Inerţia, conform dicţionarului, este proprietatea corpurilor de a-şi păstra starea de repaos sau de mişcare în care se află, atâta timp cât nu sunt supuse unei forţe exterioare.
Trăim într-un univers în care evenimentele se petrec lent, şi ne-am obişnuit să trăim aşa, deşi păstram în suflet nostalgia nerecunoscută a zborului minţii şi sufletului, între orizonturi pe care le numim Paradis. Si nu paradisul vegetal, inconştient de trândav, al maimuţei de cândva, ci al unui creator conştient coborât din creaţii dumnezeieşti diafane - dar puternice, cu înţelegeri universale şi relaţii de înaltă putere de conlucrare: cu creatorii universurilor, care ne ajută din neştiut să ajungem asemenea lor, şi lângă ei...
Asaltul evoluţiilor ne obligă la mai mult, mai repede, mai înalt. Ne ţine ceva pe loc?
Am vrea ca totul să se desfăşoare acum, deodată, egal pentru toţi şi cu viteză constant accelerată... exponenţial accelerată... Ne ţine cineva pe loc?
Gândim frecvent că da. Gândim la inerţie, gândim inerţiile de rău, tocmai pentru că am vrea ca gândirea tuturor să fie pozitivă, dar şi aceasta este o mostră de gândire negativă. Negăm cu putere inerţiile - puţini dintre noi gândim la învingerea lor sau poate chiar la rolul lor benefic - atâta timp cât ele se menţin exact cât să echilibreze ceva în viaţa şi experienţa noastră.
Da, învingerea - şi nu negarea; folosirea lor în ideea că pot ajuta la consolidarea unei învăţături, a treptelor de aplicare a unor învăţături, de adaptare a lor la alte elemente de înaintare, care pot deschide căi adiacente de dezvoltare.
Analiza comparativă a mişcărilor inerţiale din momentele anterioare poate demonstra că ele cuprind nebănuite inerţii mai vechi şi mai noi, care la un loc oferă senzaţia că lucrurile nu se schimbă - sau se schimbă într-un ritm mult prea lent. Trăirile comune ale oamenilor presupun totuşi percepţii diferite, cu viteze diferite de deplasare prin spaţiile inerţiale proprii. Pe astfel de spaţii inerţiale (le putem numi şi timpi inerţiali) chiar noutatea vine să consolideze momente ale vechiului, nesesizate de toţi participanţii, până atunci.
Toate ţin de modul de gestionare personală a puterilor de pătrundere cu mintea şi cu înţelegerile noastre în experienţa individuală şi de grup, privind tipul de eveniment aflat în derulare. Modul de a privi astfel inerţiile conduce la înţelegerea rolului lor AJUTĂTOR, prin care se dă curs tendinţei de păstrare a unor elemente ale vechiului, prin care asemenea elemente ajută inconştient chiar la susţinerea noutăţilor. Starea poate rămâne chiar inconştient conflictuală, dar totul conduce la dezvoltare.
Există şi inerţii regresive, care împiedică înaintările. Profilul spiritual al omenirii arată astfel de mişcări mai ales la nivelul structurilor de putere (ale conducerilor societare) dar ele - chiar dacă şi eu mă ridic împotriva lor, pentru grăbirea conştientizărilor, într-o pornire-reflex - pot avea un caracter pronunţat pozitiv:
Oamenii învaţă să se echilibreze astfel între sfârşitul unei etape şi începutul alteia noi. Învaţă să iasă singuri din inerţiile lor, să le folosească ca pe o trambulină către alte zări, prin chiar consolidările pe care le cuprind; să diminueze sensurile negative, fără să le nege, dar cunoscându-le totuşi potenţialul deviant, dezvoltând conştient elemente care să diminueze volumul lor, să creeze sublimarea lor către transformarea părţii lor pozitive într-o poartă de acces către o nouă treaptă, de calitate superioară, de spiritualitate mereu mai înaltă.
Sublimare, aşadar - şi nu negare. Negarea înseamnă neacceptarea indivizilor care nu se pot încă mişca mai repede sau pot rămâne la stadiul de superficial. Adică tocmai aceia care trebuie ajutaţi. Nu poţi ajuta pe cineva, dacă îi negi atitudinea, neacceptând din principiu să vorbeşti cu el, întorcându-i spatele de la prima manifestare. Un ajutător bun porneşte prin a accepta neputinţa celui necesar a fi ajutat, şi din felul acesta de acceptare porneşte la drumul oferirii ajutorului de schimbare: coborând uşor la nivelul celui ajutat, arătându-i cum, chiar din manifestarea sa, poate să acceadă singur la ridicarea proprie pe o treaptă superioară a valorilor, învingându-se permanent - dar fără să-şi uite niciodată rădăcinile.
Trăim într-un univers în care evenimentele se petrec lent, şi ne-am obişnuit să trăim aşa, deşi păstram în suflet nostalgia nerecunoscută a zborului minţii şi sufletului, între orizonturi pe care le numim Paradis. Si nu paradisul vegetal, inconştient de trândav, al maimuţei de cândva, ci al unui creator conştient coborât din creaţii dumnezeieşti diafane - dar puternice, cu înţelegeri universale şi relaţii de înaltă putere de conlucrare: cu creatorii universurilor, care ne ajută din neştiut să ajungem asemenea lor, şi lângă ei...
Asaltul evoluţiilor ne obligă la mai mult, mai repede, mai înalt. Ne ţine ceva pe loc?
Am vrea ca totul să se desfăşoare acum, deodată, egal pentru toţi şi cu viteză constant accelerată... exponenţial accelerată... Ne ţine cineva pe loc?
Gândim frecvent că da. Gândim la inerţie, gândim inerţiile de rău, tocmai pentru că am vrea ca gândirea tuturor să fie pozitivă, dar şi aceasta este o mostră de gândire negativă. Negăm cu putere inerţiile - puţini dintre noi gândim la învingerea lor sau poate chiar la rolul lor benefic - atâta timp cât ele se menţin exact cât să echilibreze ceva în viaţa şi experienţa noastră.
Da, învingerea - şi nu negarea; folosirea lor în ideea că pot ajuta la consolidarea unei învăţături, a treptelor de aplicare a unor învăţături, de adaptare a lor la alte elemente de înaintare, care pot deschide căi adiacente de dezvoltare.
Analiza comparativă a mişcărilor inerţiale din momentele anterioare poate demonstra că ele cuprind nebănuite inerţii mai vechi şi mai noi, care la un loc oferă senzaţia că lucrurile nu se schimbă - sau se schimbă într-un ritm mult prea lent. Trăirile comune ale oamenilor presupun totuşi percepţii diferite, cu viteze diferite de deplasare prin spaţiile inerţiale proprii. Pe astfel de spaţii inerţiale (le putem numi şi timpi inerţiali) chiar noutatea vine să consolideze momente ale vechiului, nesesizate de toţi participanţii, până atunci.
Toate ţin de modul de gestionare personală a puterilor de pătrundere cu mintea şi cu înţelegerile noastre în experienţa individuală şi de grup, privind tipul de eveniment aflat în derulare. Modul de a privi astfel inerţiile conduce la înţelegerea rolului lor AJUTĂTOR, prin care se dă curs tendinţei de păstrare a unor elemente ale vechiului, prin care asemenea elemente ajută inconştient chiar la susţinerea noutăţilor. Starea poate rămâne chiar inconştient conflictuală, dar totul conduce la dezvoltare.
Există şi inerţii regresive, care împiedică înaintările. Profilul spiritual al omenirii arată astfel de mişcări mai ales la nivelul structurilor de putere (ale conducerilor societare) dar ele - chiar dacă şi eu mă ridic împotriva lor, pentru grăbirea conştientizărilor, într-o pornire-reflex - pot avea un caracter pronunţat pozitiv:
- cei care sunt rapizi în trăiri pot să consolideze în astfel de momente multe elemente peste care au trecut cu inconştienţă rapid, superficial;
- cei care sunt inerţiali de felul lor (nu se pot adapta în mod optim schimbărilor) sunt impulsionaţi să meargă mai departe, prin a se sătura de nemişcarea proprie, dar şi de inerţiile altora, chiar şi mai ne-rezonanţi cu schimbarea decât ei.
Oamenii învaţă să se echilibreze astfel între sfârşitul unei etape şi începutul alteia noi. Învaţă să iasă singuri din inerţiile lor, să le folosească ca pe o trambulină către alte zări, prin chiar consolidările pe care le cuprind; să diminueze sensurile negative, fără să le nege, dar cunoscându-le totuşi potenţialul deviant, dezvoltând conştient elemente care să diminueze volumul lor, să creeze sublimarea lor către transformarea părţii lor pozitive într-o poartă de acces către o nouă treaptă, de calitate superioară, de spiritualitate mereu mai înaltă.
Sublimare, aşadar - şi nu negare. Negarea înseamnă neacceptarea indivizilor care nu se pot încă mişca mai repede sau pot rămâne la stadiul de superficial. Adică tocmai aceia care trebuie ajutaţi. Nu poţi ajuta pe cineva, dacă îi negi atitudinea, neacceptând din principiu să vorbeşti cu el, întorcându-i spatele de la prima manifestare. Un ajutător bun porneşte prin a accepta neputinţa celui necesar a fi ajutat, şi din felul acesta de acceptare porneşte la drumul oferirii ajutorului de schimbare: coborând uşor la nivelul celui ajutat, arătându-i cum, chiar din manifestarea sa, poate să acceadă singur la ridicarea proprie pe o treaptă superioară a valorilor, învingându-se permanent - dar fără să-şi uite niciodată rădăcinile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu