O POVESTE FRUMOASĂ DESPRE VERTICALA SPIRITUALĂ COORDONATOARE A EVOLUŢIILOR NOASTRE

Cineva spunea: „Na! Pot să spăl şi picioarele oricui… ce mare chestie??!!..”
O spunea cu un fel de indiferenţă, râzând superior şi parcă nu-l puteai întreba aşa, pur şi simplu, uitându-te în ochii lui, cuminte şi frumos: „Poţi s-o faci venerându-i picioarele?..” L-ai fi lovit într-un fel... şi n-ai fi putut s-o faci...

Căci cine merge conştient pe drumurile înălţării nu poate lovi cu bună ştiinţă. Nu poate trăi cu indiferenţă. Poate primi lovitura, căci cel care loveşte, chiar dacă o face cu voinţă, tot cu inconştienţă spirituală o face.
Cu un anume fel de inconştienţă, a cărui subtilitate o va înţelege. Ca om – curând.
Foarte curând...

***

Discutăm deseori despre Dumnezeu. Eu mai folosesc în studii şi expresia: verticala spirituală coordonatoare ale evoluţiilor noastre. De regulă numim Dumnezeu o forţă uriaşă şi totuşi subtilă, despre care aflăm că este Creatorul Cerurilor şi Pământurilor, a tuturor celor văzute şi nevăzute. Apoi mai aflăm că sunt primele spirite Creatoare, Făuritoare ale tuturor celor care există pentru noi toţi. Un spaţiu şi un timp care sunt infinite şi, din infinit s-a creat ceva finit, care ne ajută pe noi să înţelegem lucruri multe, înainte de a înţelege şi faptul că spaţiul poate fi un non-spaţiu, şi timpul – un non-timp… Iar ceea ce numim Dumnezeu este într-adevăr o forţă uriaşă, a tuturor Creatorilor, care ne învaţă cu uriaşă modestie să trăim şi noi la fel, cu modestie, să nu ne ridicăm de-asupra celor din jurul nostru cu aroganţă, chiar dacă ne lasă chiar Ei să învăţăm ce înseamnă să o facem – în detrimentul semenilor care îşi pierd astfel liberul arbitru şi suferă. Şi apoi învăţăm să nu o mai facem, chiar dacă la început ni se pare că însuşi acest lucru ne limitează: ne limitează libertatea de a îngrădi pe alţii...
Şi atunci înţelegem că cei care ne învaţă să trăim echilibrat, indiferent dacă facem lucruri mari sau lucruri mici, nu se pot ridica de-asupra semenilor lor: semeni care au aceeaşi uriaşă cunoaştere sau care se află doar la începuturile ei. Nu-şi pot aroga – nici unul dintre ei! – această formă care pentru noi, aici, pe Pământ, ni se pare: de drept…
Nouă ni se poate părea drept... da! Pentru că aşa suntem obişnuiţi... Nu percepem decât puterea, rar înţelegem ce se află în spatele ei. La fel ca şi atunci când vedem lumina şi, orbiţi de ea, nu vedem şi structura care o emite.
Suntem obişnuiţi să ştim că există un conducător suprem. Credem că întotdeauna au stat lucrurile în acest fel. Credem că au existat regi şi preoţi acolo unde nu au existat. Mai nou, credem că au existat preoţi, temple şi în Atlantida, căci nimic altceva nu ni se pare normal să existe înafară de ceea ce credem noi că se poate derula în această lume… Credem că Atlantida a decăzut, că noi suntem urmaşii săi decăzuţi pentru că lumea Atlantidei a păcătuit şi nicidecum pentru că oamenii săi au hotărât: şi momentul, şi felul lor de retragere din viaţa veche pe care o aveau, numai şi numai pentru perpetuarea vieţii pe planetă. Credem că totul a fost distrus prin relele lor, dar lucrurile nu au stat de loc aşa…Vremurile se schimbă mereu şi oamenii nu au făcut atunci decât să se adapteze la ele, pentru că erau singurii în stare de aşa ceva. Nu puteau cere animalelor acest lucru, şi atunci ei au muncit mult, s-au luptat din greu şi au reuşit să facă exact ceea ce era de făcut, chiar dacă cu preţ greu de îndurat. Şi planeta a fost astfel salvată...
