DIVERSE DETALII PRIVIND EVOLUŢIILE (1)

Mergem mai departe, răspunzând la întrebările puse de Dan. Toate aceste detalii sunt scheme ale unor subiecte care vor fi dezbătute pe larg în viitor.
„1/Toata lumea asta a spiritelor intrupate are un pronuntat accent de canibalizare. Canibalizarea nu trebuie inteleasa ca pe ceva trupesc, in cadrul aceleiasi specii, ci incerc sa duc problema in lumea spiritelor.
Spiritele se devoreaza intre ele.
De ce spun aceasta? Pentru ca tot ce misca pe Pamant este de mancare. Toate speciile se mananca intre ele de la unicelulare, virusi etc,. pana la cele mai avansate, evident cu omul in fruntea leusteanului, a lantului trofic.
Atunci, cum mai poate da roade o invatatura, un ajutor al spiritelor evoluate, celor neevoluate, cand acestea ajung mai devreme sau mai tarziu, in stomacurile altor spirite. Ceva nu mi se leaga. De exemplu:
Toate orataniile si animalelele care sfarsesc in oala omului si nu apuca sa moara nici una de batranete, au parte de invataturi de la alte spirite mai evoluate, ajutatori, asa cum ii numesti tu, invataturi care in ultima instanta nu le mai ajuta la nimic. Sunt specii create de om spre a fi sacrificate. „

Am început să scriu despre acest lucru în ultima parte a postării anterioare. Să reluăm acestă parte:
„Fiecare specie în parte cuprinde o împletitură genetică, la nivelul fiecărui corp din sistemul său, care se împleteşte cu speciile anterioară şi următoare într-un lanţ pe care aici nu l-aş numi trofic acum – deşi l-am numit şi eu aşa mult timp. În primul rând este un lanţ spiritual, apoi trofic, din care se vor desprinde (pe scurt) două direcţii de obişnuire:
– spiritul învaţă să se hrănească material, apoi să se hrănească informaţional-cultural. Alte înţelegeri vin pe acestă linie, în paralel cu alte învăţături: să simtă cum este mult mai bună hrănirea osmotică şi treptat să iasă de pe tărâmul foamei, fără să mai atace pe nimeni, nicicând. Se formează căutări, se formează senzaţii de împlinire la diferite nivele de înţelegeri, simţirii respectului căutării şi împlinirii altora, la nivele lor personale sau de grup.
– spiritul se obişnuieşte, prin hrănire, cu energiile altora, acolo unde evoluţiile se folosesc de puţinul discernământ pe care îl au spiritele în aceste faze de evoluţie. Se obişnuişte cu energii străine, pe care în viitorul evoluţiilor lor le va folosi simţind cu multă profunzime specificul, particularităţile fiecarui segment energetic şi material în parte, precum şi împletirea lor în diferite momente planetare. Şi astfel de obişnuiri se vor acumula nu prin dezvoltarea hrănirii de tip digestiv, ci al hrănirii osmotice, prin corpuri mereu mai complex specializate pe această direcţie, permisă prin creşterea permanentă a vibraţiei materiilor de constituire a corpurilor. Complexităţile evoluţiilor se vor baza în continuare pe creaţii materiale şi energetice, având la bază toate cele cunoscute în evoluţiile anterioare.
Discutând despre un astfel de lanţ trofic, să avem mereu în vedere faptul că nu spiritele se distrug prin hrănire – ci corpurile lor, iar pentru acest deziderat fundamental al evoluţiilor au fost create universurile de manifestare pentru spiritele primare: cele care învaţă pentru prima oară despre componenţa întregii Creaţii care le înconjoară, locuri în care învaţă să se întâlnească şi să colaboreze cu ajutătorii lor: evoluanţi mai experimentaţi, aflaţi şi ei pe diferite alte trepte de evoluţie, ori mai puţin evoluaţi – pe care învaţă şi ei, la rândul lor, să-i ajute.
Există însă o legătură extrem de puternică între spirite şi corpurile lor, prin intermediul cărora fiecare moment al manifestării spiritelor prin corpurile lor este o treaptă de învăţătură prin simţire directă. Voi reveni pe larg asupra acestui aspect.”

Având în vedere toate aceste lucruri, este de înţeles faptul că nu avem de-a face cu o canibalizare la nivelul spiritelor. Dar avem dreptate să credem acest lucru, atâta timp cât suntem învăţaţi să credem că spiritul se naşte odată cu momentul procreării, deşi urmează o viaţă eternă.
Şi mie îmi este foarte greu să discut despre acest subiect, chiar dacă înţeleg multe lucruri privind înţelegeri necesităţile evoluţiilor, chiar dacă suntem acum în mijlocul multor înţelegeri chiar la nivelul nostru uman. Învăţăm mereu drumul aspru al sacrificiului de sine, suntem în stare să îl facem pentru cei apropiaţi sau chiar pentru supravieţuirea unor comunităţi întregi, ştim că mari spirite s-au sacrificat de-a lungul istoriei umane atât de zbuciumate... Dar este deosebit de dificil să acceptăm că acest sprit de sacrificiu vine din străfundurile evoluţiilor noastre, de când am învăţat treptat să ne oferim viaţa sacrificiu pentru viaţa altora... În războiul omului contra semenului său, ori pentru a salva viaţa cuiva, ori pentru a încerca să împiedicăm accidente. Permanent segmente largi ale membrilor societăţii noastre se sacrifică pentru cineva sau ceva. Segmente largi ale societăţii noastre nu cred în sacrificiu, altruism, iubire...
Şi totuşi cei care se sacrifică, altruiştii şi iubitorii există... Şi voi, ca şi mine, ştiţi foarte bine acest lucru.
La nivele joase ale vibraţiilor planetare, mulţi semeni ai noştri nu-şi mai amintesc despre aşa ceva. Au nevoie să-şi amintească, să ajungă să-şi amintească în orice clipă a vieţilor lor, să ajungă să facă şi ei acelaşi lucru tot aşa – în orice clipă a vieţilor lor, oriunde şi oricând.
Întotdeauna vor exista la acest nivel al evoluţiilor, oameni care nu înţeleg sacrificiul şi oameni care spontan sau deliberat se sacrifică... Începutul simţirilor se face în grup, pentru că numai în acest fel se poate forma acel egregor, acel câmp comun, de simţire comună în care se susţin întrupaţii unii pe alţii. Ca să ajungem la sacrificiul suprem în mod individual, trecem prin sacrificiul de grup – de la grupuri uriaşe treptat către individual.
Întrebarea pe care o pun este: avem nevoie de sfinţi?
Se pare că mulţi, foarte mulţi.. prea mulţi oameni chiar au nevoie... Poate că, în anumite condiţii, cu toţii avem nevoie. Românul se roagă să nu-i dea Dumnezeu mai mult decât poate îndura...
Saul din Tars a avut nevoie. Şi câţi alţii... Şi câte alte structuri bisericeşti numai, de-a lungul istoriei, au avut nevoie... Generaţii de-a rândul de întrupaţi în rândul lor au avut nevoie... Şi cu siguranţă nevoi sunt peste tot şi în tot timpul...
Mă opresc aici. Este foarte greu de continuat. Ştiu că mă credeţi. Mulţumesc că mă credeţi...

Să mergem mai departe, pe tărâmul celor pe care le-am început.
Tabloului de mai sus i-aş aduce câteva îmbunătăţiri, adăugând că, în acest context, imaginea generală a fiecărei fiinţe – terestre, deocamdată să limităm oarecum exemplificarea la nivel terestru, chiar dacă privim evoluţia la nivelul larg al universurilor – va fi o împletitură formată simultan din:
– urmaşul în specia planetară, după corpul de manifestare (de reţinut deocamdată că nu toate entităţile astrale sunt desprinse din sistemele corporale cu corp fizic). Evoluţia este particular-planetară şi poartă cu sine amprenta tuturor modificărilor planetare din liniile genetice care şi-au creat urmaşul. El însuşi (urmaşul) este împletirea liniilor genetice din care provin părinţii care i-au creat condiţiile de întrupare ca spirit. Un astfel de urmaş preia nu numai structurile materiale corporale, ci şi obişnuinţele de manifestare prin intermediul corpului fizic, a cărui funcţionare este strâns legată de întreg sistemul corpurilor fluidic-ajutătoare.
– evoluant spiritual în lungul unei linii de evoluţie, având particularităţile de profil spiritual propriu şi al grupului propriu de evoluţie: înclinaţii proprii după felul în care i se formează puterile radiante proprii (mai repede, mai lent), cum interacţionează cu cei apropiaţi, cu membrii grupului, cu alte grupuri cu evoluţii mai înaintate sau care nu au ajuns încă la nivelul lor; cum reacţionează în funcţie de greutăţile exterioare, cum reacţionează în confruntarea cu propriile griji sau frici. Şi multe altele.
Asemenea particularităţi sunt proprii oricăror evoluanţi, chiar dacă noi, oamenii, nu le băgăm de seamă pe toate. Cei care le pot percepe pot înţelege că orice fiinţă (cel puţin cele terestre, ale contactelor noastre cotidiene) este un spirit întrupat, un suflet (numit popular – voi reveni cu detalii) care simte cu intensităţi proporţionale cu puterea lor de susţinere a corpului lor conştientizat.
Şi viruşii ţipă când mor...
(Am vrut să scriu rândul de mai sus într-o paranteză şi mi-am dat seama că, pe lângă durerea lor, scrisul meu trebuie să fie pus într-o paranteză...)
Cum poate da roade o învăţătură este un lucru relativ simplu de înţeles. Sau relativ greu, când percepem eternitatea care se scurge până ce se acumulează multă conştientizare a trăirilor din care spiritul înţelege ceea ce este bun şi ceea ce trebuie mereu să înlocuiască. Până să ajungă să-şi ridice constant şi conştient calitatea manifestărilor şi să-şi aprofundeze înţelegerile care îl conduc la o înălţime din care cât mai mulţi oameni să poată beneficia!
Dar avem o viaţă eternă, unde eternitatea – percepută pe Pământ – presupune înţelegerea timpului care se scurge, dar de fapt vieţile noastre presupun simultaneităţi pe care, cu gândirea noastră supusă unui spaţiu tridimensional (3D) cu greu ne-o putem reprezenta.
Căci evoluţia arată, în ultimă instanţă, câţi vor beneficia, mai devreme sau mai târziu, de manifestarea fiecărui individ în parte, cu cât de mulţi semeni se poate reuni pentru a face o creaţie mai utilă, cât de profund poate să pătrundă efectul unei manifestări în simţirea semenilor, indiferent de felul evoluţiei lor...
Aşadar, este doar o părere că spiritele se devorează între ele: dar ele, la începutul existenţei lor, au simţit acest fel de distrugere înafara protecţiei unui Centru de evoluţie. Intrarea lor în interiorul unui Centru de evoluţie a însemnat în acel moment începutul unei vieţi eterne, a unei creşteri eterne, acolo unde, reunindu-şi forţele cu altele asemănătoare lor, oferă ajutor etern tuturor celor care le calcă pe urme...
Evoluţiile prin intermediul corpurilor se vor finaliza atunci când, la nivelul lor de vibraţie înaltă, obţinută în timpul căpătării unei vaste experienţe, dispare total orice manifestare spontană de ucidere, chiar dacă acest lucru conduce la sacrificiul vieţii proprii de întrupat.
Abia atunci evoluţiile pot continua prin relaţii directe, nemijlocite de corpuri.
Dar în această fază, revenirile în evoluţii întrupate îşi vor lărgi mult aria şi timpul de manifestare, căci evoluţiile următoare (pe care le-am numit secundare şi centrale) vor avea ca axă principală de abordare ajutorul oferit în eternitate evoluţiilor primare, cu generaţii de-a rândul de spirite care vor intra mereu, şi ele, în evoluţii.
Chiar ele îşi vor consolida mereu manifestările lor constructive, ajutătoare, înţelegătoare ale celor mai fine detalii ale manifestărilor eterne ale spiritelor de pretutindeni.