36. MEGALIŢII DE PE DRUMURILE DINTRE VF. OMUL ŞI PADINA: DRUMUL NECUVÂNTĂTOARELOR

I. IDEI PRINCIPALE

1. Nu se află pe drumuri foarte umblate, întrucât geţii au respectat, până mult timp după ultimele migraţii, viaţa la modul general şi în special vieţuitoarele din preajma locurilor lor natale; au fost realizate pentru ultimele timpuri fizice ale omenirii, dar şi pentru drumeţii din popoarele din care se va migra masiv în preajma schimbării sensului vibraţiei planetare.

2. Grupurile de megaliţi reprezintă:

– cornutele mari: pe care omul nu trebuie să le omoare, ci de la care doar să folosească produse (lapte, păr, oase după deces natural);

– cornutele mici; ambele specii generale să le protejeze omul împotriva animalelor sălbatice (urşi, râşi);

– marile zburătoare: vulturii, şoimii şi corbii;

– şarpele casei. 

II. DETALII, DISCUŢII

Am discutat anterior despre statuile care străjuiau cândva drumurile de pe platoul munţilor Bucegi. Nu le mai vedem azi, căci de mult sarcina lor s-a încheiat. Singurul loc unde nu au fost amplasate statui, ci o multitudine de megaliţi – necunoscuţi de majoritatea celor care au tot colindat aceşti munţi (şi chiar de mulţi localnici tineri) – se înşiră pe această linie dintre vârful Omul şi Padina. Mulţi localnici (adică locuitori de pe Valea Prahovei) spun ceva foarte interesant: “Aceia se arată numai celor ce-i vor ei!“. Eu pot spune clar că mulţi dintre cei ce i-au văzut după o vreme spun că nu-şi mai amintesc decât că au auzit că există, dar nu i-au văzut niciodată... Oameni foarte serioşi, de altfel. Pur şi simplu vibraţiile înalte ale percepţiilor lor nu mai sunt decodificate cu timpul de creier, întrucât o dată, sau de prea puţine ori creierul a procesat informaţii cu vibraţii atât de înalte; nu discutăm aici despre oameni care neagă la un moment dat ceea ce au văzut, întrucât oficial orice “teorie metafizică” nu este acceptată în societate și omul care vorbește despre asemenea teorii este catalogat drept neserios, care nu este de încredere. 

Așadar să reținem că dispariția din memorie unor evenimente, informații de acest fel este întrucâtva normală în această perioadă planetară, din lipsa de obișnuință a creierului de a procesa informații de foarte înaltă vibrație. 

De remarcat rămâne faptul că, cu cât viaţa noastră o vom duce pe linia unor vibraţii din ce în ce mai înalte, cu atât percepţiile noastre vor avea şi profunzime crescută, şi creierul nostru va avea o putere de procesare din ce în ce mai mare şi mai variată. 

Un fel de eveniment asemănător este şi faptul că curcubeul, spre exemplu, nu este perceput de toată lumea, şi am constatat direct, personal, acest lucru, în aglomerații mai ales: sunt oameni care nu pot percepe decât acele lucruri, elemente, manifestări chiar umane, fenomene planetare care poartă majoritar vibraţiile materiilor fizice sau cele foarte apropiate de acestea, de asemenea din registrul vibrațiilor fizice – cele care sunt foarte apropiate vibrațiilor obișnuite omului, altele nu sunt percepute, chiar și la atenționare. Şi aici avem de-a face tot cu o problemă legată de experiența de gestionare a vibraţiilor la nivelul de vibraţie planetară – joasă încă – a Pământului, căci la nivele doar cu puțin mai înalte nici un om nu este în imposibilitatea de a percepe orice ține de fenomenologia Pământului. 

Aşadar, revenind, megaliţii despre care discutăm există, ei nu au vreo voinţă proprie de a se arăta sau nu drumeţilor, ci totul ţine de avansul pe care acceptăm să ni-l formăm pe drumul susţinerii vibraţiilor din ce în ce mai înalte. 

Drumurile acestea nu sunt foarte umblate, cunoscute, deşi nu sunt foarte grele. Mai uşor se merge pe drumul Cerdacului – mai greu este de coborât pe Obârşie: dar megaliţii se văd foarte bine mai ales de pe drumul ce urcă de la Padina spre Omul (sau coboară de la Omul pe Obârşie spre Padina: coborârea este mai uşoară, normal) şi se profilează bine pe cer, exact pe celălalt drum, care coboară chiar de la Cerdac, prin spate, spre Padina. 

Aşadar, să ne informăm şi să alegem drumurile, mergând către cunoaşterea adevărurilor lumii în care trăim. În consecinţă, să descoperim noi înşişi acest drum şi să înţelegem mesajul lui, după ce căutăm, şi găsim aceşti megaliţi exact acolo unde sunt ei de milenii, şi nu în alte părţi. 

Să discutăm despre structura eterică a regiunii, așa cum am făcut și în cazul celorlalte obiective analizate până acum. 

Configurația eterică matriceală a muntelui pe Drumul Necuvântătoarelor

Legendă:

(1) = La Cerdac;

(2) = canale eterice matriceale groase, cu vibrație foarte înaltă;

(3) = canale eterice matriceale mai subțiri, dar tot cu vibrație înaltă și medie, care au la suprafață doar un cot: vin din adâncime, din interiorul planetei, și se întorc pe aceeași direcție sau asemănătoare;

(4) = canale care vin din interiorul planetei și se îndreaptă spre direcții diferite, paralel cu pământul: este unul dintre rarele puncte din munții noștri, care dau vibrație foarte echilibrată locului;

(5) = Vârful Omul, cu Piatra (sau Stânca) Omului. 

Este partea cea mai puternic și complex energizată și totodată cea mai echilibrată pentru corporalitatea viețuitoarelor cu corpuri spirituale – mamiferele și oamenii. Canalele eterice matriceale sunt foarte groase – de la 7-8 canale interioare la mai mult de 8-9, ceea ce face și celorlalte viețuitoare o energizare superioară, dar mai ales viețuitoarelor cu corporalitatea cea mai complexă (mamiferele, între oameni și celelalte necuvântătoare). Așadar, majoritatea celor mai subțiri au 6-7 canale interioare, dar aceasta nu înseamnă că nu sunt și canale încă și mai subțiri, cu până la 6-7 canale interioare, care se împletesc printre cele mai groase. 

Megaliții din această parte nu au fost făcuți odată cu cele mai vechi, începerea modelării lor este de dată mai recentă (cam mileniul VI î.H.) și au avut o premodelare mai avansată decât cei mai vechi: pentru ca modelarea lor, tot prin șănțuire și apoi acțiune atmosferică, să se facă mai rapid pentru a fi de folos oamenilor. De aceea, chiar dacă sunt extrem de preciși cu reliefurile concrete pentru a reprezenta concret tipul de viețuitoare la care se face referire, ei rezistă vremurilor și vor mai rezista o vreme destul de îndelungată pentru atenționarea oamenilor privind importanța protecției viețuitoarelor de tot felul ale locului: animale, zburătoare și târâtoare. 

La propriu, ei prezintă cele mai importante vieţuitoare pe care omul ar trebui, în primul rând, să le protejeze şi nu să le chinuie sau să le omoare, să folosească doar unele produse de la ele (de la vieţuitoarele pe care le numim domestice sau cele ce trăiesc în mediul aşezării sale), să ia exemplu de la ele pentru a se situa alături de biosistemul înconjurător şi nu în concurenţă cu ele pentru hrană sau pentru arealul în care trăim. 

Mesajul purtat de megaliţii de aici este unul de protecţie în primul rând: să nu fie ucise; despre ele drumeţul ştia că oamenii trebuie să ţină această sarcină cât mai mult timp posibil, chiar şi atunci când migratorii aveau să aducă şi pe aceste meleaguri omorul de oameni şi de tot felul de vieţuitoare. Oamenii din vechime ştiau că se va ajunge la creşterea şi la sacrificarea brutală a animalelor pentru hrănirea de plăcere mai mult decât de necesitate – dar se ştia în acelaşi timp că revenirea la respect pentru orice forme de viaţă va fi rapidă şi mai ales susţinută în profunzimea conştiinţei umane de toate formele de tradiţie, de moştenire ancestrală de acest fel şi încă multe altele. Revenirea marcată de hrănire vegetală era bucuria de atunci a celor care ştiau că nu vor rezista în faţa plăcerilor fizice culinare: dar simţirile tuturor erau, şi sunt în continuare, căile cele mai sigure de auto-analiză şi auto-corecţie în perioadele următoare ale evoluţiilor spirituale. 

Aşadar: megaliţii reprezintă grupuri de vieţuitoare din viaţa geţilor. Să le luăm pe rând.

1. Grupul cornutelor mari, pe care omul nu trebuie să le omoare, ci să le folosească produsele – dar nu să le înmulţească pentru consum de carne sau produse în exces de piele sau os (în alte părţi: păr, secreţii, etc.). 

2. Tot la fel ar trebui să aibă omul în vedere şi cornutele mici: capra, oaia şi berbecul, care pot furniza omului lapte şi lână şi le poate proteja împotriva animalelor sălbatice atunci când este cazul. 

Moştenirea aceasta rămasă în piatră trebuie înţeleasă şi din alt punct de vedere: vom înţelege mai bine acest aspect dacă vom şti că multe animale au fost domesticite ulterior creaţiei acestor megaliţi, întrucât la începuturi omul nu folosea animalele ca hrană, dar ştia bine că ele vor ajunge cândva şi aşa în viaţa şi conştiinţa sa. De aceea ele apar pe drumuri care nu erau folosite în mod curent de localnici încă, ci doar de către drumeţii care veneau din mari depărtări, din alte ţinuturi, chiar de pe alte continente, şi pentru care animalele de acest fel sau asemănătoare aveau să fie mult mai repede în situaţia de a schimba viaţa oamenilor: ajungând şi animale de tracţiune, şi de hrană curentă. Pentru timpul migraţiilor, care avea să vină mult mai repede decât pentru europeni în general, megaliţii aveau să fie un avertisment pentru a nu ajunge la asemenea folosiri ale animalelor, brutale şi criminale, decât cât se poate de târziu – dacă totuşi era chiar credibil că oamenii vor ajunge la asemenea manifestări. 

Dar dacă la unele popoare ele au devenit sfinte, pentru altele tradiţiile au permis consum total (ouă, peşte), iar pentru alte popoare un consum rar, de necesitate de carne de mamifere (mielul pascal consumat pe picior de plecare, adică cu puţin timp înainte de plecarea de la masă, evitând astfel îmbuibarea, mâncarea de plăcere, de petrecere). Aşadar, geţii nu au omorât animale pentru hrană, dar vom întâlni vestigii care pot atesta asemenea manifestări după valul de migratori din mileniul I î.H., şi mai mult tot la migratori în mileniul I d.H., pentru care carnea era hrană pentru drumurile lor lungi. Generalizarea consumului de produse animale a fost la geţi, la început, consumul de lapte şi produse din lapte, produse apicole şi apoi, mai tâziu, ouă şi găina de duminică – dar consumul de fructe şi legume a rămas de bază în alimentaţia locală. În rest consumul de carne a fost nespecific populaţiilor europene tradiţionale, trăitorilor fără întrerupere din crearea speciei umane pe meleagurile lor, așa cum au fost geții pe aceste meleaguri. 

3. Grupul marilor zburătoare: vulturii şi corbii sunt în munţi şi, aşa cum pe alte meleaguri ceahlăii şi rarăii au fost marii vulturi ai meleagurilor bucovinene, nordice, ar fi trebuit să fie ocrotiţi şi consideraţi la mare cinste, exemple înalte pentru spiritele umane: ei, în schimb, au fost exterminaţi, fără milă, fără conştiinţa conservării lor şi a multor alte vieţuitoare apropiate cândva omului. Erau “sanitarii” locurilor, iar prezenţa lor ar fi trebuit să dea curaj omului, avânt spiritual şi puterea de a înfrunta vremurile grele. 

Meleagurile sudice adaugă corbul – care însă nu “duce” sufletele oamenilor decedaţi în alte lumi, dar există o legătură reală a lor cu oamenii decedaţi, care este cu totul alta, conform cunoaşterilor profunde ancestrale: corbul ca simbol ar fi trebuit să păstreze în lume legătura dintre cei vii şi entităţile astrale sub forma cărora rămân oamenii (la fel ca şi celelalte vieţuitoare) după deces, după retragerea spiritelor din corpul eteric şi corpul fizic, rămânând întrupate în restul sistemului corporal cu corp de manifestare astral. Entitatea astrală astfel rămâne în lumea noastră, pentru un timp proporţional cu evoluția sa generală, cu experiența sa, și rămâne astfel în deplină activitate, conştientă şi conştiincioasă, în zborul lor astral. Corbii sunt atraşi – la fel ca şi alte zburătoare, cum sunt cucuvelele – de emisii de sunete, infrasunetecare sunt emise de corpul fizicdublat de corpul eteric, amândouă aflate în curs de desprindere de restul sistemului corporal; acest proces începe cam cu 10-15 zile înainte de decesul declarat. Sunetele cu frecvenţă mai joasă decât sunetele emise de un întrupat sănătos, alternează cu sunete astrale puternice, care arată începutul întăririi corpului astral, al entităţii care va rămâne (în tot acest timp, omul începe să perceapă alte entităţi astrale). Aceste sunete atrag alte vieţuitoare, întrucât sunt asemănătoare cu cele emise de partenerii lor sexuali în perioadele de procreere. În vechime omul ştia bine acest lucru şi s-a folosit de o asemenea cunoaştere pentru a lăsa moştenire generaţiilor următoare o cunoaştere – care avea să se estompeze şi apoi chiar să dispară pe alocuri: existența și importanța entităților astrale în viața omului. În asemenea condiţii, literatura orală avea să păstreze un “semn” pentru păstrarea permanentă a legăturii omului cu lumea astrală: omul şi cei din jurul omului aflat în pragul “trecerii” să ştie că apariţia corbului vestea începutul ei. 

4. Pe acest drum spiritual mai apar vieţuitoare care azi nu mai sunt cunoscute decât poate din balade vechi: şi nici obiceiurile omului legate de ele. Omul avea cândva doi paznici deosebiţi, dintre care azi a rămas doar câinele de pază. În trecut (rareori şi azi) gospodăria omului mai avea un paznic: şarpele casei – o specie de şarpe neveninos, mic de mărime şi în general nocturn, care se hrănea cu şoareci, insecte mari şi uneori chiar cu păsărele prea dese care periclitau grădinile de zarzavat ale gospodăriei. 

Unul dintre megaliţi pune în atenţia drumeţului acest paznic al casei. Gospodarii nu uitau să pună în faţa găurii unde trăia micul şarpe o farfurie cu mâncare uşoară sau un mic vas cu lapte proaspăt – această specie fiind iubitoare de lapte. Obiceiul a devenit tot mai rar când sărăcia a cuprins locurile, rând pe rând. Multe specificări s-au pierdut de-a lungul veacurilor, iar azi majoritatea oamenilor nu concep încă să nu omoare orice şarpe apare în calea lor. Dar în perspectiva reîntoarcerii oamenilor în mediul rural – deja în aplicaţie mult mai mult decât în deceniile trecute, când oamenii din mediul rural erau atraşi de mirajul oraşelor mari – ar trebui să ne amintim treptat de toate cele uitate mai ales în ultimul secol, al ”modernizării” noastre. 

Din nefericire, de asemenea, majoritatea oamenilor nici nu concep să nu se omoare animalele pentru plăceri culinare, privind îndemnurile la protecţie cu vădit dispreţ, nerespectând viaţa ca atare şi evoluţia lor ca spirite întrupate. 

Azi rareori mai vedem şoimi, vulturi pe cerul nostru. Mă bucur mult când văd destul de mulţi oameni care sunt chiar fericiţi dacă văd un vultur, arătându-le copiilor, care se bucură alături de părinţii lor...

Da, deja destul de mulţi oameni sunt conştienţi că nu este de loc corect să se procedeze în acest fel brutal şi criminal cu vieţuitoarele cu care împărţim planeta – chiar dacă nu se pot dezobişnui deocamdată de unele dintre manifestările lor vechi. 

Toate mesajele care sunt purtate de megaliţi au o egală valoare: nu există un mesaj mai important decât altul, iar acest lucru în sine este deosebit de important. Toate au fost la fel de importante şi în ochii generaţiilor trecute, în vechime, sunt şi rămân la fel de importante în ochii generaţiilor prezente şi viitoare. Pentru că şi azi, în perioada cea mai grea a omeniri, deşi în general nu se dă importanţa cuvenită vieţuitoarelor, sunt oameni care o fac şi luptă, fiecare în felul său, pentru a arăta permanent acest lucru. Sunt lucruri care au o importanţă pe care fiecare om o va înţelege, într-un viitor foarte apropiat, căci acest proces al înţelegerilor profunde a început deja la nivel de mase: la nivel de individ nu a existat nici o perioadă în istoria omenirii în care gândirea şi simţirea elevată să înceteze să existe. Iar acestor oameni le datorăm menţinerea omenirii întregi pe o linie generală absolut ascendentă până la noi, azi, în pofida greutăților din ultimele vremuri.

Despre acest drum, cu megaliţii săi, este necesar să mai abordăm un aspect.

Platoul Bucegilor a fost în acele vremuri în drumul oamenilor veniţi de pe alte continente, din locuri care rezonau puternic cu vibraţiile de aici: în special oameni din popoarele toltece – numim popoare toltece toate popoarele cu nativi sud-americani, impropriu-zis: “indieni” sud-americani, chiar dacă azi cunoaştem aceste popoare mai mult sub forma cuceritorilor lor brutali, spanioli sau portughezi, cu secole în urmă. Drumurile spirituale ale geţilor cu drumurile toltecilor, mai ales ale celor din munţii Anzi, se împleteau în modul cel mai armonios. Iar popoarele andine nu foloseau nici ele, încă – şi nu trebuiau să folosească, pentru hrănirea proprie cu carne, animalele din munţii lor, mai cu seamă cele cu talie relativ mare care, asemenea geţilor, nu le foloseau în trecut nici măcar la tracţiune. Laptele a fost utilizat de ei, de asemenea, foarte târziu, spre sfârşitul mileniului II î.H. Drumul toltecilor pe continentul lor, pe care călătoreau şi geţii când aveau nevoie de cunoaşteri de pe alte continente și le vizitau ținuturile, erau create pentru a se autosusţine în condiţiile unei vegetaţii mult mai abundente decât la noi, în munţii noştri, de aceea erau pietruite, realizate din pietre şlefuite astfel încât să se îmbine perfect şi ierburile care cresc rapid să nu pătrundă între şi sub dalele de piatră, dislocându-le. Traversau teritorii extrem de largi şi susţineau drumeţiile organizate de Moşii lor şi de trimişii lor mult mai mult timp decât în Europa. Asemenea populaţii nu au avut parte de migraţii sub forma celor cunoscute de noi, căci destinele lor includeau mutarea periodică din vetrele aşezărilor vechi în alte locuri noi, atunci când terminau obişnuinţele de trăire în ultimul loc. Își consolidau obișnuințele și învățăturile într-un loc și, când se petrecea o schimbare semnificativă de vibraţie, plecau spre alt loc. 

Spre deosebire de tolteci, geţii rămâneau în vatra lor, dar aveau de schimbat obişnuinţele lor chiar pe loc, de la o perioadă de timp la alta, tot sub îndrumarea Moşilor lor. La popoarele andine – toltece în general, dar mai ales andine – Moşii porneau alături de populaţiile unei aşezări, folosind drumurile acestea largi, bine croite și întreținute, pe care puteau merge relaxat cu toții. Mergeau cu animalele lor (lama, alpaca) de la care foloseau la început doar părul pentru realizarea de ţesături şi, în perioadele de drum de la un loc de vatră, de stabilire, la următorul, foloseau şi laptele doar pentru copii mai mici de 7 ani, care puteau merge la pas alături de părinţii lor. Moşii şi Călătorii lor în regiunile toltecilor erau deschizători de drumuri cu mersul lor plutit, înaintemergători pentru a pregăti câmpul eteric pe unde vor trece oamenii în urma lor pentru a-i întări, căci oamenii erau sensibili mai ales fizic (fiind la începutul epocii fizice a omenirii) dar tot atât şi emoţional, neobişnuiţi cu schimbări bruşte de locuri. Și la ei fuseseră la început drumuri lungi pe diferite continente: toate populațiile umane au trecut prin aceste călătorii departe de locul de naștere, dar cu întoarcere la vatra așezării lor. Vom discuta separat într-un studiu în continuare. Noutatea era pentru tolteci aceste drumuri interioare, întăritoare, învățătoare, care alternau locurile de munte cu cele de șes, apoi pe firul marilor ape curgătoare, totul fiind o experiență uriașă pentru toate spiritele participante.

La noi distanțele scurte și pregătirile pentru întâmpinarea marilor grupuri de migratori nu au permis astfel de schimbări de vetre ale așezărilor, dar drumurile spirituale pe care le-am descris anterior creau o experiență de asemenea uriașă, alături de drumurile pe alte meleaguri, pe alte continente. 

Am pomenit despre tolteci, care ne-au vizitat de multe ori în călătoriile lor prin lume, cu potrivirile învățăturilor comune despre animalele lor, căci pe platou chiar mai există un bazorelief care reprezintă o lamă – alte reprezentări s-au pierdut de-a lungul timpului, din nefericire. Drumul toltecilor trecea printr-un punct cu vibrație foarte apropiată de aceea de acasă, de la ei, aflat în dreptul locului unde intră Dunerea în țara noastră: un mănunchi de canale eterice matriceale cu mare forță de vibrație, care puteau odihni călătorii andini care aveau drumul către Platoul munților bucegi.

Toate acestea le vom discuta şi când vom studia Peştera Ialomicioarei.