Şi poate că este timpul să credem şi faptul că scufundarea Lemuriei, la rândul său, a fost un fenomen natural, şi nu efectul unor rele umane. Că nimeni nu a murit în vâltori şi neguri pline de fum şi valuri mânioase, drept o închipuită pedeapsă pentru închipuite rele umane…
Mulţi oameni mai cred şi azi că fenomenele naturale ne sunt date ca o pedeapsă. Cu greu credem că suntem în mijlocul lor pentru a învăţa să trăim curajos, inteligent, frumos, salvând vieţi de semeni – oameni şi orice alt fel de vieţuitoare am putea salva, în jurul nostru. Dând exemplu şi celor care nu pot face încă aşa ceva. Aşa cum şi cei care o pot face au învăţat la rândul lor de la cei care s-au sacrificat pentru a oferi ajutor şi exemplu...
Credem că Forţa ne pedepseşte. Mai nou, am învăţat că forţa gândurilor rele ne loveşte, ne pedepseşte… Părerea mea este că această forţă a gândurilor noastre ar putea lovi şi mai puternic, dacă nu ar exista şi forţele unor entităţi – şi munca lor concentrată – care să ofere un echilibru constant în faţa celor care ar putea distruge. Care entităţi, cu adevărat, menţin permanent viaţa pe Pământ. Şi multe altele, care menţin viaţa prin alte părţi ale universului, ajutate şi ele, la rândul lor, să poată învăţa şi ajuta mereu.
De fapt, ceea ce vedem în jurul nostru, tot ceea ce trăim cu adevărat, este cumulul efectelor muncii unor grupuri spirituale uriaşe, transmise din prag în prag – până în pragul casei noastre. Apoi ne intră în casă, este aerul nostru, este tot ceea ce avem şi facem mereu în jurul nostru.
Este viaţa noastră însăşi.
Totul este esenţa existenţei subliminale, din spaţiile şi timpurile pe care nu le înţelegem total – dar le putem intui. Şi totul este esenţa muncii pentru alţii. Cu cât cunoaşterea este mai bogată, cu atât munca este mai subtilă.
Subtilitatea există – chiar există! – şi este creaţie la nivele incredibil de fine pentru mulţi dintre noi, care nu ar putea-o percepe decât în liniştea şi în concentrarea care, pentru ei, nu îşi are rostul... Şi toate cele subtile sunt, pentru ei, inexistente. Încă. Atunci când apar în viaţa noastră, astfel de structuri subtile au la început aspect ca de sticlă, ca de cristal. Aceleaşi elemente devin la un alt moment dat opalescente, cu irizaţii ce par a se pierde în nefiinţă… Ba este – ba nu este… Stăm perplecşi, cu ochii goi şi reci, sărăciţi deodată de pierderea suavă, uluitor de gingaşă. Sublimă…
Când ne obişnuim că nu o mai avem şi ne relaxăm în acceptare, totul irumpe cu o forţă uluitoare: totul ERA AICI, noi parcă nu mai eram în mijlocul lor… credeam că am pierdut ceva, şi toată forţa ni se ducea în căutare… dar totul era cu noi, doar mintea noastră trebuia să se coboare în frumuseţea simţirii şi darul ar fi fost din nou cu noi…
O bogăţie, o dantelărie fină… dar puternică, stabilă şi mereu oferind viaţă lumii, în felul ei… Orizonturi care se scaldă în altele, se întrepătrund, îşi simt bogate ramificaţiile, se simt peste tot, se dizolvă în lumina lumii… Nu a unui soare efemer… Este lumina Creaţiei însăşi, acolo unde ochiul omenesc nu mai vede lumina nicicărei stele. Stelele pălesc în alt fel de lumină, strângându-şi lumina lor proprie în curticica lor, doar sunetul pare a fi atotcuprinzător. Dar ochiul minţii, ochiul interior, începe să se acomodeze cu lumina ce vine din propriile profunzimi ale tuturor celor care se cuprind în forme… din inima cărora se ivesc, printre valurile de lumină clară, cu forme fantomatice în acel “dincolo” de stele: acolo unde inima stelelor îşi desfăşoară în lumi tainice funii lungi prin care se leagă unele de altele, prin care nasc şi cresc planete, dar şi multe şerpuind libere în jurul lor, căutând parcă o viaţă de frate, de soră bună de care să se lege. O altă stea, o altă lume, o lume în care stelele şi planetele lor se văd unele pe altele şi se arată chiar şi altora ca bulgări de lumină neorbitoare, radiind în fel şi chip, lumină în oceanul de lumină care le naşte mereu…
Totul devine, este şi rămâne Lumină în Lumină…
Şi ochiul călător cuprinde, în spatele firelor şi globurilor de lumină, alte forme cu structuri cel puţin ciudate, unde “ciudat” nu este chiar neobişnuit pentru ochi, căci poate asocia cu câte ceva deja văzut anterior, în lumea celor pe care le cunoştea de la început. Îşi dă seama acum, bine de tot, că-i mai trebuie numai să înţeleagă de unde vin, ce fac şi unde se duc toate…
Deocamdată ochiul este singur dar, treptat, începe să primească vizitele unor făpturi suave, fie ele ca nişte bulgări de lumină, fie cu forme pe care le ghiceşte ochiul în spatele vălurilor de lumină. Pe care le numea, în timpurile copilăriei sale… zâne… Valuri de emoţii gingaşe, armonioase, vin din partea lor, atingând blând simţirile ochiului-călător…
Prietenie… bucurie… blândeţe… Gândul ochiului merge către întrebări şi apoi se simte încurajat chiar să dea formă întrebărilor. Da, ştie şi el câte ceva, le spune ce ştie – căci poate ele nu ştiu ce ştie el… Şi ele îi spun cu modestie că da, cunosc şi ele câte ceva.. şi îi povestesc câte ceva pornind de la cele spuse de el… Căci aşa suntem obişnuiţi, să pornim de la a ne spune ce ştim…
Nu, nu… nu e aşa, le opreşte ochiul cu niţică severitate… Staţi să vă spun eu cum sunt lucrurile, căci nu prea aveţi dreptate, spune ochiul, atotcunoscător… Trebuie să fii om, inteligent şi voitor, pentru a cunoaşte, expert, lucrurile…
– Ahaaa… spun zânele, am înţeles… sigur… asta ştiam şi noi, noi voiam să îţi mai spunem ceva… Şi noi am fost oameni, am aflat şi noi atunci câte ceva…
– Aaaa… staţi aşa! De atunci s-au schimbat multe în lume, nu mai sunt lucrurile simple ca acum 1 2 secole, 1 2 milenii…
Şi dialogurile continuă, zânele blânde spun şi ele tot ceea ce poate fi mai frumos şi mai liniştitor, în sensul celor cunoscute de ochiul-om-cu-sufletul-călător…
Şi zânele presară printre frumuseţile descrise şi lucruri interesante, despre vremurile vechi, pe singura coardă agreată de călător. Aşteaptă întrebări, şi aşteaptă şi înţelegeri. Ochiul priveşte însă tot la suprafaţa lucrurilor, acolo unde ştie el cel mai bine, cu variaţiuni sublime pe mereu aceeaşi temă…
Şi ochiul omului duce cele cunoscute din “visul” său, cu el, în lumea lui. Spune ceea ce i s-a descris, află că şi alţii au aflat, dar mult mai multe… Păi baliverne din astea au încercat şi cu el zânele, să-l “ducă cu preşul” dar le-a pus el la punct!! Au încercat să fie rele şi să-i spună ceva, să se uite undeva…hm! Acolo nu era nimic!! S-a păcălit, dar… hai! Să le dea niţică atenţie mai departe…
Lumea se umple treptat de cunoaşteri. Acum ştie şi el, dar şi-a alungat zânele, pentru că nu i-au spus şi lui toate cele… să-i fi impus, să-l fi obligat, că doar ştiau şi ele ce este obligaţia, din lumea pe care chiar spuneau ele că eu trăit-o: lumea regilor, şi câte şi mai câte…
Acrit şi cătrănit se întoarce la ale lui, alungând gândurile şi “jocurile” cu zâne, cu pitici, cu elfi… cu alte alea…
Şi când îi vine vremea de plecat, în groază, lacrimi, dureri şi remuşcare, trecerea îi devine însă, de la o clipă la alta: uşoară, lină… iar “dincolo” îl aşteaptă aceleaşi zâne, gata să-i arate din nou şi din nou, tot ceea ce a pierdut de la ultima “vedere”.
Şi călătorul devine el însuşi o zână de lumină, alături de surori şi fraţi de peste tot. Şi dintre ei recunoaşte acum înalţi conducători de grupuri… Care nu ar dori să fie chiar conducători, dar îşi fac puterea pe măsura cunoaşterii micuţilor cu care călătoresc, pentru înţelegerea lor din viaţa pe care tocmai au privit-o din corp de carne şi os… Căci trebuie să conducă pe fiecare, totuşi, să vadă tot ceea ce este necesar, chiar din fostul corp de emoţii de când era om. Să vadă fiecare, după puterea lui, marile structuri universice: galactice – cu stelele şi planetele lor, cu planetoizi mai mari sau mai mici, cu cometele purtătoare de energii pline de noutăţi către toate vieţuitoarele lumilor colindate de ele…
Şi vede călătorul astfel lumina altei lumi, de-asupra celei pe care o cunoaşte atât de bine: cuprinsă în tot felul de chingi, şi totuşi rămasă liberă în lume. Vede cum o bucăţică din miezul plin de daruri sublime de viaţă, ale unei astfel de lumi, îmbrăţişând-o pe aceasta în care trăim aşa cum bine ştim, fără să-şi piardă locul pe de-asupra ei, se poate strânge ca într-un ac pentru a lumina feeric fiecare mijloc de galaxie, dând ajutor şi frâu liber vieţuitoarelor – spirite care se întrupează prin puterea ei în, şi pe toate planetele stelelor ei…
Atât de simplu.. şi de loc simplu, de fel… Acolo unde totul este aşa cum ştim… şi nu prea e…
În stele, şi cu ele, în planete, şi cu ele pulsează viaţa tuturor valurilor de vieţuitoare mari şi mici, mai mult sau mai puţin creatoare. Cu corpurile lor oferite de planete din bogăţia bulelor de energii care se desprind permanent de ele, pentru a primi câte un sufleţel nou la întrupare. Nu sunt puţine chiar de loc, în spatele lor vin mereu alte valuri, mulţimi fără de sfârşit de suflete care îşi trăiesc vieţi simple şi curate, una depă alta… Cu altele care se întrupează spirit cu spirit, prin puterea lor şi a ajutătorilor lor, în lumi proprii pe care pot să le înţeleagă din ce în ce mai bine...
Şi toate se strâng în cercurile strălucitoare, fine, fixe, ale tiparelor de dezvoltare ale vieţii care se întreţine pe ea însăşi, cu suflul de viaţă al Creatorilor şi Susţinătorilor vieţii de peste tot.
Şi alte grupuri de entităţi le “cântă” şi le “suflă” vânt de viaţă mereu, celor care au nevoie de ea, chiar dacă nu ştiu de unde le vine… Iar cei care nu ştiu de unde le vine – tot ceea ce le vine astfel, se “încântă” unii pe alţii, între ei, cu multă admiraţie, cu tot ceea ce pot singuri, orbi şi surzi la Făuritorii Vieţii de de-asupra lor. Din jurul şi din miezul lor…
Şi călătorul nostru însuşi, într-o uluitoare zvâcnire de adâncuri cuminţi de aduceri aminte, de cunoaşteri mai noi şi de acum-cunoaşteri, vede cu puterile sale cele noi, pe care le-a primit (..de unde?!.. de ne-unde?!.. va afla cândva..) şi le vede pe toate, înşiruindu-se în frumuseţea descoperită lui de uriaşul – dar totuşi blândul său însoţitor…
Şi vede cum se înşiră, grupuri-grupuri, numite pe fiecare planetă în fel şi chip, rămânând în esenţa lor: coordonatori-lucrători ai tuturor orizonturilor cerurilor, dimensiunilor, universurilor… conducând şi învăţând măruntele populaţii planetare, fiinţe care abia învaţă să se hrănească – dar învaţă! acesta este cel mai important lucru… de la marile entităţi, care ştiu să se facă mici, pentru a le oferi toată învăţătura de care au atât de mare nevoie…
Vin apoi la rând creatorii conştienţi să înveţe, cărora puternicii cerurilor lor li se întrupează alături, pentru a-i ajuta şi pe ei, pentru a se sacrifica cu înţelegere pentru ei, chiar pentru a-i crea pe ei înşişi, pentru a le oferi ajutor şi învăţătură în propria lor creaţie materială pe care o cuprind, de care se lasă cuprinşi treptat în haos şi durere…
De felul lor, lumea pe care astfel o trăiesc ei, micuţii creatori, o distrug cu multă nepricepere în începuturile eternităţii vieţii lor, cu o indiferenţă ce acoperă chiar din mijlocul lor firavele voci conştiente care se ridică în apărarea naturii, vieţii. Dar în ajutorul vocilor firave, din nevăzut, apar dimensionalii, strat după strat, dimensiune după dimensiune, înfăşurându-se de la arhetipalele forme planetare până la abstractele dimensiuni care nu mai cuprind în ele forme, chiar dacă ele rămân în lumea formelor. Ele ajută un univers întreg şi vorbesc mereu acestui univers despre minunile altor universuri. Par spaţii, par timpuri, par oameni… Sunt, şi nu sunt – de aceea mulţi oameni nu-şi aduc întotdeauna aminte de ei, deşi îi cunosc bine, din alte spaţii şi din alte timpuri…
Şi călătorul vede mai departe cum urcă o verticală dincolo de tot ceea ce a putut înţelege până acum, care a sprijinit viaţa şi o sprijină etern, ajutaţi, la rândul lor, de alţi uriaşi ai trăirilor de pretutindeni. Doar pentru că nu a vrut cândva să-i vadă – nu i-a vazut ca om. Măcar să-i fi zărit din când în când, acum ar fi putut să vadă, să cunoască mult mai multe… Ce părere de rău…
Dar blânzii lumii care, cu infinită modestie, îi spun tot timpul că şi ei au trecut cândva prin greutatea unor asemenea acceptări… îi fac loc în înţelegeri mai departe!! Verticala urcă, urcă dincolo de dimensiunile acestui univers, către formele arhetipale ale monadelor care vor evolua singure – dar unite în gânduri şi simţiri, etern. Sunt îngerii şi arhanghelii care îşi trimit în fiecare clipă razele de lucru către fiecare fiinţă de peste tot…
Şi dincolo de ei, trăind cu mare bucurie de viaţă, se ridică marii învăţători ai lumilor, marii cercetători ai evoluţiilor de pretutindeni, marii luptători ai simultaneităţii trăirilor monadice… Lucrători pentru ca evoluţiile să cuprindă din ce în ce mai bune şi mai simple – şi totuşi din ce în ce mai cuprinzătoare forme de evoluţie, pentru ca trăirea să le fie tuturor cât mai blândă. Să nu mai sufere, aşa cum au suferit generaţiile anterioare, unde suferinţa cea mai grea au avut-o Creatorii, Făuritorii, cei care au fost adevăraţii Deschizători de Drumuri, din suferinţa lor creind mereu modele de îndepărtare a suferinţelor spirituale…
Care nu pot sta aşa… la infinit, să nu trăiască alături de cei care merg încetinel, dar voiniceşte, în sânul Lor. Nu de puţine ori ei intră astfel în mijlocul evoluţiilor pe care le coordonează, ale condiţiilor pe care ei le crează, pe care numai ei le pot simţi cu deosebită precizie, le pot simţi nivelele cele mai profunde. Căci numai socotind lucrurile cu o astfel de deosebită precizie, preluările subconştiente ale tuturor trăirilor vor rămâne în memoriile latente ale monadelor, în forme care nu vor conduce la deviaţii de la comportamentele care li se vor dezvolta în viitor. Numai astfel nu se vor depărta de la înclinaţiile lor personale, nici nu vor dezvolta în mod exagerat chiar asemenea înclinaţii personale. Oricum evoluţiile lasă monadele să se depărteze de la linia de echilibru – căci numai aşa vor învăţa ulterior să înţeleagă ce este cu adevărat echilibrul. Vor avea tot timpul să înveţe, şi coordonatorii le vor fi aproape în orice moment. Toate vor avea impact asupra celor care trăiesc astfel şi asupra tuturor formelor de viaţă din evenimentele pe care le vor trăi. Mai ales în conjuncturi planetare atât de complexe, cum sunt cele din timpurile noastre, aici, pe Pământ. Dar – de altfel – de pretutindeni în univers.
În clipele de trăire ale unui coordonator de evoluţii în mijlocul lumii pe care el o coordonează, el pune piciorul de manifestare a celei pe care am numit-o verticala spirituală coordonatoare planetară. Pe care toţi trăitorii locului o vor conştientiza datorită puterii Sale, mai devreme sau mai târziu. Şi o pune în fiecare epocă de trăire a populaţiilor locale, şi ştie bine că nu i se cuvine nici o laudă, căci forţa care se desfăşoară din el însuşi este forţa cumulată a tuturor celor mari şi mici deopotrivă. Este Forţa Vieţii Universale!! El ştie bine că reprezintă tot ceea ce au creat şi marii, dar şi micii deopotrivă: de la puternicele bariere unisens interzonale – până la cuibuşorul păsării care îşi pregăteşte locul pentru puii săi, şi încă toate cele şi mai mici, albine şi furnici, şi numai împreună, cu toţii la un loc, crează această Forţă ce susţine întreaga fire!! O forţă atotcuprinzătoare, în tot şi pentru tot. şi fără de cei mici, mereu şi mereu alţi “mici”, nimeni nu ar mai ajunge “mare”, dacă nu ar mai avea pentru cine crea. Nici un “mare” nu ajunge aşa – dacă ar face-o doar pentru a ajunge “mare”. Dacă o face total pentru cei “mici”, mereu şi mereu alţii – de care să nu se plictisească şi să nu obosească vreodată – numai atunci se va trezi înaintând cu un pas: pe linia ajutorului oferit încă şi mai multora, pe care nu i-a văzut până atunci...
Şi nimic nu se sfârşeşte vreodată…
În multele momente planetare de acest fel, din toate galaxiile, întruparea unui coordonator de evoluţii înseamnă o învăţătură uriaşă pentru toate nivelele pe care suflarea de viaţă o străbate, astfel. Învăţătura coboară şi urcă, simultan, atunci când toţi cei care o necesită îşi pun şi ei puterile – mici în comparaţie cu cele ale uriaşului coordonatorului, dar suficiente pentru a da volum şi splendoare tuturor formelor de viaţă care îi simt puterea.
Formând astfel, cu adevărat, ÎNVĂŢĂTURA CHRISTICĂ: care strânge, oferă volum, putere şi parfum, oferindu-le pe toate deodată, împreună cu lumina prin care toate se fac, întregii vieţi: pretutindeni şi etern.
Care venerează întreaga suflare, fără să ceară veneraţie. Dar şi suflarea învaţă de la El să venereze.
Tot pretutindeni.
Tot etern.