32. CĂLĂUZA (numită de noi, azi: BABA MARE)

I. IDEI PRINCIPALE

1. Călăuza este reprezentarea ajutătorilor planetari a căror activitate era printre altele aceea de a duce îndrumările Moșilor către oamenii din așezări, precum și de călăuze pentru drumețiile spirituale ale oamenilor.

2. Megalitul este amplasat într-un complex de canale eterice cu vibrații foarte diferite, dar împletite deosebit de armonios, la fel cum erau și energiile călăuzelor ooamenilor în drumurile lor spirituale. 

3. Se remarcă prezentarea fără accent de sexualitate a Călăuzei, pentru evidențierea echilibrului între energiile de tip yin-yang, dar și pentru că aceste călăuze au fost în mod egal, în timpurile din urmă, bărbați și femei, și tot așa vor fi și în viitor – cel puțin în primele perioade după revenirea la vremurile dintâi, pentru armonizarea obiceiurilor actuale ale oamenilor cu reluarea obiceiurilor echilibrante din vechime, pe un nivel asemănător. 

II. DETALII, DISCUŢII

Alături de ceilalţi megaliţi, Călăuza face parte dintr-un peisaj care poate fi luat uşor drept natural dacă nu ar fi cel numit Sfinxul, asemănător până la identic cu un craniu omenesc, asemănat în epoca contemporană cu cu Sfinxul din Egipt – dar care a fost văzut milenii de-a rândul drept Dacul sau Moşul. Legendele legate de megaliţi au rămas puţine azi, şi tocmai pentru că a fost o reţinere totală a oamenilor din regiune de a povesti ce venea din vechime, pentru a fi protejat, a determinat pierderea referinţelor mai vechi decât vremea lui Decebal. Pe Baba Mare – megalitul care se află vis-a-vis de Sfinx, dincolo de vale – nu se suie lumea (este abrupt, nu te îndeamnă piatra să te sui pe ea), altfel ar sesiza că grupul pe găuri reprezentând grupări de plexuri specifice omului sunt şi acolo, ca pe Babe şi pe cei din jurul Babelor. Puţini au avut curaj să se suie măcar până la jumătate, dar cu multă grijă se poate urca chiar până în creştet, cu atenţie şi mai ales cu deosebit respect, aşa cum ar trebui să se procedeze şi cu ceilalţi megaliţi: cu mult respect. 

Călăuza (să nu-i mai spunem acum Baba Mare) priveşte drept spre Dac (sau Văzător), spre cel pe care îl călăuzeşte, îl însoţeşte de-a lungul destinului său: omul din aşezare, Dacul sau Getul, care trebuie să ajungă din nou la fel ca şi Moşul Îndrumător al tuturor şi în toate timpurile omenirii, spre contemporan. Călăuzele vor intra din nou, în viitorul privit din momentele din vechime când a fost creat megalitul, în viaţa curentă a poporului, definitiv, sub orice formă până la sfârşitul vremurilor grele şi rele: sihaştri, meseriaşi itineranţi, învăţători, înainte-însoţitori în toate treburile de calitate înaltă în societate. Şi toate îşi vor aduce aportul alături de Moşi la echilibrările vibraţionale de toate felurile, vor reveni la chemarea Moşilor, din momentul schimbării vremurilor. Schimbarea vremurilor este de fapt schimbarea sensului general de vibraţie, pe care azi îl numim schimbarea sensului vibraţiei medii planetare: de pe diminuare – pe creştere. 

Schimbarea vremurilor a venit – venirea Moşilor şi Călătorilor lor va veni şi ea în curând. 

Poporul a ştiut întotdeauna, şi a purtat mereu tot respectul cuvenit, iar amintirea i-a fost întotdeauna aproape prin transmitere orală din generaţie în generaţie, iar cei din preajma platoului au ştiut că aceşti Călăuzitori aşteaptă răbdători revenirea Moşilor în mijlocul poporului: îndrumând lumea exact la fel cum făceau în vremuri de mult apuse. 

