ALTĂ FAŢĂ A RESPECTULUI DE SINE

Pentru început:
Către cititorii mei străini.

Veţi citi uneori, în blogurile mele sau comentariile mele pe alte site-uri, despre faptul că mă revolt pentru folosirea în exces a experienţei străine în diferite texte care abordează teme de dezvoltare spirituală personală (unde prin „spiritual” nu înţeleg religios, ci tot ceea ce ţine de dezvoltarea spiritului: a experienţei sale totale şi în continuare – de universalizare prin conştientul momentan-uman). Vreau să ştiţi bine că nu am nimic împotriva culturii altor popoare, dar vreau să atrag atenţia ROMÂNILOR asupra faptului că se poate folosi ŞI experienţa românească alături de cea străină, indiferent despre ce este vorba. Sau măcar să se pomenească... În focul politicii oficiale de denigrare a valorilor noastre, am “implementat” o experienţă străină cu orice preţ – în loc să fie folosită exact acolo unde trebuie, unde este locul şi dreptul ei de a fi, între valorile pe care le putem folosi cu nădejde.

Şi acum să intrăm în subiectul nostru.
Am pornit iniţial să scriu despre aceste lucruri într-una din nopţile trecute, de la un articol citit pe net despre ce citesc copiii, adolescenţii … Harry Potter… altceva – doar pe sărite din programa şcolară care nu-i satisface niciodată. De fapt cred că doar nu-i atrage faptul că sunt obligaţi să înveţe despre autori pe care nu-i prea pot înţelege la vârsta lor. Nici pe noi, cei de vârsta mea, nu ne-au atras în mod special, iar poezia nu prea ne-a atras în mod particular, căci eram prea aproape de momentele în care bunicuţe şi mămici se făleau cu câte strofe de poezie ştia „pe de rost” copilu’ !!!
I-auziţi cum sună... pe de rost.. adică acolo unde părinţii şi bunicii noştri vedeau un rost!! Nu??!! Şi câte rosturi erau astfel pierdute... căci copilul nici nu înţelegea măcar ce spune.. Recita cu aceeaşi aplecare Luceafărul ca şi mai târziu, în clasa I – „Partidu’e-n toate..”...
Cât de mult poate să spună acest lucru, căci rostul copilului nu este să facă totuşi aşa ceva.. Dar aceasta este cu totul altă poveste...
Şi astfel învăţăm, generaţie după generaţie, papagaliceşte, despre oameni mari la vârsta noastră mică, căci la o vârstă mai mare aceiaşi părinţi ne vor cere să facem bani, pentru care cultura aceea nu mai devine câtuşi de puţin importantă. Până când ne sufocăm din nou, ca părinţi, când trebuie ne să ajutăm copiii s-o ia şi ei de la capăt cu tabla înmulţirii şi cu Somnoroase păsărele...
Care invariabil atrag şi copiilor, şi părinţilor lor căscaturi prelungi şi închideri plictisite de cărţi şi universuri pierdute...
Şi oamenii aceia MARI rămân cu mâna întinsă „...ca a regelui Lear...” undeva, pe la „colţurile” mândriei-noastre-de-români-şi-cam-atâta-tot...
Dar şi asta este o altă poveste.
În majoritatea cazurilor, Cultura este Şcoala şi atât. Părinţii nu prea au timp să înveţe copiii să discute despre părerile lor şi chiar ale părinţilor lor, şi despre părerile scrise de oameni în cărţi… Oferind exemple diferite, de autori diferiţi, proprii culturii poporului lor şi culturii altora. Cât de puţin se pune accent pe ... literatura comparată... Chiar apar unde cu gândul nu gândeşti texte de genul „nu ne-am propus să facem literatură comparată!” De ce nu?!.. Poate pentru că nu suntem învăţaţi să vrem să cunoaştem ceea ce a vrut să spună cineva faţă de altcineva… Nu ne valorizează mai nimeni ideile, de aceea nu punem preţ pe ideile proprii... Şi de aici – nici pe ale altora. Dacă cineva îşi spune părerea – o mototolim, o rupem, măcar s-o zgâriem un pic… Şi dacă ne spunem părerea, se va găsi cineva care să spună că de fapt, oricât de frumos ai spune ceva, intenţia ascunsă a fost măcar să zgâriem şi noi lumea un pic, măcar un pic… Ci nimeni de fapt nu pictează, ci zgârie lumea şi pe urmă se mândreşte cu ceea ce a zgâriat...
Alte, şi mereu alte... poveşti... Şi unele chiar nu sunt de adormit Miţura lui Arghezi.. Chiar ne trezesc în mod dureros.. dar nu din somnul raţiunii în care naştem gândăcei şi broscuţe, căci monştrii nu ne mai sperie de mult cu atâţia Allienşi de jur împrejurul nostru...
Dar scriam parcă despre altceva... Pentru mulţi oameni (cu delicateţe spus) contează numai învingătorii. Facem ca ei – cred eu – pentru că, în momentul în care au învins undeva, nemaicontând cum şi unde – avem calea exemplului lor. Şi, ca să deschid o discuţie de pe alt blog, pe care o voi dezvolta şi eu mult, în perioada următoare, ei au în toată fiinţa lor „independenţa şi biciul”. Iar noi nu aşteptăm să fim biciuiţi, ne biciuim noi singuri înainte, nu aşteptăm să ne prostească alţii – ne prostim ca deştepţi ce suntem, înaintea lor...
Dar dacă analizăm ceva mai profund decât suntem obişnuiţi s-o facem, am putea spune că acest fenomen poate fi înţeles drept menţinerea îndelungată în interzicere de contacte. După ce am tot respirat ruseşte, trecerea în extrema cealaltă a condus la preaplinul de românism din epoca anilor ’80, care ne-a aruncat în anii ’90 în exteriorul lui. Astăzi, unora dintre noi ne este teamă că ne vom pierde definitiv printre americanizaţii sau vest-europenizaţii timpurilor. Sau mai general spus – le este teamă de înstrăinarea noastră, a românilor.
Şi eu am privit cu frică spre acest aspect. Până acum. Mi-am dat seama că fiecare popor care a trăit închistat a trecut prin aceleaşi etape, iar la un moment dat le-a depaşit – mai devreme sau mai târziu. Cu ajutorul vocilor din propriul popor, care le-au amintit permanent cine sunt şi de unde vin.
Cred că va trece epoca cărţilor exclusiv americane, respiraţiei exclusiv yoga, gimnasticii energetice tai chi.. Poate după ce vom scoate experienţa energetică românească din contextul obligatoriu religios. Să rămânem credincioşi în demersul nostru către univers şi ajutătorii noştri reali, vii, puternici. universalizaţi, să privim si să primim toate exact aşa cum sunt, să nu mărginim nimic cu paradigme imuabile.
Cândva (he!heee! zic unii: după 2012!!) o să studieze cineva în mod oficial – şi poate o să se înveţe aşa cum învaţă generaţia tânără acum după autori – americani, în special – despre Mihail Eminescu. Aşadar despre acel Eminescu – matematician, fizician, astronom, astrolog, economist, statistician, demograf, istoric, geograf, lingvist (adica studiul limbii, nu doar poet), organizator cu viziune amplă asupra capacitatilor umane... vizionar: a scris clar că cineva, în viitor, va descoperi ruinele Sarmisegetuzei şi multe alte urme ale dacilor, pe care el şi generaţia sa doar au bănuit că ar trebui să existe undeva... Şi a crezut în ceea ce a spus...
Va veni cu siguranţă un moment în care nu-l vom compara pe Mihail Eminescu cu Leonardo da Vinci (aşa cum am făcut eu timp de 3 zile), ci pe Leonardo cu Mihail...
Un moment când vom scrie o carte intitulată „Mihail”, ca să fie cu mândrie luminoasă (nu cu orgoliu mărunt) pusă alături de „Leonardo”..........
Chiar cred că acest lucru se va petrece curând. Că vom rămâne bogaţi cu cunoaşterea celor din lume – dar şi cu înţelegerea faptului că ŞI NOI avem experienţa noastră, şi noi putem scrie, şi noi putem vorbi frumos. Poate că ne pierdem prea repede încrederea în noi şi în cei din jurul nostru, la prima altă părere care nu rezonează cu a noastră...
Cred că vom învăţa să ascultăm, să respectăm, să înţelegem.
Cred că VOM VREA să facem asta.