24. STRUCTURA UNEI STATUI AMPLASATĂ PE UN CANAL ETERIC MATRICEAL PLANETAR

I. IDEI PRINCIPALE

1. Statuile erau creaţii ale Călătorilor Moşilor, realizate din blocuri de piatră aduse din masivele muntoase din împrejurimi, având scopul de a păstra un mediu vibraţional stabil pentru oamenii din aşezări, aflaţi în drumeţii spirituale.

2. Condiţiile care necesitau existenţa lor:

– vibraţia planetară şi corporal-umană era din ce în ce mai joasă, obositoare în plus faţă de schimbarea manifestărilor umane: de la mental-astral – la fizic;

– variaţii de vibraţie mult mai rapide şi puternice comparativ cu cele din perioadele anterioare, cu care oamenii erau obişnuiţi;

– canalele eterice matriceale păstrau o vibraţie mult mai înaltă decât cea a fluxurilor energo-materiale din circulaţiile aeriene, ceea ce ducea la variaţii de vibraţie şi turbulenţe relativ mari în jurul canalelor groase. 

3. Erau formate din blocuri de piatră suprapuse, cu vibraţia pietrei proporţională cu cea a canalelor interioare ale marelui canal eteric pe care erau amplasate.

4. Erau amplasate în locurile unde:

– se schimba relieful, iar diferenţele de nivel erau obositoare;

– se schimba direcţia canalului, iar în jurul locului schimbării se schimba tabloul canalelor înguste şi scurte, diferenţa devenind obositoare pentru drumeţi.

5. Prezentau formele trupeşti ale oamenilor locului, după caracterele rasei şi, acolo unde erau două statui reprezentând cuplul familial, statuile prezentau şi caractere sexuale, prin forma şi lungimea părului, precum şi schiţarea formelor de îmbrăcăminte. 

II. DETALII, DISCUŢII

Să ne axăm studiul pe statuile care străjuiau, marcau drumurile către Platoul Munţilor Bucegi şi să reţinem faptul că le numim statui pentru că ele nu au fost parte din stâncile muntelui, ci au fost create din blocuri de piatră suprapuse, aduse din alte locuri şi plasate în mod special la locul potrivit, poziţionate acolo conform unui scop bine definit. 

Amplasarea statuilor se realiza pe canalele eterice matriceale cele mai groase, pentru păstrarea unui mediu vibraţional adaptat cerinţelor umane în primul rând – când vibraţia totală a mediului era într-un curs mereu descendent, obositor, şi în plus cu variaţii mai rapide decât fuseseră ele înainte de ultima glaciaţiune: datorate eliberării planetei de plafonul ceţos protector. Dar se avea în vedere şi realizarea unui echilibru între necesităţile oamenilor şi necesităţile biosistemului înconjurător – mai ales ale mamiferelor care au şi ele, la fel ca şi oamenii, corpuri spirituale, chiar dacă nu sunt atât de complexe şi dezvoltate ca ale oamenilor, şi nici activitatea lor obişnuită nu este atât de complexă. Să detaliem astfel de condiţii în care a apărut necesitatea acestor construcţii: de mare precizie şi de un anume fel de complexitate: 

1. Fluxurile energo-materiale aflate în circulaţie cosmică pierdeau constant din vibraţia lor (amintim că, circulând prin corporalitatea stelelor, planetelor şi biosistemelor lor, fluxurile de filamente energo-materiale pierd constant, treptat – chiar dacă puţin şi lent – din energia lor, ceea ce conduce la diminuarea treptată a vibraţiei lor);

2. Nu numai fluxurile circulante prin spaţiile cosmice, ci însăşi radiaţia totală a stelelor, planetelor şi biosistemelor lor era din ce în ce mai joasă, mai obositoare pentru întregul biosistem – la fel ca fluxurile circulante, căci chiar fluxurile care le constituie şi le hrănesc corporalitatea sunt în continuă modificare: în acele vremuri aveau vibraţia în diminuare, aşa cum azi este în creştere. La fel ca şi toate stelele şi planetele, şi planeta noastră primea fluxuri cu vibraţie din ce în ce mai joase, prin circulaţia lor prin interiorul corzilor galaxiei, modificându-şi vibraţia – chiar dacă mai lent, prin acumulările noilor fluxuri în masa fiecărei structuri: fizice şi fluidice în egală măsură;

3. În asemenea condiţii, variaţiile generale de vibraţie erau mult mai puternice şi rapide decât cele cu care oamenii erau obişnuiţi din perioadele anterioare, mai ales datorită lipsei plafonului ceţos care atenua mult radiaţiile cosmice incidente cu planeta şi biosistemul ei, încă neobişnuit complet cu asemenea condiţii. 

4. Variaţiile de vibraţie care erau accentuate în preajma marilor canale, formând turbulenţe energetice mai ales în jurul lor, comparativ cu canalele mici care produceau şi ele turbulenţe, dar oamenii erau obişnuiţi cu ele, din străvechimi. 

5. Oamenii deja avuseseră parte de mari schimbări planetare, dar şi corporale proprii – obositoare prin efortul de a se adapta acestor noi condiţii în sine, pe lângă necesitatea adaptării lor la noile feluri de manifestare, preponderent fizice, ceea ce nu era de loc uşor pentru ei – chiar dacă spiritele umane erau odihnite. În plus, spiritele umane nu mai aveau, în majoritatea lor, experienţa de a trăi şi a lucra la nivele care se schimbau rapid în continuare, în timp ce aveau nevoie să se adapteze la modificarea generală de manifestare fizică, cu particularităţile Pământului. De unde şi necesitatea drumurilor spirituale despre care am discutat anterior, care erau astfel ajutate în derularea lor. 

De aceea era necesară menţinerea locurilor despre care discutăm într-o vibraţie cât de cât echilibrată, fără mari variaţii de la o perioadă scurtă de timp la alta, pe o perioadă de timp cât aceste drumuri spirituale erau necesare oamenilor de pretutindeni (cam până în mileniul V î.H.); astfel drumeţiile spirituale, cele mai solicitante activităţi, aşa cum am discutat, prin complexitatea lor, erau susţinute, ajutate corespunzător. 

Desigur, ne punem întrebarea de ce drumurile spirituale erau hotărâte printre, sau pe lângă canalele eterice matriceale groase: pentru că ele radiau energii şi vibraţii cu toată gama necesară corporalităţii umane. Să reţinem că corpurile spirituale, cu vibraţia cea mai înaltă a corporalităţii speciei noaste, se menţine într-un echilibru avansat prin intarsii de microstructuri cu vibraţii foarte înalte – imediat superioare ultimului corp spiritual al sistemului corporal. Datorită lor, corpurile îşi păstrează vibraţia proprie indiferent de evenimentele planetare sau cosmice, şi astfel întreg sistemul corporal se menţine în limite stabile. Astfel, indiferent de corporalitatea oamenilor, aceasta este ajutată de vibraţiile înalte emanate de canalele matriceale. Un mediu vibraţional stabil determină o oboseală redusă a omului – căci oboseala se instalează oricum pe astfel de drumuri, de aceea şi existau acele case de călători cu condiţii optime de trai, pentru odihna oamenilor de câteva zile. 

Să reţinem că sunt diferite energiile de vibraţii (mulţi le confundă crezând că sunt exprimări sinonime, dar energiile – energia fundamentală şi structurile create din ea – răspândesc vibraţii din compactizarea lor): astfel, un mediu de drum cu energii radiante din canalele eterice susţine drumeţii şi toate vieţuitoarele din jur. Asemenea energii sunt pe de o parte energii fundamentale: seturi de raze din radiaţia totală a spiritelor planetei, care se răspândesc din canalele eterice în mediul planetar, şi pe de altă parte sunt fluxuri energo-materiale eliberate de canale: din fluxurile care traversează canalele hrănindu-le, vitalizându-le materialitatea, o parte rămân în structurile interioare ale canalelor, împrospătându-le, şi împing filamentele materiale parţial consumate din canalele interioare spre exterior: ele au o vibraţie foarte înaltă, chiar consumate, şi fiind dezamprentate de radiaţia înaltă a planetei, ele se împrăştie de asemenea în mediul planetar şi intră în consumurile de fluxuri ale vieţuitoarelor planetare, amestecate cu fluxurile din circulaţiile cosmice, atrase de planetă. 

De asemenea, călăuzele oamenilor din aşezări care erau în drumeţii spirituale, care erau şi Călători ai Moşilor, erau secundari ajutători cu corporalitatea cea mai complexă, dar aveau şi ele nevoie de radiaţii superioare în bogata lor activitate curentă. Acest tip de ajutor deosebit era găsit numai în condiţiile drumurilor pe lângă, sau printre canalele eterice matriceale foarte groase, cu structuri interioare care să aibă cel puţin 1-2 subnivele cu vibraţie superioară ultimului corp spiritual omenesc (corpul supraenesic), care şi acesta are intarsii de microstructuri stabilizatoare de vibraţii pentru corpul de care aparţin, din materii cu vibraţii superioare. 

