25. DESPRE STATUILE AFLATE PE DRUMURILE PLATOULUI MUNŢILOR BUCEGI

I. IDEI PRINCIPALE

1. Statuile au fost adevărate “aparate” destinate menţinerii unui mediu vibraţional necesar biosistemului şi oamenilor pe drumurile lor spirituale. 

2. Forma statuilor: 

– formă umană: acolo unde erau organizate drumurile spirituale ale oamenilor;

– formă animală: coloană cu cap de animal – în funcţie de necesităţi, de animalele locului, când drumurile atenţionau asupra energiilor şi vibraţiilor potrivite cu mamiferele locului;

– forme geometrice adaptate locului (sfere, coloane tip menhire, obelisc) pe insule, peninsule, în regiuni fără populaţii umane. 

3. Diverse locuri unde se aflau cândva amplasate statui pe drumurile spre platou, pe platou până în vârful Omul. 

(Foto: Detaliu din monumentul de la Moisei:

https://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/2/22/Monumentul_de_la_Moisei_-_detaliu2.jpg)

II. DETALII, DISCUŢII

Să reţinem faptul că statuile au avut un statut existenţial pe termen relativ scurt comparativ cu megaliţii: un timp socotit din chiar momentul creaţiei lor până în mileniul IV î.H., adică în preajma începerii primelor migraţii, când s-au finalizat şi adaptările oamenilor – deci şi drumurile lor spirituale. Spre deosebire de megaliţi, care s-au format – cu doar un ajutor iniţial de şănţuire, de-a lungul mai multor milenii din momentul şănţuirii, sub puterea presiunilor şi fenomenelor atmosferice – statuile au fost lucrate total de Călătorii Moşilor, rapid, intrând în funcţiune imediat, pe toate drumurile bătute de oamenii locurilor, din aşezările din regiune. 

De-a lungul întregului drum – al oricărui drum cu caracter spiritual pentru oameni, de fapt al drumurilor care brăzdau întreaga ţară (şi toate continentele), nu numai cele din munţii Bucegi – se înşiruiau astfel de statui, marcând drumurile, ajutând drumeţii şi în acelaşi timp ajutând întreg biosistemul, toate vieţuitoarele care aveau nevoie în acele timpuri să se adapteze la schimbările de vibraţii suportate de întreaga planetă. Era necesar întrucât dincolo de modificările cosmic-planetare cu care vieţuitoarele erau obişnuite, ele aveau să se confrunte cu oboseli mari datorate activităţilor umane care urmau să se dezvolte mult mai mult decât în situaţii planetare tipice (liniştite, cu oameni respectuoşi faţă de orice forme de viaţă, protectori), precum şi variaţii de vibraţii puţin obişnuite atunci când se va grăbi creşterea vibraţiei faţă de creşterile naturale, dar spre binele tuturor – şi ale spiritelor umane, şi ale biosistemului deopotrivă. 

Să reţinem aşadar că asemenea lucruri nu se petreceau numai la noi, în spaţiile de trăire ale geţilor, ci peste tot, pe toate continentele şi pe toate insulele din largul oceanului planetar. Acolo unde nu erau aşezări umane, ajutătorii planetari, sub coordonarea Moşilor cei mai apropiaţi, creau ori statui pentru vizitatorii în drumeţiile lor spirituale, ori alte diferite forme: sfere, menhire, obeliscuri, etc., pentru păstrarea unei vibraţii în schimbare mai lentă decât o imprima cosmosul pe o planetă care nu mai era protejată de un plafon ceţos permanent, cum fusese înainte de ultima glaciaţiune, şi prea puţin protejată de norii care veneau şi plecau într-o circulaţie fără sfârşit. 

Aşadar statuile aveau ca rol principal păstrarea unei vibraţii relativ stabile, la nivelul de vibraţie ale canalelor eterice matriceale pe care erau amplasate, mai ales înregiunile în care erau puţine asemenea canale foarte dezvoltate. Aerul planetar pierdea mai repede din vibraţia înaltă anterioară, astfel încât un plus vibraţional în asemenea condiţii era binevenit pe planetă, până la obişnuirea tuturor vieţuitoarelor cu modificările vibraţionale curente ale planetei. 

Statuile, aceste adevărate aparate destinate menţinerii unui mediu vibraţional echilibrat, erau presărate pe drumuri încă din preajma aşezărilor, cu rolul de a ajuta drumeţii. Având o vibraţie stabilă, care nu se mai modifica substanţial, după ieşirea drumeţilor din aşezare, ele mobilizau oamenii la drum, iar dincolo de casele de călători mobilizau drumeţii să pornească din nou la drum, după pauza de odihnă şi lucrările fizice pentru întreţinerea caselor, gardurilor, altor mici construcţii cum ar fi susţineri de tip araci, podeţe, etc. Oamenii acelor timpuri aveau nevoie de astfel de ajutoare substanţiale, căci nu erau încă obişnuiţi cu folosirea corpului fizic, nu aveau abilităţile pe care le avem noi azi, la finalul epocii fizice – atunci omenirea fiind la începutul acestei epoci – chiar dacă nu erau câtuşi de puţin la începutul vieţilor lor pământene. Viaţa lor de acum nu continua fostul mod de viaţă mental-astral, dar folosea din plin experienţa acumulată în vieţile lor mental-astrale, iar capacităţile lor erau încă foarte dezvoltate (numai creaţie materială mentală nu mai puteau desfăşura, sub nici o formă); dar conştiinţa lor înaintată (despre care am discutat pe larg, să ne amintim) îi mobiliza permanent la întărirea corpului fizic, a consolidării tuturor manifestărilor fizice, a cunoaşterii lumii fizice. Numai atunci când omul obosea fizic, el se sprijinea pe mersul astral-mental, aşa cum am mai discutat. Un asemenea fel de drumeţii pregătea omul şi fizic, prin întărirea corpului fizic (musculatura, plămânii în faţa efortului – deci funcţionarea organelor interne), creştea obişnuinţa orientărilor spaţio-temporale, iar prin cercetările mediului înconjurător – atmosferic, biologic – omul se obişnuia cu trăirile umane de toate felurile, de care ştia bine că va avea nevoie în viitor. 

Am specificat faptul că statuile nu erau realizate ca să dureze mai mult de 3-4 milenii maximum; mai târziu aveau să fie create alte statui, care să dureze până la sfârşitul epocii fizice (să reţinem: nu discutăm acum despre megaliţi) aşa cum au fost statuile din Egipt, orient – bazoreliefuri, construcţii de tipul piramidelor care aveau (şi au încă) alte scopuri despre care vom discuta în alte studii. Spre exemplu: coloşii din Memnon (Egipt) sau statuete de mici dimensiuni cum au fost (şi sunt încă, expuse în muzee) de exemple Gânditorul de la Hamangia (şi Soţia Gânditorului). Dacă ne îndoim de cunoaşterea avansată a omului din vechime, şi tradiţiile – în profunzimea lor necercetată oficial – şi artefactele, şi orice alte elemente de artă antică ne dovedesc faptul că o asemenea cunoaştere a fost reală, concretă, profundă. 

Să rămânem în preajma munţilor Bucegi şi să discutăm puţin cu referire la statuile amplasate pe drumul spre platou, venind dinspre Valea Largă. 

O pereche de statui se afla în apropiere de actualul lac de baraj artificial Bolboci, după casele de călători din preajma acestui loc. Rolul acestei perechi (reprezentând un bărbat şi o femeie) era de impulsionare a călătorilor, prin mici structuri interioare de amplificare a unor tipuri de vibraţii: după odihna de câteva zile în casă, precum şi lucrări de reparaţii a casei, altor amenajări din jur, de completare a proviziilor şi de curăţare pentru a lăsa totul în ordine, curăţenie şi aprovizionare pentru următorii drumeţi. Impulsul de mobilizare la drum, dat de statui, era un ajutor de care oamenii aveau nevoie, erau ajutaţi pe drumul destul de lung şi greu spre platou, spre punctul terminus al călătoriei lor, acolo unde aveau să stea o perioadă mai lungă pentru observări, analize, înţelegeri profunde. 

O altă pereche de statui străjuiau alt drum, în apropiere de actualul punct turistic Piatra Arsă, pe un drum care urca direct spre platou. 

Următoarea pereche se afla între Călăuză (numită azi Baba Mare, dincolo de Sfinx) şi Cerdac, în apropierea căruia se aflau cândva case de călători necesare pentru odihna celor care urcau, pe drumuri ocolitoare, largi, cu greu pentru oamenii acelor timpuri, lipsiţi de experienţă fizică încă. 

Ultima statuie se afla pe drumul ce urca spre vârful Omul, o statuie cu totul specială în acest loc, despre care vom discuta în amănunt.

Statuile, la fel ca şi megaliţii, aveau echilibratori şi amplificatori de vibraţii. Megaliţii, care erau realizaţi din stâncile muntelui local, aveau în preajma lor sau sub stânci asemenea materiale, plasate în locuri corect alese, bine socotite. Asemenea materiale adăugau un plus de vibraţie la vibraţia megalitului (la fel ca şi la statui) mărind vibraţia locului, sau adaugă un plus de vibraţie mai joasă, pentru a echilibra o vibraţie prea înaltă, care putea produce o fractură vibraţională, un rift vibraţional care se dovedea a fi necesar de echilibrat, ţinând cont de oboseala omului. Asemenea materiale adăugate erau alese tot din materiile locale – este bine să reţinem – chiar dacă statuile puteau să fie formate din blocuri aduse din regiunile mai depărtate – dar tot din masivele montane locale. 

Dar nu peste tot erau perechi de statui. De la poalele muntelui mergeau în matricea eterică a Pământului, două canale aproximativ paralele, cu o diferenţă relativ mică de vibraţie – dar să nu uităm: toate fiind sub-nivele ale unui singur nivel, nivelul de vibraţie eterică, din care nivel face parte şi corpul nostru dublu-eteric (sau vital) şi al tuturor vieţuitoarelor planetare. Depărtarea dintre aceste canale mari, cu diametrul foarte mare, spaţiul dintre ele, este format dintr-o adevărată “savană” de canale subţiri şi scurte, ca nişte ierburi eterice, care ajută biosistemul mărunt al planetei. Statuile s-au plasat pe fiecare dintre cele două canale mari, pentru spaţiul folosit ca drum pentru oameni. Un canal avea vibraţia medie mai joasă cu puţin decât celălalt, ceea ce făcea diferenţa între statui: aşa cum este şi diferenţa dintre vibraţia medie a unui bărbat – cu puţin mai înaltă decât a unei femei: în mod natural – nu altfel. Femeia vehiculează energii cu vibraţii foarte variate pentru a pregăti şi întări copiii săi pentru orice fel de viaţă ar avea ei, iar bărbatul are nevoie de vibraţii înalte, ca mobilizare permanentă pentru a ajuta femeia în cuplul familial, în sarcina ei de a naşte şi creşte copiii lor. Astfel, statuia de femeie era amplasată pe canalul cu vibraţie medie ceva mai joasă faţă de vibraţia celuilalt canal, pe care era amplasată statuia bărbatului, faţă în faţă cu statuia femeii. 

Dar, cum scriam mai sus, nu peste tot erau (sunt) canale paralele. În dreptul Cerdacului, canalele paralele până în acel punct se despart: unul merge spre Padina şi celălalt spre Vârful Omul. Pe canalul care merge spre Vf. Omul se afla amplasată astfel o singură statuie. În trecut muntele cuprindea, la fel ca şi întreg platoul, multe stânci, şiruri de stânci. Un brâu de piatră se întindea la poalele muntelui – din care au mai rămas câteva urme, ici şi colo. O statuie de felul celor în discuţie – deci cu rol important prin însăşi structura sa – cuprindea un capitol puternic marcat, cu rolul de a întări radiaţia de-a lungul coloanei, dar în acelaşi timp şi propria structură, căci sculptura în sine, modelarea pietrei, crea direcţionări de vibraţie, şi variaţii de eliberări de vibraţie necesare şi locului, şi oamenilor care treceau prin aceste locuri. Statuia prezenta un cap de animal cu coarne, aşa cum erau diverse alte statui pe continent şi care au devenit exemple de creaţii de tip colonade din perioada antică târzie. 

În cazul statuii în discuţie, coarnele nu se rulau spre interior (rostul general al rulării find întărirea vibraţiei întregii coloane), ci se îndreptau spre coloană, în jos, întărind toată radiaţia statuii, care la rândul ei radia puternic pe tot arealul până la pereţii stâncoşi de la baza muntelui (care formau un fel de gang pe unde urcau drumeţii o porţiune scurtă a vârfului). 

Alte statui marcau drumurile care urcau din Ţara Bârsei spre Vf. Omul şi Platou. Altele străjuiau drumurile care coborau spre versanţii sudici şi dealurile subcarpatice. Toate erau create în acelaşi fel sau asemănător, aveau acelaşi rol pe care l-au îndeplinit peste tot, cu mici variaţii, în aceeaşi perioadă de timp despre care am discutat.