I. IDEI PRINCIPALE
1. În Europa, grupurile de migratori au venit cu denumirea de ”zei” pentru Moși, Bătrâni: binecunoscuți în acțiunile lor, cunoscute fiind de asemenea și așezările lor, cu caracteristici încă vii în cunoșterile oamenilor.
2. Diferența între localnici (oameni care trăiau dintotdeauna pe pământurile de transcendență ale neamului lor, de naștere a poporului din urmașii Moșilor din regiunea lor) și migratori (grupuri care au părăsit pământurile de naștere ale poporului lor), a constat în faptul că migratorii nu au mai beneficiat de îndrumările directe ale Moșilor lor care au rămas alături de poporul lor, pe pământurile natale.
3. Popoarele rămase după plecarea migratorilor din sânul lor au avut în continuare ca sarcini:
– păstrarea identității poporului lor;
– păstrarea tradițiilor lor.
4. Informații conform cărora geții au suportat tăierea viilor (diminuarea vinului în consumul curent) trebuiesc luate în sens simbolic: laptele, vinul și mierea simbolizau principalele trepte de cunoaștere profundă spirituală proprii cunoașterilor consolidate în perioadele anterioare și încă folosite în perioada migrațiilor.
5. Pe teritoriul Europei, populațiile care erau încă sub ajutorul și coordonarea Moșilor se aflau în partea de nord, numite de cei din sud hiperboreeni.
6. Începând cu mileniul I d.H., cunoașterile au fost păstrate parțial ascunse, dar cu timpul în cele mai multe cazuri ele au fost furate și ținute ascunse în societăți secrete, sub puterea conducătorilor popoarelor nou formate.
7. Moșii au lăsat ca păstrători de credință, păstrători de cunoaștere spirituală înaltă pe cei ce odinioară fuseseră Călători ai Moșilor: care parțial au rămas în legătură directă între ei și cu Moșii, dar și cu domnitorii de mare anvergură patriotică, spirituală; treptat Călătorii Moșilor s-au retras din așezări, au rămas ca sihaștri – pe teritoriile române până la introducerea monarhiei germane (deci străină) în 1866. După această dată, au rămas oameni de legătură care au ajutat poporul în momentele lui cele mai grele, până în zilele noastre.
II. DETALII, DISCUȚII
În articolele anterioare:
38. DACII: POPOR HIPERBOREAN (1)
39. DACII: POPOR HIPERBOREAN (2): RETRAGERILE TEMPORARE ALE MAJORITĂȚII MOȘILOR
am pus accent pe ideea că Moșii nu au migrat din nordul Europei spre sud, împreună cu poporul local – așa cum am întâlnit în mai multe scrieri contemporane. Deși se scrie des despre populațiile locale dinainte de migrații, este ori inexplicabil, ori explicabil prin politici deviante faptul că totuși se consideră centrul, nordul și estul Europei ca fiind gol când au venit grupuri de migratori dinspre răsărit. De aceea sunt necesare precizările și corecțiile prin astfel de studii cum sunt cele de față și să trecem cu grație peste anomaliile oficiale.
Așadar, să amintim câteva din fazele principale ale mișcării Moșilor în teritorii de-a lungul vieții lor. Vom discuta în această ultimă parte despre ajutorul primit de poporul român, din acele vremuri până în contemporan.
1. Nașterea Moșilor pe teritoriile vechilor continente: A’Tlan (care cuprindea America de Nord și Europa la un loc, înainte de ruptură), Cian (Asia), Afrikaan (Africa) Aztlan (America de Sud). Moșii care au ajutat Europa s-au născut în sudul continentului A’Tlan, aproximativ în regiunea de azi a insulelor Canare.
2. După ruperea continentului A’Tlan în America de Nord și Europa de azi, grupul Moșilor europeni și-au luat locul în teritoriile răspândite până în munții Urali și au născut prima generație de copii – copii care au creat în continuare noile populații de după ultima glaciațiune.
3. Se formează primele așezări umane după glaciațiune, pe baza cunoașterii profunde a structurilor și organizărilor atlante din străvechimi și sub îndrumările Moșilor privind necesitățile noilor organizări.
4. Dezvoltarea tuturor populațiilor, de pe toate continente la fel ca și în Europa, având îndrumători Moșii continentali, locali, până în mileniul al III-lea î.H., adică până în prejma primelor migrații.
5. Retragerea de pe Pământ a majorității Moșilor în spațiile dimensionale cu vibrații apropiate de necesitățile de destin, de lucrări ale fiecărui Moș în parte; au rămas pe Pământ un număr mic de Moși pe fiecare continent, care să efectueze un număr limitat de lucrări pentru fiecare continent, pentru întreaga planetă și pentru populațiile umane. Periodic însă au venit Moși din spațiile interdimensionale, pentru lucrări de mai mare amploare privind echilibrări vibraționale ale planetei care nu puteau să fie realizate numai de către Moșii cei puțini rămași aici.
Să rămânem în discuții privind moșismul în poporul nostru.
Dacă discutăm despre Hiperborea, ”țara” de unde credeau elinii că vin zeii, să înțelegem:
– pe de o parte faptul că zeii erau pentru elini – și nu numai, dar de la ei există cele mai vechi descoperiri, urme, informații privind ceea ce ei numeau zei: oameni fără vârstă, adică arătând nici tineri, nici bătrâni comparativ cum arătau oamenii obișnuiți, care trăiau în mod asemănător în linii mari cu oamenii, care aveau capacitatea de a se deplasa în mod obișnuit rapid plutind la suprafața pământurilor, apelor dar și pe verticală pierzându-se în nori, care aveau capacitatea de a se afla într-un loc și în secunda următoare să fie în alt loc, intrând prin ceva asemănător porților, care se aprindeau în alb-strălucitor când voiau ei, și ieșind tot așa în alt loc; puteau să fie asemenea oamenilor, dar să și strălucească de parcă ar fi avut un soare pe piept și un soare deasupra capului. Iar bătrânii lumii oamenilor spuneau că știau de bunicii și străbunicii lor că așa erau și toți oamenii în trecut, dar nu mai sunt așa din cauza lumii cu lumină care s-a schimbat în veacuri, de aceea oamenii au decăzut și au scăzut în puterile lor; credeau că zeii sunt mai înalți, dar nu mai viguroși decât oamenii, și prin neprihănirea lor strălucesc permanent – doar când umblă pe Pământ ca oameni printre oameni își poartă lumina în ei înșiși și nu și-o arată decât oamenilor buni, drepți, curați;
– pe de altă parte micile lor așezări, situate ori în, și între munți, ori în locuri dintre dealuri împădurite, departe de orice om și locuri de trăire ale oamenilor, ale turmelor de oriunde, știau că sunt așezări care răspândesc o lumină emanată din ele însele și din locurile înălțătoare ale pământurilor unde erau create, și mai răspândesc în plus armonii de cântece ca de liră, care apar încetișor, se înaltă cu putere și se pierd în ceruri și pe pământuri, dând forță lină oricăror vietăți - vietăți, ierburi și copaci care acolo se trec fără să putrezească, stingându-se lin și curat după ce și-au dat lumii rodul lor.
Iar ceea ce aveau localnicii în mod deosebit era faptul că beneficiau încă de îndrumări de la Moșii lor – ceea ce migratorii nu mai beneficiau, întrucât Moșii rămăseseră în poporul din care ei, migratorii, plecaseră. Aveau însă din depărtare deosebită grijă, atenție pentru ei; iar migratorii erau de asemenea sub atenta îngrijire a Moșilor locali, despre care știau bine, dar destinul lor în migrații era să se descurce singuri, căci pentru asta plecaseră în locuri mai bune, în timp ce poporul lor se străduia în continuare să se descurce în locurile lor natale. În acele vremuri așadar se știa bine că populațiile vechi ale pământurilor aveau aceeași cunoaștere și beneficiau de îndrumări moșești: oamenii din toate populațiile care se retrăseseră în nordul extrem și în sudul extrem se numeau între ei ”frați”, deși își spuneau fiecare în limba pământurilor, apelor și cerurilor lor: thani și dani (din puțin cunoscuții edaini), goți, elini, traci, geți.
Migratorii trebuiau să se orienteze și să se adapteze popoarelor întâlnite în drumurile lor, sarcinilor pe care le aveau în prezentul și viitorul lor. Dar Moșii localnici îi ajutau și pe ei, nu le dădeau îndrumări ca celorlalți, dar aveau grijă ca sfaturi ale celorlalți să le primească și ei în vremuri grele. Cei ce se trăgeau din migratori știau că timpul lor acolo era foarte scurt, de aceea trebuiau să trăiască adaptându-se din orice punct de vedere singuri, să-și dovedească lor înșiși că au putut supraviețui, să vadă că pot supraviețui în orice condiții.
Cei care au rămas cu Moșii lângă ei au avut sarcini speciale, în primul rând să lupte pentru păstrarea identității lor de neam și păstrarea tradițiilor lor: tradiții primordiale și tradiții de neam – cele mai înălțătoare, care simbolizau cele mai vechi și profunde cunoașteri umane. Prin sacrificiul lor, ceilalți vor învăța treptat, și vor păstra la rândul lor în aceleași condiții, aceleași identități de viață și de spiritualitate la nivele extrem de înalte.
Înainte de a veni migratorii, Moșii fuseseră păstrătorii de cunoaștere și învățături ale omenirii, la fel cum cândva fuseseră chiar părinții omenirii. Și pregătiseră lumea de cele ce aveau să vină, dar ei înșiși tăind treptat legătura cu lumea care trebuia să probeze cele rămase în memoriile lor curente din toate învățăturile primite. Toate fuseseră îndelung probate, fiecare om trăind după cum avea în sinea lui cunoașteri anterioare, fără să mai fie ajutați de Moși direct, prin oamenii lor de legătură. Ar fi nedrept să credem că oamenii nu știau că o să migreze și nu ar fi fost pregătiți pentru asta, căci vedeau cum treptat pământurile lor nu le mai dădeau posibilități de trăire decentă, ca până atunci. Primele migrații au stat sub acest semn, al conștientizării tuturor învățăturilor și al ajutorului primit de migratori din partea localnicilor, așa cum am expus în studiile anterioare. Toate manifestările din aceste regiuni ale planetei s-au desfășurat astfel, în cele mai înălțătoare manifestări umane.
Imboldurile lumii animalice, doar un mileniu mai târziu nu au întârziat să apară, iar popoarele din răsărit erau deja, chiar acasă la ele, deja agresive, fără să mai facă față influențelor negative și lipsei de experiență în condițiile acestea. Noi, acum, știm că ne trebuie cel puțin 1 2 reveniri în aceste locuri din univers, în aceste condiții, pentru ca echilibrul emoțional și metal să se instaleze treptat, așa cum și acum se petrec lucrurile astfel din partea celor care nu vin pentru prima oară în astfel de călătorii spirituale, în regiuni ale universului cu vibrație foarte joasă. Cei care nu vin pentru prima oară este drept că rezistă la influențe agresive, dar nu rezistă la plăceri (mâncare, băutură, droguri, sexualitate) fiecare după puterea de reținere, nu rezistă la oboseală, nu știu cum să se autoechilibreze astfel încât să poată trăi un alt fel de decență spirituală: fără petreceri zgomotoase, fără omor de animale pentru plăcerea hranei, etc.
Să dezvoltăm un exemplu.
Păstrarea cunoașterilor era atunci în sinea fiecărui om, cum putea sau cum voia fiecare. Fiecare popor a avut de la început o simbolistică proprie, după egregorul propriu, dar și după cele obișnuite ale vieții sale, ca popor: VINUL, MIEREA ȘI LAPTELE SIMBOLIZAU ÎNSĂ LA MODUL GENERAL TREPTELE ADÂNCIRII OMULUI ÎN PROFUNZIMILE CUNOAȘTERILOR UNIVERSALE. A rămas în cultura antică faptul că poporul condus de zeii aflați printre ei, poporul hiperborean, conducătorul a tăiat ”vița de vie” dătătoare de ”vinul cunoașterii”, simbolul care avea două aspecte esențiale:
a. Unul fizic: care limita vinul fizic consumat nemăsurat numai de migratori, care ar fi amenințat răspândirea și în populațiile locale, hiperboreene, fiind renumite prin echilibrul faptelor și al aplicării cunoașterilor universale, prin cumințenie, altruism, ajutor oferit oamenilor și viețuitoarelor de orice fel;
b. Unul metafizic: care atrăgea atenția asupra comunicării cu divinitatea în general – nu numai cu Moșii și trimișii lor: iar aici este vorba despre comunicarea cu entitățile astrale ajutătoare de destin pentru fiecare om în parte: comunicarea permanentă cu ”frații fără trup” – așa cum numeau oamenii în acele vremuri entitățile astrale. O astfel de legătură, datând de zeci de milioane de ani pentru întreaga omenire, ținea lumea înălțată cât se putea de mult. Așadar este vorba despre tăierea treptată a comunicărilor astrale, iar această ”tăiere” nu a fost niciodată o pedeapsă, ci un ajutor de o deosebită importanță. Neputințele oamenilor deveniseră evidente, și se adânceau pe zi ce trece, iar obișnuințele sufletului nemuritor spuneau că venise vremea să se rupă de comunicarea cu frații lor cei fără trup atâta vreme cât legătura aceasta nu se desfăcuse în mod natural, prin neputință și uitare: aceasta era necesară pentru ca suferința neputințelor să nu le dărâme sufletul prin rușine și avea să ajute mult cândva, ca reîntoarcerea la comunicare cu astralii să nu fie grea. Și fiecare om știa asta și lucra cu frații săi fără trup să se descurce singur în viața curentă, așa cum avea să fie totul în viitor, pentru o vreme ce putea să fie scurtă – dar omului i se va părea nespus de lungă…
Scriind cele de mai sus am căutat să folosesc pentru câteva rânduri un limbaj apropiat de cel al strămoșilor noștri, care mai știau și departajau zilele trecutului de zilele viitorului: numeau zilele trecutului - zilele puterilor care hrăneau și înălțau sufletul omului, iar zilele viitorului lor de atunci - zilele care dărâmau sufletul; și știau că se vor reîntoarce cândva zilele care hrăneau sufletele oamenilor și urma să se reinstaureze normalitatea adevărată a omului pe Pământ. Simbolizau timpurile cu îndrumători de cunoaștere pe trepte de profunzime universală cu laptele, vinul și mierea din hrana de toate ziele. Vinul trebuia tăiat, laptele să rămână, mierea să fie cu cea mai mare atenție păstrată, căci era cea mai profundă și astfel prima de care omul va avea nevoie atunci când puterile mari ale sufletului vor reveni. ”Puterile mari ale sufletului” erau ceea ce azi numim ”activitate mentală” și ”călătorie astrală”. Era mai bine să se renunțe atunci de bună voie, în perfectă conștiență, la comunicarea cu entitățile astrale, treptat – nu brusc și dureros, pentru ca suferința să nu le dărâme sufletul și revenirea să nu le fie la vremea necesară, plină de frică pentru suferință. Știau bine că legăturile cu frații fără trup (entitățile astrale) vor rămâne permanent alături de fiecare om și de toți la un loc, și le vor întâlni ori de câte ori vor simți nevoia de somn; și dacă la început orice om își putea aminti ceea ce făcuse cu sufletul lui în somn, avea să vină o vreme în care nici asta nu va mai fi, omul nu va mai putea să-și amintească ceea ce va numi ”vis” (amintirea din călătorie astrală). Poate doar parțial, din cele ce vor fi mai apropiate de vremea trezirii din somn pentru a începe o nouă zi.
Așadar, tăierea viței de vie la geți însemna pregătirea pentru:
1. Ascunderea cunoașterilor în momentul în care migratorii viitori care aveau să devină agresivi aveau să dea buzna în lumea lor, pentru ca aceia – cei dintâi neputincioși ai vremii, speriați de schimbările care le limitau viața obișnuită de până atunci – să nu le folosească chiar împotriva gazdelor lor = oamenii care nu fugiseră din calea schimbărilor, și le făcuseră loc să treacă în goana lor mai departe. Dar migratorii aveau tendința să se întoarcă și să acapareze locurile din drum care le plăcuseră, omorând și distrugând totul în calea lor. De aceea localnicii, după potolirea vremurilor și revenirea lor în vetrele așezărilor lor, au pus în practica gospodăriei lor tot ceea ce știuseră până atunci: în casele lor au pus frumusețea culoarelor eterice și arcelor sidefii ale pământurilor și apelor, ca să nu uite că le-au văzut cândva și nu mai aveau puterea să le vadă pentru o vreme, cu ochii sufletului (ceea ce azi numim canalele eterice matriceale ale pământului și celulele de stabilizare vibrațională care marchează din loc în loc canalele: despre care am discutat pe parcursul capitolelor despre platoul munților Bucegi). Au decorat lucrurile lor cu toate culorile și micile/marile frumuseți ale pământurilor și apelor, aerului și cerurilor care se înălțau unul peste altul (straturile dimensionale paralele): și în casă, și în exteriorul casei, ca și pe îmbrăcămintea lor: cu toate cele văzute la suprafața trupului și în interiorul lui, și deasupra ambelor la un loc: cusături care aveau să impulsioneze cu culoarea lor tot ce pulsa în om, să le amintească în același timp de toate cele ce formau straiele naturale ale trupului – corpurile cu vibrație superioară celei a trupului: eteric, astral, mental, cauzal și corpurile cele mai înalte – spirituale, atâta câte poate duce în plus fiecare om în parte. Puterile trupului creșteau pe măsură ce foloseau trupul mai mult decât mintea. Și așa era normal să fie, intuind experiența de simțire a sufletului din vremurile devenite imemoriale deja. Când au fost oamenii pregătiți întrutotul, Moșii – Cei Bătrâni de Zile, dar total puternici în toate cele ale vieții lor – au plecat fără însă-i părăsească: aveau să revină din când în când să-i ajute, fără a fi nici văzuți, nici auziți și nici simțiți sau presimțiți. Trimișii lor dintotdeauna aveau să mai fie o vreme știuți ca fiind păstrători de cunoaștere și direct-îndrumători ai oamenilor, dar sihăstrindu-se treptat în majoritatea lor sub poalele codrilor, în lumea fiarelor pe care doar ei puteau să le țină în blânda, dar totodată puternica lor privire. Moșii puteau să vină și să dispară neștiuți așa cum veneau prin locuri cunoscute doar de sihaștri și de oamenii lor de legătură cu lumea din așezări: căci numai ei aveau să mai poată vedea culoarele pământurilor și ale apelor deopotrivă.
Unele asocieri umane secrete au păstrat multă vreme ascunsă cunoașterea și mulți oameni știau bine acest lucru, foarte necesar, foarte util. Dar spre sfârșitul secolului al XIX-lea aceste societăți secrete, discrete, au fost cuprinse de trădări succesive ale principiilor vechi și au devenit unelte pentru ridicarea grupurilor egoiste, trăitoare în periferia spiritualității umane, în întunericul care a cuprins lumea fără a putea ieși din el, mai ales după primul război mondial.
Moșii au lăsat reprezentanți de seamă în urma lor, care au fost și oameni obișnuiți, loiali prin destin, în legăturile lor cu Moșii: între domnitorii Țărilor Române și Moși, sihaștrii folosiți de Mircea cel Mare (ulterior numit cel Bătrân) și Mihai Viteazul în principal, dar nu numai și mai mult voievozii din dinastia Bogdăneștilor, apoi Mușatinilor, având ca vârf de munți de spiritualitate profundă pe Ștefan cel Mare. Ardealul nu a fost niciodată într-un real pericol, dar l-a avut pe Matei Corvinul cunoscător și loial de Moși. Totuși Moșii au știut că nu era omenește posibil să se mai găsească o soluție viabilă de conducere, întrucât acum știm bine că poporul nu era unul războinic decât în apărare sau când cu adevărat îi ajungea cuțitul la os. Am discutat anterior de ce s-a creat drum migratorilor spre vestul, centrul și sudul Europei, întrucât populațiile locale nu aveau motivație de a fi războinici și de a crea imperii, așa cum au făcut migratorii: care erau populații alerte, războinice, agresive, gata oricând și oricum să meargă la luptă dincolo de o luptă de supraviețuire, așa cum bine știm acum. Era în necesitatea lor de destin să se manifeste în acest fel, pentru ca în viitorul evoluțiilor lor să lupte pe un alt plan: acela împotriva distrugerii vieții ca atare, creației semenilor lor, distrugerii planetei prin smulgerea bogățiilor ei interioare. Toate popoarele locale dinainte de migrație au fost popoare echilibrate, deși luptătoare – dar numai pentru propria lor supraviețuire și pentru supraviețuirea principiilor lor de viață și de muncă. Tocmai de aceea destinul românilor a fost aspru, pentru ca oamenii să lupte pentru viața, munca, principiile lor – tradițiile lor, fără să cadă în neputință și depresie.
Și tocmai de aceea, având în vedere vremurile războinice care aveau să vină: cele două războaie mondiale care trebuiau să schimbe fața lumii întregi, sihaștrii au permis, și au ajutat să vină la conducere – tăind astfel firul luptelor intestine fără niciun rezultat bun, real – o dinastie străină, cu oameni atunci încă corecți și mai ales cu legături puternice cu conducerile din vestul Europei: dinastia de Hohenzollern- Sigmaringen, cea mai bună variantă în chingile istoriei complicate a acelor vremuri.
După unirea Principatelor și introducerea regalității germane în Țările Române, Moșii au lăsat istoria să-și spună cuvântul, iar sihaștrii ”lor” – spre deosebire de sihăstriile religioase cu care s-au confundat de multe ori de-a lungul timpului – au rămas ascunși în munții și satele depărtate și de războaie, și de comunismul necesar la vremea lui. Oamenii Moșilor au ajutat oamenii și în timpul războaielor, și în timpul prigoanei comuniste, după sarcinile oricui și tuturor la un loc. Mulți au știut, puțini i-au văzut – dar pretutindeni, nu numai în România după 1918, ci pe toate continentele. Legea Tăcerii a funcționat, dar conducătorii de pretutindeni au știut bine, din informațiile rămase din vechime, că undeva erau încă ”nenumiții”, ”nemuritorii”, și s-au străduit mereu să-i ”prindă”. Lupta cea mai aprigă însă nu s-a dat pe teritoriile noastre, ci s-a dat în primul rând acolo unde spiritualitatea mediteraneană a avut în trecut cele mai puternice linii intelectuale: Arabia, Orientul Apropiat și India.
La noi toată lumea a știut și nu a vorbit: mulți poporeni nu au arătat că știu, mulți conducători nu au arătat că știu. Dar și unii, și alții au știut și nu puțini au trăit martirajul pentru că nu au divulgat nimic: mai ales din rândul preoților și intelectualilor de mare profunzime, de mare forță. Dar aceasta este o ”poveste” care deja începe să fie cunoscută și vom discuta și noi, pe aici, cu timpul.
Deocamdată să nu intrăm prea adânc nici în subiectul distrugerii României după 1990, căci mai avem multe de cunoscut împreună înainte ca forțe străine de spiritualitatea noastră să ne închidă gura, chiar dacă doar pentru puțin timp de acum încolo. Am fost sfătuiți să fim blânzi ca porumbeii și isteți ca șerpii: numai așa putem merge mai departe…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu