14. EDUCAŢIA GETICĂ STRĂVECHE DE OM ŞI AJUTĂTOR

Geţii ştiau multe lucruri, şi vom discuta pe larg, chiar în articolele următoare, ce ştiau şi la ce le foloseau tot ceea ce ştiau. Căci nimic nu este dat, oriunde am fi, dacă nu foloseşte la ceva omului: iar acest „ceva” nu este ceva material întotdeauna. Cineva întreba, odată, la ce-i folosea lui Zalmoxis să cunoască 300 de elemente chimice pământene – dacă nu era industrie pe Pământ??!!… Tocmai pentru că nu credem toate acestea nu înţelegem cât de importante erau ele pentru un anumit fel de calitate, care trebuia să dureze exact cât o generaţie în plus faţă de cel ce le crea – generaţia copiilor lui, pentru ca şi ei, la rândul lor, să înveţe, şi să creeze asemenea părinţilor lui. 

Vom vedea treptat, vom înţelege negreşit absolut toate…

Ce ştiau geţii – sub îndrumarea, şi cu învăţătura oferită de moşii poporului lor:

1. DESPRE ADÂNCURILE CERURILOR

La ce ne-ar folosi o astfel de cunoaştere, în astfel de condiţii vechi?!… Eeeeei… am înţelege multe alte treburi, dacă lucrurile ar sta altfel pe Pământ… Dar chiar şi aşa ne va folosi atunci când vom folosi cândva resursele planetare pentru altceva decât pentru arme şi plăceri… Ne-ar folosi la multe, tot aşa cum le folosea şi lor, în trecut… Cunoscând trecutul, prezentul şi viitorul privit din perspectiva lor – viitor în care ne aflăm noi, azi, dar chiar şi acel viitor care va veni pentru noi, oamenii de azi, în continuarea momentului planetar pe care îl trăim acum – geţii ştiau bine cum mergea lumea, din punct de vedere evolutiv, incluzând toate amănuntele punctului de vedere creaţionist.

Ştiau bine că, folosind doar o parte din cele ale lumii, lăsau să se conserve alte lucruri, pe care ştiau bine că omenirea le va necesita în viitorul lor. Ceea ce aveau nevoie ei, era să se păstreze calitatea creaţiei lor atât cât era necesar, trăind într-o lume simplă, dar de înaltă calitate, cu lucruri făcute înţelept şi pătrunzător. Nu aveau nevoie de lucruri care „să ţină” căci:

– lumea nu era atât de zbuciumată pentru ca cele create de ea să se distrugă repede într-un câmp mental puternic, dar dezordonat – aşa cum ştiau ei bine că va fi în viitorul lor; aşa cum ştim bine noi, oamenii de azi, trăind adevărul pe care geţii îl cunoşteau bine din cercetarea spaţio-temporală pe care o practicau cu măsură şi înţelepciune, atunci când forţele lor erau în formă optimă (nu maximă), iar în lumea lor apropiată nu se petreceau evenimente ieşite din comun;

– lumea lor nu era o lume a războaielor încă, ci o lume a păcii, a libertăţii şi bucuriei de a trăi în mijlocul naturii care le oferea tot ceea ce necesitau.

În creaţia lor şi pentru culturile destinate vieţii şi hranei lor, dar şi a animalelor lor, aveau nevoie de anumite elemente subtile, pentru ca totul să se poată menţine în peisajul lumesc doar câtă vreme era nevoie: dar de bună calitate şi să poată fi refolosit măcar parţial materialul utilizat, fără perspectiva viciilor ascunse care să pericliteze viaţa oricui – om sau animal. Cunoaşterea şi experienţa astfel folosită era împărtăşită tuturor şi lăsată integral moştenire urmaşilor, care trebuiau, de asemenea, să ducă mai departe şi ideea că totul era ciclic: permanent totul creşte şi se diminuează, şi cunoaşterea şi puterea, dar rămân intuiţiile, simţirile omului asupra a tot ceea ce se poate folosi în fiecare moment al ciclurilor.

Mai aveau nevoie de multe lucruri pentru a realiza în lumea lor o putere specială, care să-i ajute să-şi păstreze permanent echilibrul şi flexibilitatea: nu acea forţă militară, politică, care exploda în lumea lor, din toate părţile Pământului, ci acea formă de putere pe care azi o numim linişte lăuntrică şi exterioară deopotrivă. Sănătatea – dacă ne întrebăm, era implicită şi regăsită rapid atunci când apăreau accidente inerente în viaţa lor; dar ştiau să vindece oamenii pe care îi întâlneau în cale, în lungile lor călătorii care le trebuiau câteodată. Pentru asta cunoşteau bine tot ceea ce ţinea de trupuri, de suflet, dar şi de pământuri, şi de stele, tot ceea ce se putea cunoaşte despre ritmurile vieţii: ale vieţii stelelor, pământurilor, apelor şi aburilor din jurul stelelor, care cu toatele ascundeau viaţă, aşa cum o aveau şi pământurile în lumea lor. Căci cunoşteau straturile din miezul stelei până la exteriorul ei, la fel şi straturile planetelor, până în miezul fiecărui bulgăre de pământ, sau apă, sau abur, care vieţuiau în jurul Focului din Mijlocul stelelor, Foc căruia îi cunoşteau bine numele intim: pentru fiecare stea, precum şi al tuturor pământurilor şi al vietăţilor de pe fiecare glob sau stâncă ce se roteau în jurul Focului Viu, numit de noi, acum: Soare.

Ştiau toate acestea – pentru că aveau nevoie să ştie ce oferă ele omului, ca forme de putere, dar era nevoie să ştie şi ce nu-l susţine să-şi aducă aceea calitate pe care ştiau bine să o pună în toate.

Ştiau bine că, atunci când forţele trupului sunt mici – forţele sufletului sunt mari. Şi invers. Iar omul trebuie să le ştie pe toate, ca să ştie cum să se orienteze în propria sa viaţă.

Ştiau că din miezul ascuns al universului veneau radiaţii grele, lumină mai întunecată decât ar fi vreodată în lumea lor, şi sunet greu – cum pământurile lor nu ar putea suporta vreodată.

Ştiau că din marginile celelalte ale cerului, mult mai depărtate, venea lumina albă, pură, venea şi sunetul înalt şi cristalin, vesel. Iar sufletul omului trecea şi el prin clipe în care se apropia – şi înţelegea astfel – greutatea începuturilor lumii, a trăirilor sufletului mereu călător prin trupuri. Şi înţelegea cum trebuia să înţeleagă, privind astfel toate cele ale lumii, toate care veneau din ceruri cu asemănare (dar fără să le atingă), în propria lor lume.

Ştiau că toate firele de lumină, zburătoare prin ceruri, se schimbau mult până ce ajungeau pe pământurile oamenilor: iar pământurile oamenilor erau asemănătoare cu multe altele, şi totuşi deosebite în felul lor. Întotdeauna omul avea veselii cristaline şi lumina albă în el şi atunci se apropia cu sufletul de înălţimile de vis din care venea!! Căci geţii ştiau bine că vin din „susul” lumii – şi nu din „josul” ei: din lumina foarte albă, mult mai albă decât neaua necălcată, şi nu din lumina grea şi întunecată din care ştiau bine că au venit în trecut, şi vor veni unele suflete, cândva.

Ştiau bine că lumea în care trăiau este la rândul său trăitoare doar pentru un scurt timp aici, în acest bob de loc din infinit, pentru a-şi cunoaşte, pentru a-şi recunoaşte de fapt rădăcinile. Şi mai ştiau ei că oamenii îşi trăiseră de mult astfel de rădăcini sub roata vremurilor, şi că roata toarce mereu firele revenirilor tuturor sufletelor, pentru a le oferi prilej de înţelegere a acelor rădăcini. Nici un om în acele vremuri nu-şi cunoştea de la bun început cărările, aşa cum nici firul de iarbă, copacul sau animalul nu şi le ştie, însă toţi şi le trăiau la începuturi fără să-şi dea seama de multe lucruri din lumea care le înconjura. Doar sufletul omului era vechi, de multe ori călător prin aceste locuri şi de aceea ştia multe lucruri despre sufletul său, al lumii şi al sufletelor din toată lumea. Şi tocmai de aceea trebuia să aibă doar el grijă de toate vieţuitoarele pământurilor, apelor şi aerului – iar lor nimeni nu trebuia să le ceară ceva…

Ştiau că unora dintre oamenii din vechime nici nu li se mai face loc în lume întotdeauna, căci dacă ar fi fost aşa, zilele lor ar fi fost nespus de grele… Şi ştiau că vor veni oameni care le vor face şi lor zilele grele, dar îşi depuseseră cândva cerinţa de a-i proteja chiar pe acei răi ai lumii, fără însă să le dea chiar tot ce le vor cere: greu – dar totuşi aveau să treacă, generaţii de-a rândul, acea greutate care pentru alţii, mai puţin puternici şi mai mult neştiutori, ar fi imposibil de dus şi de ieşit din ea…

Şi viaţa lor, şi viaţa lumii în care trăiau arăta foarte clar cum Bătrânii care trăiau printre ei înşiruiau viaţa celor încă tineri, iar deasupra tuturor erau alte nenumărate straturi de Bătrâni: mai pricepuţi, mai înălţaţi!! Şi cu toţii protejau astfel pe cei foarte tineri, pentru ca ei să înveţe cele pe care Bătrânii dintre ei le aveau de dat. Bătrânii le dădeau învăţăturile, apoi îi lăsau să se obişnuiască cu ele: când cu greu, când cu uşor, până ce toţi oamenii deveneau capabili să-şi trăiască experienţa proprie, din care să ştie: cât şi unde se află măsura puterilor şi neputinţelor lor în acelaşi timp.

Căci omul era la fel ca şi vremurile, ca şi puterile care îi vin din ceruri: când ceva este puţin undeva – el are însă altceva din plin, cu multul: dacă nu are înţelepciune încă – are în schimb putere de a omorî, la fel ca şi animalul care îi este frate. Dacă îşi găseşte înţelepciune în orice timp trăit, atunci prinde milă în faţa durerii, şi compasiune pentru sufletul care se zbate astfel. Şi înţelepciunea îi dă multe alte puteri, şi încă şi mai multe roade. Şi îşi aşteaptă astfel rândul la multe, foarte multe alte rânduri de înţelepţiri. Căci mai ştiau încă geţii că înţelepţirile sunt singurul lucru fără de sfârşit în lumile pe care ei le puteau vedea în mărginirea lor.

2. DESPRE LUMEA OAMENILOR

În multe locuri, protectorii şi îndrumătorii poporului lor pe care geţii îi numeau Moşi – alte popoare îi numeau Bătrâni. Moşii le spuneau multe lucruri: pe care ei le cunoşteau, dar foarte simplu – acum era timpul să le ştie cu mare amănunt. Şi mai ştiau, şi intuiau lucruri încă şi mai vechi, pe care le făcuseră odată, şi ştiau că Învăţătorii şi Măiaştrii ştiau încă mult mai multe, şi mergeau o dată pe an la dânşii să primească clarificări şi explicaţii foarte profunde de care aveau nevoie. 

De la naştere fiecare om primea orientări de la părinţii şi cei înaintaţi în vârstă ai familiilor lor, după cum era aşezarea în care se născuseră. 

Orientări din cele noi, despre cum mergeau timpurile şi cum trebuiau să se orienteze şi adapteze lor, le primeau de la Învăţătorii Moşilor, şi tot ei le explicau cum se vor înşirui cele ce aveau să vină, ajutându-i să-şi păstreze în minte toate cele pe care le trăiseră în alte vieţi. De aceea geţii înţelegeau lumea, o cunoşteau astfel, iar cei care umblau cu treburi pe drumurile lungi ale lumii, veneau şi adevereau tot ceea ce vedeau. Tuturor oamenilor le venea rândul să umble prin lume, mai aproape sau mai departe de casă. Şi astfel înţelegeau de ce mai marii, mai bătrânii lor, îi învăţau să tacă, să vadă, să asculte, să simtă cum se schimbau pământurile, apele şi văzduhurile. Cum se schimbau stelele cerurilor, aşa se schimbau toţi oamenii din lumea largă. La fel se schimbau ei înşişi.

Înţelegeau că ceea ce făceau ei, acasă, nu se petrecea tot la fel în lume; lumea era făcută din fel de fel de oameni despre care Moşii spuneau lucruri foarte adevărate. Ştiau să cunoască oamenii după ceea ce se ascundea în spatele chipului lor. Învăţau să recunoască, sub faţa corpului, lumina sufletului lor, felul în care mintea şi gura le vorbeau: în acelaşi fel sau foarte diferit una de alta. Ştiau că popoare întregi erau cu mintea şi cu vorba în aceeaşi suflare sau tot popoare întregi aveau mintea de un fel şi vorbirea le era cu totul altfel: şi se păcăleau în lumea lor reciproc, râzând de durerea altora sau îndurerând ei înşişi în jur. Ştiau că dispreţul era vechi în lume, dar şi că înţelegerea omului cu omul de lângă el era încă şi mai veche. Şi că lumea mergea către neînţelegere, pe măsură ce lumina se întuneca în ceruri şi pe pământuri, iar sunetul devenea din ce în ce mai gros şi vaiet prelung. Şi ştiau de mult că astfel se va schimba lumea: lumina pe întuneric şi sunetul pe jale. Că bucuria va rămâne doar ca scânteie rară în întuneric şi va dura mult până ce şi lumina reînnoită a cerului, şi focul bucuriei omului vor schimba faţa pământurilor…

Ştiau că luminiţele omului sunt de diferite culori şi că vocea trupului lui fusese cândva sunet înalt şi zglobiu de clopoţel… Iar acum se îngroşa şi se întindea către prelung, fără putere de revenire de la sine. Dar încă mai erau popoare cu lumini mari şi clare pe trup şi sunete de clopoţei în ei şi în jurul lor. Însă mai ştiau geţii că ele sunt pe sfârşite – iar acesta nu era nicidecum un lucru rău, ci unul necesar: fiecare om şi fiecare popor trebuia să-şi arate sieşi ce învăţase, cu ce se obişnuise în lume. Iar pentru acest lucru trebuiau să traverseze toate timpurile orânduite sub ceruri, în compania fiecărui om, în mijlocul fiecărui popor din lume.

Ştiau bine că fiecare popor fusese, şi încă mai era format din suflete de acelaşi fel: dar că în timpurile care vor veni fiecare popor se va forma din grupuri mici şi diferite de suflete, şi chiar în acelaşi grup nu vor mai fi suflete de acelaşi fel. Iar aceasta era orânduiala: pentru ca fiecare grup să înveţe de la altul cum să trăiască în lumea care astfel toată avea să se schimbe.

Ştiau că fiecare om ajută pe fratele lui, fiecare aşezare – pe alta şi fiecare popor – un alt popor din lume. Ştiau că în fiecare popor sunt oameni care vor deveni greu de îndurat, dar că vor fi şi oameni care îi vor îndura – şi oameni care nu-i vor îndura. Că îndurarea unora va fi mai multă decât a altora, dar că fiecare om va învăţa să dea şi mai mult, chiar dacă nu se vor putea ajunge unii pe alţii, în vremurile care vor veni. Popoare aveau să se bată pentru pământuri şi pentru cerurile de deasupra lor, pământuri şi ceruri care le dădeau putere să facă mereu lucruri mari sub soare. Iar pe măsură ce lumina se întuneca, lupta lor pentru tot ceea ce strălucea avea să fie din ce în ce mai colţoasă: indiferent dacă era vorba despre bogăţiile strălucitoare ale pământurilor, apelor, sau înălţate deasupra pământurilor de mâinile semenilor, sau felul în care strălucea lumina soarelui, lunii şi stelelor deasupra capului lor.

Ştiau că acele popoare se vor ajuta să se bată, să bată, să omoare, să distrugă. Ştiau că şi ei vor face acelaşi lucru, când sufletul lor se va călători de la un popor la altul. Şi ei ştiau bine că pentru asta călătoreau din viaţă în viaţă: să se lămurească fiecare cum se va descurca în fiecare aşezare de suflete în care vor renaşte. Cum vor ajuta, pe cine vor ajuta, spre bine sau spre rău, în ce măsură vor fi primiţi şi ce vor face atunci când vor fi negaţi, bătuţi sau alungaţi.

Acum însă, în vremurile lor, erau lucruri pe care, în aşezările lor cuminţi şi frumoase, le făceau cu toţii la fel: cu mici deosebiri între ei, dar aveau întotdeauna purtare şi dezvoltau dorinţa de a face numai lucruri bune împreună şi, cu toţii, să cunoască cât mai multe în lumea care se schimba astfel mereu.

Aşteptând vremurile, învăţau tot ceea ce voia viaţa să le ofere.

Am scris cele de mai sus, aşa cum am mai scris şi probabil îmi va mai veni să scriu: într-un mod apropiat de sensurile percepţiilor generale ale geţilor, într-un limbaj apropiat de cel vechi – şi nu strict în limbajul nostru actual. De multe ori simt nevoia să folosesc un limbaj care să se apropie de atmosfera gândurilor simple, dar liniştite, şi totodată deosebit de precise, ale strămoşilor noştri…

Pentru a înţelege însă clar cele de mai sus, pe care viitorul apropiat ni le va dezvălui fiecăruia dintre noi, este necesar să fac câteva precizări.

Geţii cunoşteau lumea cerurilor şi pământurilor prin ceea ce azi numim clar-simţuri: clarvedere, clarauz, prin simţirea vibraţiilor pe care le descifrau aşa cum noi azi le putem măsura cu aparate de măsură, dar le şi putem simţi cu tot corpul nostru. Puteau să perceapă şi să descifreze astfel tainele universului, cu toate regiunile sale, cu dimensiunile sale structurale paralele, cu segmentele lor vibraţionale, diferit perceptibile prin lumina şi sunetul lor fundamental. Simţeau vibraţiile şi schimbările vibraţionale de foarte multe feluri, la care noi azi – din lipsă de timp şi poate chiar prea puţin interes – nu am ajuns să le percepem decât în linii mari, orientative, intuind de multe ori că acolo este ceva mult mai mult decât simţurile noastre fizice ne pot conduce.

Prin clarvăz puteau să vadă luminile universului, de la Pământ până la liniile universice vibraţionale cele mai depărtate, acolo unde păturile de energii extrem de înalte (azi le numim bariere energetice interzonale) despart universul nostru de alte zone şi de alte universuri: şi la suprafaţa perceptibilă de noi, dar şi în profunzimile dimensionale pe care azi doar poate că le bănuim vag: de multe ori vorbind despre ele din auzite, dar fără să le înţelegem adevăratele semnificaţii. Ştiau cum uneori acele linii îndepărtate ascundeau sau relevau activităţi ale unor uriaşe lucrări cosmice care îşi pot schimba forma după necesităţi pe care le ştiau bine din trecut – acum îşi reaminteau din cele transmise de Moşi. Percepând asemenea lumini uriaşe, străluciri deosebite, dar totuşi blânde şi nicidecum dureroase, geţii puteau înţelege, la antipod, diferenţa dintre lumina lor albă, măreaţă, care făcea sufletul să zboare – şi lumina „întunecată”: dar totuşi şi ea lumină, lumina din „măruntaiele” universului, din care puţină avea să fie şi pe Pământ, în viitor. Acolo, în acele „măruntaie”, lumina era grea şi dureroasă, istovitoare, în felul în care sufletul şi corpul cu respiraţia şi bătaia inimii deveneau ele înseşi doar din simţire, nu şi din trăire: suferinde sub vibraţia grea, dură. Unde fiecare vibraţie era piatră dură, greu de îndurat, unde sunetele erau lovituri grele în tot ce putea conştientiza sufletul astfel călător… 

Dincolo, în lumina albă şi blândă, erau sunetele prelungi… suave şi cristaline de la marginea cea mai luminoasă, care săltau sufletul în bucurie de nedescris – nicăieri pe Pământ întâlnită…

De ce Moşii aduceau mereu aminte asemenea lucruri pe care nu le mai puteau folosi direct oamenii de pretutindeni?... Pentru că numai cunoscând astfel de lucruri oamenii puteau să înţeleagă propriile timpuri şi propriile schimbări ale trupurilor lor şi ale purtărilor lor. Numai aşa puteau înţelege, comparativ – între o limită şi alta – prin propriile lor percepţii: trecerile vremurilor, ascuţirea timpurilor, îngreunarea sufletelor lor şi ale semenilor. Şi înţelegeau cum timpurile şi oamenii se schimbă, înţelegeau cât de repede sau cât de lent se făceau schimbările, niciodată în acelaşi ritm, întotdeauna după cum veneau „apele” cerurilor: ceea ce azi numim fluxuri, fuioare şi filamente energo-materiale. Apreciau timpul schimbărilor după cum zburau sufletele în somnul lor conştient – azi numim aşa ceva: călătorie astrală – folosită îndelung atunci, căutat tot îndelung de unii dintre noi, azi. Ştiau că în curând unii oameni nu vor mai putea zbura cu sufletul în suliţele Soarelui, dar deocamdată ei încă mai puteau şi Moşii încurajau permanent fiecare om să cerceteze singur tot ceea ce putea, sub îndrumările pe care le primeau prin intermediul Călătorilor. 

Ascultând apele pământurilor, dar şi „apele” cerurilor – „fluviile” energetice pe care azi le numim: canale energetice transcontinentale, învăţau să-şi asculte schimbările propriilor suflete, căci a sta în bătaia canalelor trebuie să-ţi ştii propria vibraţie care influenţează vibraţia fluxurilor care circulă prin astfel de canale…

Nimic nu era o şcoală de dragul şcolii, de dragul de a cunoaşte fără rostul întrebuinţării… sau orice altceva superficial, sau din mândrie, din dorinţe legate de ceea ce azi am numi intelectualism, putere, concurenţă… Toate acestea au existat întotdeauna, însă adânc ascunse şi nezămislite mult timp din străfundurile memoriilor spirituale – dar s-au dezvoltat manifest numai în timpurile noastre, două-trei milenii înainte de Hristos şi încă două după…

Asemenea fel de cunoaştere a existat peste tot. Urme ale lor se pot citi pe, şi printre pietrele lăsate moştenire: dar ca să le citeşti, trebuie să ştii dinainte ceva din amintirile propriului suflet, din cercetările cu propriul suflet, căci pietrele au fost lăsate spre întărire – şi nu spre cunoaştere desluşită… 

Unii le numesc superficiale… alţii le numesc subtile…

Eu le numesc necesare: şi mulţumesc străbunilor pentru toate cele prin care m-au întărit zi de zi în căutările mele…