Ar fi bine să facem o scurtă prezentare a sarcinilor acestor ajutători planetari – căci nu sunt numai ai oamenilor, ci a tuturor vieţuitoarelor planetei şi Pământului ca planetă în sistemul de planete al Soarelui: 

1. În vremea Moşilor: 

– erau Călătorii Moşilor, purtători ai îndrumărilor transmise de Moşi către populaţiile aşezărilor din raza puterii de radiaţie energetică a Moşilor; această sarcină era fixată pe cunoaşterea lor universală şi studiile proprii realizate pentru ţară, pentru ţinutul aflat sub puterea radiaţiei Moşilor, cu direcţionare şi adaptare pentru aşezările pe care şi le stabileau Călătorii din ţinut pentru fiecare în parte dintre ei, în funcţie de bioritmul propriu;

– erau călăuze în drumurile spirituale pe care toţi oamenii, din toate aşezările, le realizau anual sau periodic pentru adaptarea manifestărilor lor generale la momentul trăirilor proprii pe Pământ. Sub atenţia călăuzei oamenii îşi păstrau, foloseau şi împleteau armonios capacităţile multisenzoriale şi activităţi prin călătorii astrale: pentru cercetarea Pământului în întreaga lui complexitate şi cercetarea cosmosului înconjurător, la fel pentru întreaga galaxie.

2. După retragerea Moşilor din viaţa populaţiilor din aşezări:

– o parte au rămas în aşezări, devenind locuitori permanenţi cu rol de: sfătuitori, vindecători, creatori, îndrumători pentru toate aspectele din aşezare, atât pentru oameni, cât şi pentru Învăţătorii şi Măiaştrii pe meserii care şi ei au rămas în aşezare, adaptând sarcinile lor de destin la necesităţile aşezării;

– o parte s-au retras la marginea aşezărilor sau în codrii din apropiere, devenind ceea ce azi numim sihaştri; ei au ţinut legătura cu alţii de acelaşi fel din lume şi cu Moşii – în funcţie de sarcinile lor de destin;

– o altă parte au format ceea ce se numeşte meserii itinerante, care s-au perpetuat până în preajma primului război mondial (de exemplu: bunicul meu era constructor itinerant de coşuri de fabrică, născut în Ventimilio – Italia).

Călăuza (cunoscută local sub numele Baba Mare)

Cu voalurile ei de energii puternice, folosite cu o încărcătură de cunoaştere profundă pe multiple linii de trăire umană, dar şi pentru protecţie pentru întreaga planetă, Călăuza străjuieşte maiestuos drumul către Cerdac. Salvamontişti o numesc Baba Mare, cu un respect care se simte încă mult mai mult decât pentru alţi megaliţi. În preajma megalitului aerul este altfel decât oriunde în altă parte – oricum locul nu este foarte des vizitat de turişti şi astfel nu este atât de puternic amprentat de oameni, aşa cum este spaţiul Sfinxului sau al Babelor sau din preajma Mamei şi Copilului, unde este trasă şi o ţeavă de la un izvor apropiat – cu apa deosebit de echilibrată vibraţional. Lumea mai mult la ţeava izvorului se duce, fără să ştie despre comoara de lângă ea... comoara de megaliţi din jur, tăinuitori de mesaje spirituale pătrunzătoare. Nu am vizitat toţi munţii din ţară, dar pot spune, cu tot fluxul uriaş de vizitatori, că un asemenea “aer”, ca acela din jurul Călăuzei (Babei Mari) nu am mai întâlnit decât în două locuri: pe Ceahlău, mai ales între Panaghia şi Dochia, poate chiar şi dincolo de Dochia, pe drumul care se îndreaptă către Cascada Duruitoarea, precum și la Boziorul Buzăului, acolo unde șoseaua se apropie cel mai mult de apa curgătoare care străbate când lin, când tumultos, peisajul cu energii extrem de puternice. 

Călăuza te conduce către gândul la Colindători – nu ca urători, căci ei nu erau în acest fel pe vremuri, ci ca purtători de cunoaştere, primind de peste vale mesajele Moşilor cu privire la viitor, pentru viitorime: 

“Când Orbul va vedea ceea ce vede Văzătorul, iar Văzătorul va înţelege cele pătrunse ale Orbului văzător, soarta poporului va merge către bunăstare şi virtute”. 

Şi iată că cele ce se potrivesc pentru fiecare om avea să se potrivească astfel întregului popor, căci fiecare om este asemenea poporului său. Iar oamenii atunci ştiau bine acest lucru de mult timp. 

Megalitul se află pe un loc special, acolo unde un canal eteric foarte gros face un cot larg ieșind din pământ și reîntorcându-se în pământ pe altă direcție, în unghi. Cotul iese din pământ imediat în stânga megalitului, parcă într-o îmbrățișare eternă… de asemenea, el îmbrățișează un snop de canale eterice matriceale mult mai subțiri, aproape verticale în planul megalitului, care i-au susținut existența de-a lungul timpului, în vreme ce canalul gros care îmbrățișează canalele subțiri verticale și megalitul asigură și stabilitatea, și vibrația foarte înaltă a locului: care uneori poate să dezorienteze omul neobișnuit sau aflat în bioritm cu vibrație mai joasă, în mod natural. Tocmai de aceea este necesar să nu ne suim pe megalit – oricum, nu atât de multă lume este atrasă de el, cât de ceilalți de pe culmea din față (Sfinxul și Babele fiind cele mai cunoscute). 

Legendă:

(1) = canalul eteric matriceal gros care îmbrățișează și susține vibrația înaltă a locului;

(2) = grup de canale eterice matriceale subțiri, apropape verticale, care asigură stabilitatea vibrațională și fizică a megalitului;

(3) = megalitul numit azi Baba Mare, care reprezintă Călăuza drumeților în drumurile lor spirituale din vechime (în același timp și Călător al Moșilor);

(4) = linia solului, pământului. 

Cotul eteric face ca energia radiantă în anumite momente să fie foarte puternică, de aceea cei ce sunt mai perceptivi simt multe – mai ales o liniște sufletească cu totul deosebită, o regăsire a lumii interioare cu totul specială. Vibrațiile împletite aduc intuiții legate de altceva decât informațiile oficiale care spun că ne tragem direct din animale – simțim că avem în noi mult mai mult decât amintiri de prin raiul copacilor din care se spune că am coborât cândva…

Trebuie să fii singur prin aceste locuri sau cu oameni care simt asemănător ca să poți simți cât mai multe din aceste simțiri speciale. Nu se simte de fapt numai în jurul megalitului, ci din preajma sa până departe, iar pe vale în jos se îmbină puterea Dacul Văzător (Sfinxului) și al Orbului. Iar în trecut se mai îmbina și cu puterea radiantă a statuilor care erau răspândite pe drumurile care urcau și coborau lin, urmând linia culmilor…

Călăuza te conduce cu gândul la colindătorii de altădată - nu ca urători, ca azi, căci nu existau în vremurile antice, ci ca purtători de cunoaștere ducând de peste munți și văi mesajele Moșilor cu privire la viitor…

Să mai remarcăm câteva lucruri: pe de o parte marcarea echilibrului energiilor bărbătești/femeiești (azi noi le numim yin/yang) așa cum era el în acele vremuri și cum, din nou, va trebui să ajungă omenirea în viitor. Caracteristicile sexuale s-au accentuat și fixat pentru întreaga omenire odată cu scăderea vibrației planetare – la fel ca și cele ale raselor speciei umane: accente care nu existau înainte de ultima glaciațiune. Caracterele sexuale omenești erau accentuateîn străvechimi doar pe parcursul pregătirii cuplului familial pentru conceperea urmașului; apoi cu parcursul natural al procreării, nașterii și creșterii urmașului până la momentul preluării de către urmaș a corpurilor sale spirituale aflate deasupra corporalității mamei sale. Din acel moment, al preluării corpurilor spirituale de către urmaș, femeia-mamă revenea treptat, în mod natural, la caracterele sale sexuale neutre, de om echilibrat energetic, la fel ca și bărbatul: astfel încât caracterele care departajau sexele în cuplul familial se echilibrau treptat. De aceea imaginile lor – obținute azi pe cale mentală, în meditații active – oferă pe de o parte asemănare covârșitoare între sexe, doar trecător departajate și apoi revenite în scurt timp (comparativ cu viața lungă a oamenilor, în trecut), așa cum am discutat

Pe de altă parte trebuie să avem înțelegerea faptului că permanent lucrările executate erau asemănătoare – doar fiecare contribuia cu energiile specifice (yin/yang) la lucrările realizate în comun sau individual; iar acest lucru ne arată azi felul echilibrat al vieții oamenilor din străvechime (înainte de ultima glaciațiune) și din vechime (în primele milenii după ultima glaciațiune), conlucrarea lor într-o armonie care prea rar o vedem azi. Așadar, nu numai în etapa mentală a omenirii (înainte de ultima glaciațiune), dar și mult timp după glaciațiune lucrurile s-au petrecut în mod asemănător, în desfășurarea trăirilor fizice și a lucrărilor cu corpul fizic cam până spre sfârșitul mileniului V î.H. 

Megaliții ne atrag atenția și asupra acestui fapt, al echilibrului energetic între sexe care va marca puternic, în perioada cu vibrație planetară foarte joasă, aspectul general al omenirii: până când va crește din nou vibrația planetară suficient de mult ca să revină omenirea la manifestările echilibrante, metal-astrale din trecut, specifice întrutotul spiritelor umane pe Pământ. Doar la megaliții care reprezintă cuplul familial se percep aceste deosebiri: finețea mamei și copilului, puterea corporală, masivă, a tatălui care trebuie să preia toate atribuțiile muncilor umane. Babele – le numim noi femeiește, dar la începuturi Învățătorii au avut asemenea prerogative și au lăsat o parte din lucrările lor moștenire femeilor care, prin gama vibrațională mult mai amplă a energiilor vehiculate de corporalitatea lor, pot crește și pregăti copii – urmași – de orice sex. În consecință, și Sfătuitoarele,Tămăduitoarele (după munca lor principală în vremurile agresive care aveau să vină) își împărțeau cunoașterile în mod egal și femeilor, și bărbaților; de aceea finețea lor întrevăzută în grupul lor megalitic sugerează femei la noi. În alte popoare, în Africa, în extremul Orient, Tămăduitorii erau bărbați, se numeau Vraci, așa cum la noi s-au numit Moși, Bătrâni; iar lucrările acestora au fost preluate după retragerea lor de către bărbați, direct de la Vraci. Să ne oprim aici, dar vom mai dezbate aceste specificități la momentul oportun. 

Pe meleagurile noastre (în Europa și Asia, în America de Sud și de Nord) organizările au fost mai ample datorită necesității amestecării populațiilor prin migrații. Echilibrul între corporalitatea oamenilor s-a menținut mult timp, dar Călăuzele au învățat treptat oamenii din așezări, chiar de prin mileniile VI-VII î.H., cum să-și diferențieze muncile specifice bărbaților și femeilor în familie și în așezare, chiar dacă mult timp și aspectul general, și lucrările s-au desfășurat într-un echilibru perfect. 

De aceea observăm cum restul megaliților nu au caractere sexuale evidente: Dacul Văzător și Orbul, Călăuza și megalitul de pe vf. Omul care au caractere specifice omenești, dar generale. Să nu uităm însă statuile care străjuiau drumurile spirituale ale oamenilor și tocmai pentru că erau folosite în egală măsură și de bărbați și de femei, aproape întotdeauna, doar cu mici excepții, ele era prezentate în cuplu bărbat-femeie. Pe platoul munților Bucegi o singură statuie era solitară, pe drumul dinspre Babele spre vf. Omul, acolo unde era deja pregătit megalitul Omul: statuia reprezenta o formă generală de stâlp/viețuitoare (deci ajuta toate viețuitoarele locului) cu excrescențele de la cap (coarnele), drepte, plecate spre pământ, cu rol de echilibrare vibrațională a locului care, dincolo de megalitul din vârf, este un loc cu o complexitate planetară deosebită, așa cum vom vedea.