DE CE SE NASC ÎN PREZENT MULŢI GEMENI DIFERIŢI ÎNTRE EI

Trăim vremuri diferite de ceea ce am cunoscut până acum. Cu siguranţă mult diferite de cele ale părinţilor sau bunicilor noştri. Şi nu din cauza computerelor, sau a telefoanelor mobile, ale maşinilor devenite de curse chiar în mijlocul oraşelor noastre. Acestea au consternat bunicii şi părinţii nostri. Azi, pe noi, ne consternează alte lucruri, mult mai multe decât în alte timpuri. Până când nu ne mai consternează nimic şi înţelegem că totul se schimbă repede, foarte repede, uneori neînţelegător de repede. Dar apoi ne vin înţelegerile şi pentru vitezele timpurilor – nu numai ale maşinilor sau vitezelor de circulaţie pe internet…
Multe lucruri se petrec într-o normalitate a vremurilor care se pregătesc de mult să fie, pe care nu le-am putut observa în linişte până acum. Ne-am ocupat de altele, acum ne ocupăm de tot ceea ce a ajuns o masă critică: adică o masă de elemente care a ajuns într-o măsură mare să existe, să coexiste cu alte elemente mai vechi – dar în diminuare; care atrag atenţia, care se impun percepţiilor, observării, analizei. O masă critică pentru percepţiile noastre, obişnuite cu o altă lume.
Dacă vorbim despre copiii-gemeni (care însă cer o discuţie mult mai extinsă decât cea pe care doar o deschidem aici) putem spune că, oricum, copiii-gemeni diferiţi unul de celălalt vin, într-adevăr, mult mai mulţi pe lume acum, în această perioadă pe care o traversăm. Şi dacă acum numai medicii specialişti, psihologii şi pedagogii încep să-şi dea seama de acest lucru, în perioada următoare ne vom confrunta cu o recunoaştere la scară largă a acestui fenomen. Lumea chiar se îndreaptă către timpuri în care nu va mai primi gemeni, căci omul viitorului va trebui să vadă, să simtă, să trăiască în mod unic lucrurile de pe Pământ în felul său propriu. Fără să necesite ajutorul unui frate geamăn.
Existenţa gemenilor este specifică vremurilor de vibraţie joasă, când se activează nu numai genele trupului nostru – adică ale corpului nostru fizic. Cu precădere se activează simţurile după trup, aşa cum, în etapa mentală din trecut (în orice etapă mentală), simţurile corpurilor astral-mental erau cu mult mai dezvoltate: şi nu numai simţurile ci, aşa cum azi desfăşurăm activităţi cu corpul fizic – la fel în etapa mentală se desfăşoară activităţi cu corpul mental, echilibrat de corpul astral. Corpul astral este, în orice etapă de evoluţie umană, indiferent de vibraţia medie planetară, un corp de echilibru în relaţiile noastre cu întreaga lume înconjurătoare. Prin folosire intensivă cresc, se stabilizează şi îşi găsesc profunzimi toate manifestările noastre din lumea în care vibraţiile momentului ne-o relevă concret. Indiferent de corpul pe care îl folosim, folsirea lui intensivă ne dezvoltă percepţiile şi ne ajută să ne conştientizăm în special relaţiile noastre cu lumea înconjurătoare. Lumea în care trăim acum este o lume destul de greu de trăit, de înţeles, de acceptat. A fost şi mai grea. Pentru unii oameni ea este încă foarte grea, încă, şi poate va mai fi o vreme: până când vom descoperi că austeritatea în manifestările trupului şi sufletului este de fapt calea echilibrului în orice lume. Iar austeritatea este chiar echilibru, dacă societatea nu crează, nu încurajează în tăcere mizeria. Ceea ce este cu totul altceva. Mizeria provenită din sărăcie. Care dezorientează şi oboseşte sufletul, zdrobeşte trupul şi determină spiritul să cadă în dezolare.
Gemenii sunt copii care vin în acelaşi timp în lume ca să se ajute. Este ceva foarte simplu spus, pentru că altfel s-ar putea face o carte numai din acest subiect. În lumea vibraţiilor joase, populaţiile sunt mari şi, treptat, se înmulţesc şi mai mult, îngreunând ori trăirea unor spirite: cele care s-au adaptat şi se adaptează în continuare mai greu într-o lume aşa cum este cea de pe Pământ. Dar nu numai atât – şi mitologia elină atrage cu precădere atenţia asupra acestui lucru. Unii gemeni vin pe lume cu misiuni grele, într-o lume care se mişcă greu: fiinţează greu, înţelege greu, se schimbă greu. O lume în care şoapta nu este la ea acasă, se zbate într-o găleată fără să ajungă la urechea multora. O lume în care goarna şi toba sunt ustensilele cele mai bune pentru a chema sau pentru a spune ceva. Nu este chiar rău, este chiar bine aşa. Este o experienţă din care fiecare om în parte are de învăţat ceva, chiar şi să-şi modeleze vorba, care să nu-i mai fie acum nici tobă şi nici ţignal. În asemenea condiţii lucrarea solară, înaltă – de înaltă calitate, de înaltă ţinută morală – are nevoie de sprijin. Şi nu există un sprijin mai bun decât un frate care are aceleaşi puteri după trup, cu care se poate lucra sau care să apere, să lupte, să muncească, să vorbească, să gândească la fel. Oameni asemenea – după trup – împletindu-şi destinele în mijlocul lumii lor lipsite uneori de splendoare.
În epoca greutăţilor fără de număr, cei mici şi cei mari deopotrivă au astfel de greutăţi sub soare. Au nevoie de ajutor, au nevoie de fapt să învingă lumea. Unde-s doi – puterea întotdeauna creşte. Unde sunt mai mulţi, puterea unuia sporeşte cu puterea celorlalţi, şi ei sunt oameni normali într-o lume normală. Prind curaj apoi să vină şi singuri, să lupte singuri, să muncească singuri. Pentru o lucrare spirituală de mare anvergură întotdeauna aici pe Pământ, la nivele joase de vibraţie comparativ cu alte timpuri, va fi nevoie de fraţi. Cunoaşterea lumii se aduce cu greu, atunci când suntem oameni printre oamenii-semeni. Învăţăm să o facem ajutaţi în fel şi chip, iar chipul cel mai apropiat este acela al unui frate. Când învăţăm să ne descurcăm în acest fel ajutat, putem să facem lucrările mai uşor: un simplu frate după ambii părinţi, care să le poarte caracterele – să fie la fel ca şi lucrătorul spiritual care este ajutat astfel în lucrările sale. Fraţii gemeni pot avea lucrări complementare sau chiar diferite cu totul – dar care în profunzimi au rădăcini comune, ca orice mănunchi de manifestări pământene. Mai târziu lumea va afla cum unul şi-a făcut lucrarea sau chiar a contribuit la o lucare colectivă de largi proporţii, în timp ce fraţii săi au asigurat după caz: baza materială pentru lucrătorul spiritual sau baza spirituală pentru lucrătorul material. Este numai un exemplu – putem continua în fel şi chip. Castor şi Pollux au atras lumii atenţia asupra unui lucru puţin discutat azi în lume: faptul că ne tragem trupul din esenţa unui ou!! Dar în vâltoarea vieţii în care avem nevoie de vitejie, de prietenie, de onoare, de salvare… uităm să ne gândim la esenţă… La cunoaşterea care ne vine din vechime pe calea mult hulită a basmelor, a miturilor, a legendelor… Şi, unde se află un adevăr, putem să credem că există mult mai multe adevăruri, necesar a fi scoase la lumină. Dar aceasta este altă poveste…
În lumea pe care o trăim, şi o vom trăi în continuare, oamenii sunt mult mai puternici, mai orientaţi, mai pricepuţi, mai hotărâţi, mai conştienţi de viaţa lor, de puterile lor, de înţelegerile lor care merg mereu mai departe, nu se opresc în loc, să mestece dogmatic lucruri vechi – decât doar atât cât le este necesar să înţeleagă lucrurile pe care nu le-au putut cuprinde până atunci. După care merg mai departe să cunoască, să înţeleagă, să cuprindă mereu noi şi noi lucruri. Să cunoască alţi oameni, să facă lucruri mereu noi.
Dar numai dacă societatea le permite. Sau religia, sau politica – fie ea laică sau religioasă. Pot fi morali, pot fi cuminţi, pot fi blânzi – dacă ies din limitele oficiale vor fi înfieraţi, bănuiţi, urmăriţi – ori chiar lăsaţi în pace, dar cu etichete descumpănitoare, care depărtează acceptarea, prietenia celorlalţi oameni.
Nu însă şi dacă fiecare om în parte are putere să meargă mai departe pe drumul său, eliberat de jena pe care o implică propria personalitate. Jenă pe care i-au format-o ultimele milenii de sclavie după trup şi după suflet. Destui oameni sunt eliberaţi azi de biciul familial, social, religios, politic, în timp ce alţii îşi aşteaptă rândul la curajul de a o face şi ei, cândva. Oamenii şi-au cucerit, şi îşi cuceresc zi de zi libertăţi peste libertăţi chiar dacă, dezechilibraţi inerţial de puterea ruperii de trecut, au tendinţa de a rămâne încă ceva timp în mijlocul uneltelor care le-au dat putere să se elibereze. Dar au puterea pe care încă nu o cunosc bine, puterea acestor energii pe care le primim acum, de o lumină splendidă, fantastică!!.. A sabiei lui Iisus care ne ajută să ne eliberăm primind iubirea şi libertatea lui. Care ne ajută în continuare să ne dezvoltăm şi să ajutăm şi pe alţii să o facă mai departe. Tot ea ne aduce echilibrul, ajutându-ne să ne sublimăm comportamentele.
Nu ştim decât că trebuie să vrem să ne schimbăm şi suntem deja pe drumul regăsit. Nu parcurgem pas cu pas distanţa de la animal la omul iubitor, ajutător, căci spiritele umane l-au parcurs deja o dată. Ceea ce parcurgem acum este conştiinţa propriilor noastre neputinţe, rămase inerţial în urma evoluţiilor noastre, aşa cum, pentru echilibrare, parcurgem şi conştientizarea propriilor noastre mari puteri. După care această lumină care se schimbă rapid de la o clipă la alta ne ajută să facem saltul pe alt nivel. Pentru că putem.
Azi putem, căci avem pregătit deja terenul propriei noastre sublimări. Înţelegem că suntem deja undeva, chiar unde trebuie – doar uneltele ne sunt vechi. Conştientizăm rând pe rând care sunt uneltele cele noi, cum şi unde le vom folosi. Nici cele vechi nu trebuie (nici nu se poate altfel) să le abandonăm. Chiar trebuie încă să le folosim, atunci când este cazul, raţional şi echilibrat. Dar trebuie să ieşim cât mai repede din inerţii şi să ne recunoaştem puterile de liniştire, de acceptare, de înţelegere. De cunoaştere şi de înţelegere a tuturor minunilor lumii. Fiecare este clădit după modul său propriu de a percepe realitatea şi fiecare om în parte are momentul său de devenire, de culminare şi de trecere către altceva. De reţinut: mereu mai înalt.
De aceea a trecut deja vremea celor identici. Fraţii sunt acum oameni diferiţi care, dacă nu s-au învăţat până acum să nu se mai agaţe de partenerii de drum comun – acum vor învăţa să o facă. Nu vor primi ajutor acolo unde îl cer cu insistenţă. Se termină acum vremea sclaviilor, chiar şi familiale: ajutorul se oferă, dar în mod echilibrat, şi numai acolo unde se face o lucrare. Şi fraţii oferă astfel, când ajung să se orienteze şi să-şi cunoască propriile puteri, un exemplu complex chiar şi: părinţilor lor, rudelor, prietenilor, colegilor – treptat întregii lor societăţi.
Gemenii par a nu mai fi gemeni. Fraţii par a nu mai fi fraţi. Părinţii – să nu mai fie decât simpli oameni care trăiesc alături, împărtăşindu-şi uneori durerile şi bucuriile.
Nimeni nu mai poate impune nimănui – nimic. Deşi par dezorientaţi, oamenii se reorientează rapid şi total. Cei care folosesc forţa armelor – de forţa lor pier. Cei care folosesc indiferenţa în locul echilibrului se vor simţi atraşi către problemele lor şi astfel vor înţelege problemele altora. Se vor ajuta reciproc, vor colabora, aducându-şi propriile lor păreri, experienţi, înţelegeri. Vom înţelege astfel cu totul altfel ideea că suntem cu toţii – unul. Nu suntem turmă, dar vom fi înţelegători cu cei care încă mai trăiesc aşa – şi ei înşişi pe un drum de conştientizare a propriei lor identităţi. Sau personalităţi.
Înţelegem acum unitatea cu diversitatea ei, cu bogăţia ei de sensuri. Nu suntem unul – ca să facem toţi la fel. Aceasta a fost epoca sclaviei pe care acum o numim exemplu – pentru a o aboli din viaţa noastră. Nu suntem unul – pentru ca un om să facă şi treaba altuia. Nu suntem obligaţi să avem aceleaşi păreri, aceleaşi idei. Venim cu idei, cu păreri, cu aplicaţii proprii. Îmbogăţim mereu, cultivăm mereu.
Şi mergem cu toţii mai departe, înţelegând că suntem legaţi prin câmpuri comune, cu aceleaşi fire nevăzute, că suntem părţi ale aceluiaşi întreg – dar şi că părţile pot face lucrări simultane – dar diferite: fie ele de aceeaşi natură, fie complementare, fie diferite – dar ajutătoare în planurile cele mai profunde ale realităţii noastre comune.
Iată de ce nici gemenii nu mai par că sunt gemeni. Iată marea lor lucrare de acum, iată cum au venit astfel – şi vin mereu – să ne arate cum lumea noastră se schimbă şi ei sunt primii care se pot sustrage trecutului, legăturilor lor încă puternice de sânge. De trup. De familie. De societate. Pot fi împreună, dar fiecare are lumea sa interioară, în mijlocul unei lumi exterioare care nu mai are influenţa asupra lor. Şi astfel învaţă chiar ei să creeze o lume nouă exterioară, după chipul şi asemănarea Luminii Lumii. Cu lumea – dar în felul lor. Luminând-o, ca şi Lumina care este ea însăşi, arătând mai departe care este drumul de urmat, fără frică, dar moral, echilibrat şi înălţat. Să aşteptăm să se croiască lumea aceasta – dar într-o aşteptare activă, echilibrat de activă, luminoasă, căutând mereu îmbogăţirea spirituală. Care luminează ea însăşi, întărind chiar Lumina care îi dă tărie.