din ce în ce mai mulți oameni acum, fără inițier,i și mai ales pur și simplu pentru că în mod natural ni se deschid orizonturile percepțiilor și gândirii. Și este foarte posibilă această deschidere pentru noi, oamenii, acest lucru, întrucât omenirea a trăit această cunoaștere consolidată chiar până acum câteva milenii înainte; în acest fel ea poartă o rădăcină lungă numai pe Pământ de milioane de ani – chiar și pentru ultimii veniți, în grupuri spirituale, în urmă cu doar câteva milioane de ani.
Desigur, vom mai discuta despre aceste lucruri foarte mulți ani de acum încolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu