DESTIN ŞI MISIUNE (1)

Foarte des mă confrunt cu încredinţarea prietenilor mei privind faptul că eu îmi ştiu destinul, că eu ştiu pentru ce trăiesc, în timp ce alţii nu ştiu acest lucru… Întreb: “Doar pentru că fac cercetări şi iese ceva din scrisul meu, putând astfel să ajut oamenii?”…

De cele mai multe ori răspunsul este: „Da, cam aşa ceva...”

Nici eu nu ştiu ce “am de făcut” din simplul motiv că am început prin a face ceva, apoi am trecut gradat către altceva… şi de fiecare dată am crezut că da, poate asta am de făcut… Acum, după ce am făcut o mulţime de lucruri, ştiu un singur lucru: că fiecare în parte era pentru a-l înţelege pe altul, şi altul… şi aşa mai departe. Ştiu că sunt în dezvoltare, ştiu că am făcut mari confuzii, am învăţat să citesc cu răbdare tot ceea ce am încredinţarea că este confuzie – şi nu să spun: „Aaa... asta ştiu că nu este aşa...” Şi am descoperit astfel că fiecare confuzie porneşte de la ceva real, înpleteşte apoi confuzii cu realităţi, şi pot să ştiu de unde vin toate şi care sunt şi explicaţiile necesare – pentru că le-am făcut şi eu la fel, cândva... Şi poate mai fac şi acum, dar experienţa mea o dau tuturor, căci nu există un capăt pentru acestea... Şi este necesar să aduc oamenilor gândirea prin prisma căreia am spus la un moment dat ceva sau altceva… Şi apoi să las oamenii să facă ce doresc cu ceea ce au citit din părerile mele.

Dacii nu scriau prea multe, căci erau încredinţaţi că scrisul osifică ideea momentană a celui ce scrie. După câteva zile de la cele scrise, omul putea să îşi dea seama că lucrurile sunt mult mai complexe decât ceea ce a văzut prima dată. Învăţăturile de o viaţă le dădeau urmaşilor lor prin aplicaţii sau prin povestire, acolo unde era cazul, cu condiţia să dea mai departe conţinutul moştenirilor cu îmbogăţirea lui prin experienţă proprie, prin ceea ce au descoperit a fi real şi esenţial în viaţa lor, în funcţie de schimbarea vremurilor. Căci dinamica cea mai reală venea din ceea ce ei percepeau a fi dinamica schimbărilor permanente ale universului, datorită cărora oamenii înşişi se schimbau permanent.
Dar a venit la un moment dat o vreme în care nimeni nu a mai avut putere să se gîndească la perfecţionare şi la înălţare adaptativă (înălţare în timpul adaptării, adaptare din mers în înăţare, prin preluarea celor mai înălţate metode şi adaptarea tuturor oamenilor la metoda cea mai avansată). Era vremea războiului, a apărării, a supravieţuirii prin orice metode. La început, aceste alte metode erau tot înălţate, ulterior plafonarea şi-a spus cuvântul. Şi totuşi, a rămas în conştiinţa oamenilor folosirea muncii cinstite, corectitudinea procedeelor, răbdarea aplicaţiilor cu atenţie, la amănunt, curăţenia; şi moralitatea – mai presus de toate.
Îşi ştiau bine destinul şi mai ales îşi ştiau bine misiunea în lume. Şi ştiau bine că erau ajutaţi pentru asta. Simţeau că erau ajutaţi şi protejaţi – şi din ceruri, şi de prin alte pământuri – din zări mai apropiate sau mai îndepărtate, de popoare care simţiseră pierderea libertăţii lor înaintea dacilor, dar nu conteneau să îi ajute din locurile în care cele mai luminate minţi ale lor se retrăseseră cândva...

Ce este destin şi de ce este uneori confundată această noţiune cu aceea de misiune?? Sunt întrebări la care pot să răspund numai prin prisma înţelegerilor mele şi a felului în care m-am confruntat cu ideile altor oameni, oricum mai luminaţi decât mine.
Linia de demarcare între cele două noţiuni este foarte subţire, de multe ori abia perceptibilă sau chiar imperceptibilă – nu numai pentru societate, ci chiar pentru omul aflat în misiune spirituală.
Un om mi-a spus că este destinul meu să fac ceva: să scriu cărţi pentru a da oamenilor ceea ce am primit pe diferite căi. De la lume adunate şi la lume înapoi date... Un „dat” amalgamat cu simţirea mea, cu acea părticică de suflet care marchează trecerea noastră prin acestă lume.
Am simţit dinainte că acesta era destinul meu şi chiar scrisesem mult până ce am primit acest mesaj. Mi s-a părut o încurajare. Apoi altcineva a spus că am o misiune: şi mi-a detaliat această misiune. A detaliat-o în public şi m-am simţit răspunzătoare pentru această misiune, şi apoi de-a lungul vieţii m-am simţit nevolnică să nu mă ţin de tot ceea ce presupunea această misiune...
Destul de târziu mi-am dat seama că problema era mult mai complexă decât părea la prima vedere. Chiar şi la a doua. Chiar trebuia să stai mult pe gânduri pentru a face ceva rotund din tot ceea ce avem la dispoziţie la un moment dat. Iar ceea ce vine pe urmă se înfăşoară peste toate cele care au fost astfel înţelese la început...

Am simţit că mişcarea omului în destin presupune o linie principală, mai multe linii secundare şi un volum relativ mare de linii aflate în stare latentă. Dacă se are în vedere ceea ce este mai mare, mai voluminos în rândul unor asemenea distribuţii, angajatul în destin realizează o măsură de continuare a unui volum deja existent în experienţa sa anterioară, care se delimitează destul de vizibil în destinul său. Se poate spune că omul merge pe linia destinului său. În acelaşi timp el are tangenţe şi cu alte linii în paralel, în relaţiile sale cu alţi oameni, de care este mai mult sau mai puţin legat, prin firele cunoscute şi necunoscute ale societăţii sale. Şi aceasta este considerată a fi parte din împlinirea destinului său. Dacă atinge alte linii, ale destinelor altor oameni – linii care constituie cel mai mare volum al acestora – el a intrat în destinul lor, dar la acel purtător erau linii aflate încă în stare latentă, pentru care omul avea cunoaştere, avea pregătire, dar nu avea condiţii depline pentru a încerca acea linie în specificul său de profil spiritual.
De aceea ne putem ajuta sau ne putem împiedica unii pe alţii să ne împlinim destinele. Nu trebuie să ne băgăm în sufletul celor din jurul nostru – nu trebuie să refuzăm un ajutor plin de tact şi discernământ al altora...
Este greu pentru mulţi dintre noi să privim cu linişte sufletească o viaţă, un destin. Destinul nostru sau al altora. Ceea ce cuiva i se poate părea greu – altuia poate să nu i se pară ceva deosebit; de aceea nu se poate aprecia greutatea unui destin prin prisma altuia, chiar dacă evoluează în aceleaşi condiţii. Evoluţia îşi va spune întotdeauna cuvântul, iar acest lucru nu înseamnă că cineva cu evoluţie mai multă va avea puterea să plutească prin destinul său, căci fiecare început şi sfârşit de treaptă are greutăţile sale particulare; chiar fiecare etapă în parte are perioade de acomodare care pot să nu fie de loc uşoare. De aceea ni se spune să nu judecăm pe alţii; oricum îi vom înţelege atunci când vom parcurge treptele corespunzătoare, în evoluţiile personale. Vibraţia personală vine să se adauge oricărui eveniment, şi chiar evenimentul în sine oferă o vibraţie specifică prin ceea ce crează sau manifestă în general grupul de oameni participant la eveniment. Radiaţia personală poate susţine ridicarea din starea de latenţă a unor linii de manifestare, formând alte caracteristici pesonale, care se pot sau nu manifesta la alţii. Toate formează o greutate de acceptare, însă omul merge mai departe pentru că este obişnuit să o facă, sau se poate opune voinţei celor din jur, încercând să aleagă condiţii mai bune de trai – de manifestare. La un anumit moment dat, condiţiile considerate cândva bune pe această direcţie se termină şi omul se vede “lăsat în mijlocul drumului” – cum se spune – dar de fapt linia i s-a închis în acel moment, prin manifestarea altora. Dacă intuitivul este puternic, el va găsi căi de a merge mai departe, preluând din mers elemente care îl pot ajuta, prin căutarea, orientarea şi găsirea în continuare de căi care îl determină să înveţe mai multe, să aplice mai multe, să cunoască oameni noi, locuri noi, ceea ce mulţumeşte spiritul.
Până la urmă, din orice situaţie se poate profita (în sensul înălţător al cuvântului), se pot găsi căi de îmbogăţire a experienţei spirituale în direcţiile etapei de evoluţie pe care spiritul poate să o parcurgă. Efectele pot veni pe loc sau mai târziu, de aceea trebuie şi răbdare pentru a vedea rezultatele celor trăite astfel.
Există însă şi cazuri de misiune asumată, în care omul este susţinut de ajutătorii săi, astrali şi dimensionali, îndrumaţi de coordonatorii tuturor evoluţiilor de pretutindeni, dintre care direct de către entităţile care crează corelaţiile între misiunea asumată şi alte destine: individuale sau de grup. Astfel de oameni sunt ajutaţi să se orienteze pe drum, să rămână pe drum indiferent de greutăţi şi să-şi facă astfel misiunea. Ceea ce nu presupune că alţii nu ar fi ajutaţi în acelaşi mod, doar susţinerile se deosebesc în funcţie de misiunea asumată. Căci daca pentru majoritatea oamenilor viaţa se scurge conform masei de condiţionări chiar din alegerea momentului şi locului naşterii, aceeaşi masă de condiţionări poate aduce elemente de înaintare diferite – unor indivizi diferiţi sau unor grupuri diferite. Necesitatea menţinerii în misiune în astfel de condiţii implică corecţii permanente, pentru ca omul aflat în misiune să nu intre sub influenţa celorlaţi. De regulă astfel de misiuni, pe Pământ, se referă ori la deschiderea unor noi perspective, ori la întărirea unor laturi ale activităţilor desfăşurate, care vor conduce în viitor la deschiderea spiralei evoluţioniste către direcţii noi pentru întrega societate. Direcţiile pot să vizeze noi perspective, noi întăriri, ale unor aspecte generale ale societăţii sau numai parţiale, pentru grupuri mai mult sau mai puţin restrânse, în funcţie de scopurile individuale sau/şi de grup restrâns.
Chiar dacă rezultatele lucrărilor susţinute nu sunt folositoare imediat societăţii, ele au impact chiar asupra individului aflat într-o astfel de misiune, ceea ce nu aduce însă egalitate între destin şi misiune, dar destinul omului înglobează chiar în viaţa în derulare rezultate ale misiunii sale îndeplinite, chiar şi numai pe faze, nu numai prin împliniri totale. Experienţa se îmbogăţeşte, aşa cum spuneam, şi în plus, o îmbogăţire de experienţă este legată şi de împliniri ale altor destine anterioare ale spiritului aflat în misiune, ori prin rezultatul misiunii (parţial sau total) ori prin rezultatele misiunii oglindite în viaţa societăţii locale.
Dar misiunea poate să iasă din contextul destinului, folosind însă întreaga experienţă anterioară a spiritului. Direcţiile destinului lui pot fi momentan latente, nimic nu se dezvoltă în plus faţă de ceea ce avea ca linii de evoluţie la intrarea în destin, experienţa se consolidează fără să aducă ceva nou spiritului. Societatea este impulsionată de ajutătorii celui aflat în misiune, atenţia este treptat îndreptată către direcţiile necesare aplicării rezultatelor misiunii, dând impuls astfel şi celui care se află în desfăşurarea misiunii: se simte orientat, încurajat şi lucrează fără să fie perturbat, chiar şi în condiţii precare de trai.

În cazul misiunilor, angajatul realizează o lucrare prin care antrenează toate cunoaşterile şi multe din forţele pe care le poate folosi la nivelul momentan-local al vibraţiei planetare, dar care nu au fost folosite integral şi de societate până în acel moment. El lucrează pentru societate, dar nu se implică în mersul societăţii şi infiltrarea în societate a rezultatului muncii misionarului prinde contur: dar numai treptat, nu dintr-o dată şi nu total, căci dacă lumea ar fi putut accepta lucrurile în acest fel, atunci s-ar fi realizat ajutorul la scară largă, în atenţia şi conştientizarea tuturor. Dar o astfel de metodă ar da oamenilor dovada de impunere, ceea ce în misiune spirituală de mare anvergura nu trebuie folosit, ci trebuie respectat ritmul de traire interioara a tuturor celor astfel ajutati. O misiune nu poate fi impusă, căci chiar din felul ei de a fi necesitată şi derulată denotă că numai o mică parte din societate poate fi participantă, din care iarăşi numai o parte cunoaşte - dar nu poate ajunge să-şi arate punctul de vedere în atenţia întregii lumi. De aceea se oferă ajutor de către cineva cunoscător, care poate să facă ordine în ceea ce exista deja ca sâmburi la nivelul societăţii, să se sprijine pe ei şi să lucreze aproape exclusiv urmandu-i pentru finalizarea misiunii sale. Este nevoie, în condiţiile umane de azi, de sacrificarea vieţii personale, de lucru în condiţii grele, de lucru în condiţiile în care lumea în general nu se poate concentra pe subiect sau chiar numai pe părţi din el, aşa cum o poate face misionarul.
Oamenii cu misiune, în general, nu ajung repede să se creadă deosebiţi, dar lumea din jurul lor o face. Totuşi greutatea sarcinii şi complexitatea ei îi apasă, deşi o fac cu multă plăcere şi drag de toate lucrurile din jurul lor. Dacă asemenea oameni sunt crescuţi chiar în mijlocul societăţii, ieşirea din societate le dovedeşte că încep partea cea mai concentrată a sarcinii lor. Retragerea lor, în această etapă a evoluţiei noastre pământene, înseamnă că societatea nu este obligată deocamdată să facă ceea ce fac ei; lumea trebuie să se concentreze pe treburile ei, chiar dacă este vorba despre inerţii, căci ele consolidează mult activităţile în condiţiile date, mai cu seamă – cum spuneam – în etapa actuală, pe care numim intuitivă, când intuiţiile formează păreri, şi părerile marchează drumul omului în societate.
Oamenii pentru care se creaza misiunile vor prelua la început prin subconştient elemente ale înaintărilor aduse: sunt populatii al caror volum creste treptat, preluand din ce în ce mai conştient aplicaţii, după obisnuintele fiecarui om in parte, după experienţa sa, după particularităţile personale de trăire obişnuită. Ceea ce presupune astfel modalităţi noi de aplicaţie, fără să fie vorba însă despre deviaţii de la linia evolutivă locală. Aici este vorba despre îmbogăţirea volumului aplicativ, care va conduce la îmbogăţirea experienţei misionarului care a lucrat la introducerea în societate a elementelor iniţiale.
De aceea spunem că orice se desfăşoară în societate conduce la îmbogăţirea experienţei tuturor şi că de activităţile astfel realizate profită toată lumea, nu numai segmente restrânse ale societăţii.
Misiunile nu sunt de multe ori complexe, ele pot fi simple, dar importante pentru ceea ce ceilalţi oameni nu au încă obişnuinţa de a face. De multe ori tocmai simplitatea lor este greu de înţeles: condiţiile diferite de linia de manifestare a noutăţii, pe care le crează obişnuinţa oamenilor, inerţiile lor din care nu mai pot ieşi la un momet dat fără ajutor dinafară, crează de fapt greutatea de înaintare. De aceea este mereu nevoie de ajutorul venit din partea entităţilor ajutătoare, de aceea mereu se află lângă noi astfel de ajutători care ne menţin mereu: în destin sau în misiune.