Statuile nu modificau total vibraţia mediului local, ci păstrau o vibraţie doar mai înaltă pe fondul radiaţiei canalelor eterice matriceale pe care erau amplasate. Astfel, în imediata apropiere, de-a lungul drumului oamenilor, diminuarea abruptă a vibraţiei era mai lentă, ajutând astfel la estomparea oboselii indusă de adaptarea la schimbarea rapidă de vibraţie, de la un an la altul. În condiţiile hipersensibilităţii omului trăitor în acele vremuri (comparativ cu nivelul nostru general de sensibilitate umană de azi), diferenţele erau pecepute puternic – azi puţini oameni percep schimbările de la un an la altul, pe creştere de vibraţie. Să nu pierdem din vedere şi faptul că oamenii erau obişnuiţi cu vibraţii foarte înalte, după milioane de ani trăite în astfel de vibraţii. Este, în plus, mult mai uşor de suportat o creştere de vibraţie (cum trăim azi) decât o diminuare de vibraţie cum era atunci – şi ştim asta bine acum.

Înţelegem astfel de ce necesitatea unor asemene adevărate instrumente locale se impunea în asemenea conjuncturi.

În paranteză fie spus, primele statui care au fost create în aşezările umane au avut acelaşi rol, care rol însă s-a pierdut cu timpul, astfel încât a rămas doar obiceiul creaţiei şi amplasării lor în aşezările umane, în amintirea unor personalităţi care au marcat istoria locală sau reprezentând scene din evenimentele locale. 

De asemenea, în unele locuri a rămas un adevărat cult al unor obiecte cunoscute din vechime, prin clarviziune sau călătorii astrale conştiente, privind amintiri din vieţi anterioare, cu trimitere la – de exemplu – sfere (bile) de diferite mărimi (aşa cum au fost create în alte locuri, după grosimea canalelor) având acelaşi rol; cele construite în vechime s-au distrus după o vreme (tot aşa cum s-au distrus şi statuile despre care discutăm, din Bucegi), dar oamenii au creat sfere peste tot, aşteptând schimbarea vremurilor şi întoarcerea strămoşilor lor. 

Nu sunt poveşti nici statuile de aur (la fel ca şi diverse obiecte de uz comunitar sau personal) realizate din aur – în Asia şi America de Sud, Arabia sau Egiptul antic, din aceleaşi considerente vibraţionale, care au degenerat cu timpul în obiecte personale ale oamenilor foarte bogaţi şi conducătorilor laici şi religioşi. Vom mai discuta despre acestea – deocamdată să ne întoarcem la statuile din Bucegi. 

Statuile erau create de Călătorii Moşilor, sub îndrumarea lor şi prin aprofundări proprii prin studiu personal. Aveau o construcţie specială, nefiind create dintr-un singur bloc de piatră, ci din bucăţi suprapuse şi perfect îmbinate pentru a păstra mult timp stabilitatea şi pentru a nu se infiltra insecte sau seminţe ori rădăcini şi mlădiţe de plante. Toate erau create în aşa fel încât fiecare bloc să aibă o vibraţie diferită de a celorlalte, de la o componentă la alta, păstrând succesiunea canalelor interioare din canalul general matriceal pe care era amplasată. Blocurile de piatră erau alese astfel încât să aibă o anumită intensitate a radiaţiei, pe o distanţă suficient de lungă pentru ca omul să fie susţinut până la următoarea schimbare de direcţie a canalului, unde se amplasa următoarea statuie. 

La fel ca şi oamenii, vieţuitoarele se odihneau în aerul obişnuit lor, căci şi ele erau obişnuite cu variaţii lente de vibraţie, la fel ca şi oamenii. 

Dar nu numai schimbarea de direcţie a canalului determina amplasarea unei statui. 

Pentru omul-drumeţ era la un moment dat al drumului său un beneficiu evident – mai ales dacă ţinem cont şi de schimbările care survin de la poalele muntelui spre platoul montan: este necesar de amintit faptul că cercetătorul de azi nu vede statuile din vechime decât în apropierea muntelui, apoi pe drumul de urcuş spre platou şi pe platou, adică în locurile cele mai obositoare pentru om. Aşadar discutăm despre amplasarea statuilor şi la schimbarea formei de relief – acolo unde diferenţele de nivel devin mari, deci şi obositoare. Pe platou, diferenţele de nivel nu sunt mari, dar schimbarea direcţiei canalului impunea amplasarea unei alte statui, căci schimbarea de direcţie înseamnă noi canale, noi forţe radiante, aşadar necesitatea de a se ţine cont şi de o asemenea situaţie. Astfel să înţelegem că totul ţinea de evitarea unei oboseli suplimentare pentru drumeţi. 

În aşezări, mult mai târziu au apărut creaţii de acelaşi fel, în care însă capul, de cele mai multe ori, avea – sau chiar era cu totul – un stabilizator puternic de vibraţie pentru comunitate, pentru toate vieţuitoarele din aşezare (deci cele domesticite), nu numai a omului. Vom reveni cândva cu cu noi descrieri în acest sens. 

Statuie amplasată pe un canal matriceal eteric puternic dezvoltat, înconjurat de canale mai subţiri şi mai scurte

Legendă:

(1) = canalul eteric matriceal planetar, ales de constructori (Călătorii Moşilor) pentru amplasarea statuii;

(2) = canalele interioare concentrice cu vibraţii puţin diferite, dar făcând parte din acelaşi nivel vibraţional al planetei (eteric);

(3) = corpul statuii amplasată pe o rază (geometric vorbind) a canalului, format din blocuri suprapuse, fiecare bloc având o vibraţie proporţională cu vibraţia canalului eteric interior în dreptul căruia se afla;

(4) = capul statuii avea vibraţia cea mai înaltă, proporţională cu unul dintre canalele interioare cu vibraţie foarte înaltă (canalele interioare au vibraţia crescătoare de la margine spre interior); 

(5) = postamentul statuii (amplasat acolo unde terenul era puternic vălurit sau unde canalul se ridica puţin de la sol, deci creat numai acolo unde era cazul) avea înălţime proporţională ori cu distanţa care acoperea denivelările terenului, ori de la pământ până la înălţimea canalului, cu vibraţia proprie la valoarea medie a canalelor înconjurătoare mai scurte şi mai subţiri;

(6) = canale eterice matriceale scurte şi subţiri din jurul canalelor eterice matriceale mari. 

Statuile aveau trasate în linii mari caracterele somatice ale omului, în funcţie de particularităţile rasei locale şi sex – sex: dacă reprezentau un cuplu familial căci, la finalul adaptărilor, drumeţiile se desfăşurau în cuplu familial cel puţin o dată în viaţă. Pentru geţi, având rasa ariană cu specificul local al zonei temperate, ochii erau mici şi drepţi, nasul şi gura fără accente deosebite, comparativ cu arienii africani sau cu lemurienii (asiaticii). Părul avea caractere diferite la bărbaţi faţă de femei. Înainte de a continua cu descrierile, să ştim (sau să ne reamintim din alte studii), faptul că genetic, părul capilar în străvechimi (înainte de ultima glaciaţiune) nu creştea mai mult decât până la nivelul umerilor, indiferent de sex, cu excepţia femeilor pădurene, insulare şi muntene, care aveau aveau nevoie de energii fizice şi informatizare naturală sub formă de vibraţii cu totul deosebite, comparativ cu femeile din aşezări: care nu aveau sarcini atât de complexe ca ajutătoarele planetare pădurene, insulare şi muntene. Acestea din urmă aveau o creştere naturală a părului capilar până puţin deasupra taliei (unde energetica trupească este extrem de puternică), după care creşterea în lungime se oprea, regenerându-se în mod natural prin cădere şi înlocuire cu creştere numai până la nivelul obişnuit (aşadar al rasei şi al sexului). În restul trupului nu creştea păr propriu zis nicăieri, ci – indiferent de rasă, sex sau culoarea părului capilar – tot corpul fizic era acoperit cu un puf fin translucid cu tendinţă spre alb, care nu depăşea nivelul depăşirii corpului fizic de către corpul dublu eteric. 

La noua corporalitate (după glaciaţiune), atâta timp cât straturile interioare ale corpurilor: astral, mental şi cauzal, au rămas în stare de funcţionare (chiar dacă o funcţionare redusă comparativ cu perioada anterioară), părul capilar a crescut mai întâi la toţi bărbaţii până la înălţimea umerilor, iar la femei până la talie, indiferent de lungimea vieţii. Cu timpul, el a avut posibilitatea de creştere mai lungă, egală pentru ambele sexe, dar oamenii s-au obişnuit să şi-l taie, pentru a nu-i încurca în activităţile fizice. 

Părul facial, necesar unei activităţi susţinute a creierului, dar şi zonei ganglionare de deasupra şi de sub zona mandibulei compensează, prin atragerea şi procesarea fluxurilor energo-materiale, lipsa unor nivele de vibraţie pe care femeile născătoare de copii le are, le procesează pentru a obişnui copiii – noii întrupaţi – cu toate felurile de nivele de vibraţie necesare vieţii fizice complexe; sub formă de mustăţi şi barbă, în condiţiile noii corporalităţi creştea până la nivelul părului capilar. În străvechimi păr facial, axilar şi pubian nu exista – numai acel puf general înafara părului capilar, întrucât energizarea complexă oferită de toate straturile dezvoltate ale tuturor corpurilor determina în mod egal tuturor oamenilor aceleaşi caracteristici somatice (nu se deosebeau femeile de bărbaţi decât din momentul necesităţii procreării şi se stingeau după câteva zile de la naştere). 

Părul pubian era necesar în noua corporalitate – în condiţiile în care în străvechimi nu era necesar întrucât în procesul de procreere şi naştere nu necesita nici un fel de efort omenesc, magnetismul natural extrem de puternic al corpurilor lucrând în sensul atragerii spermatozoidului unic purtat de bărbat în interiorul ovulului unic femeiesc (cel mult două celule specifice pentru fiecare om – mai curând la pădureni, munteni şi insulari decât la oamenii din aşezări). În condiţiile noii corporalităţi, cu consum energetic mult superior vechii corporalităţi: şi pentru procreere, şi pentru naştere, apare pilozitatea specifică, la fel ca şi – în timp, nu chiar de la primele generaţii de oameni noi, apare părul axilar, care susţine energetic zona ganglionară a umerilor şi axilei, pe măsura intensificării muncilor fizice şi scăderii drastice a vibraţiei planetare – implicit corporale. Apar cu timpul, dar rapid, particularităţi rasiale cunoscute: părul facial, axilar şi pubian – creţ pentru rasa ariană şi drept pentru rasa asiatică (lemuriană). Rasa ariană în Europa şi Africa a avut în străvechimi părul capilar numai drept, dar după marile migraţii şi împletirea raselor, s-a extins mult părul ondulat. 

Revenind acum: capul statuii-bărbat avea deci schiţat părul până la umeri, cu barbă şi mustăţi până la nivelul părului capilar. La femei, părul capilar cobora în mod natural până la talie. Acele statui care au fost realizate pentru a dăinui până mai târziu pentru anumite necesităţi ale oamenilor, aveau reprezentarea femeii cu părul împletit în cozi, purtate în faţă sau răsucite sub forma cochiliilor de melci, de o parte şi de alta a capului, deasupra urechilor. 

Forma trunchiului era specifică sexului, drapat cu îmbrăcăminte uşoară, strânsă pe talia încinsă cu un brâu nu foarte lat, purtat lejer: cu bluză strânsă uşor la gât şi la mâneci, cu pantaloni de tip şalvari strânşi pe talie şi la glezne. Încălţămintea era de tip opincă, mulată pe forma labei piciorului. 

Dar este necesară o precizare deosebit de importantă: pentru o asemenea realizare, statuile erau create aşadar din segmente de piatră cu vibraţii diferite, dar apropiate între ele, având vibraţiiile cele mai apropiate de vibraţia canalului eteric şi păstrând proporţiile de diferenţă de vibraţie între blocurile de piatră, la fel ca şi diferenţele de vibraţie între canalele eterice interioare ale marelui canal: să înţelegem că piatra rămâne piatră, material fizic extrem de dens, cu vibraţia nivelului fizic. Era o vibraţie constantă, precis simţită de oamenii hipersensibili încă din acele vremuri, era vorba despre păstrarea unei vibraţii echilibrate, în mediul înconjurător, care să nu obosească drumeţii – era cel mai important lucru pentru această situaţie. Pentru că era absolut necesar ca omul să nu simtă prea abrupt variaţiile de vibraţie nici ale atmosferei planetare, nici ale canalelor eterice pe lângă care trecea omul. Statuia nu schimba vibraţia planetară în acel loc, ci mlădia variaţiile abrupte ale acesteia pe timpul drumeţiilor – destul de obositoare oricum, chiar dacă nu erau atât de dese comparativ cu ceea ce trăim azi. Vibraţia canalelor nu se schimbă foarte repede – dar noi discutăm aici despre o perioadă în care vibraţia s-a diminuat rapid (mult mai rapid decât în trecutul cunoscut de oameni) sub incidenţa unui cosmos aproape agresiv comparativ cu vremurile anterioare, de care planeta nu mai era protejată de fostul plafon ceţos, precum şi a unei circulaţii interioare a fluxurilor prin interiorul planetei, care determina diminuarea abruptă a vibraţiei canalelor eterice matriceale. 

Azi creşterea vibraţiei este încă şi mai puternică de la o perioadă scurtă de timp la alta, dar această creştere nu este percepută ca fiind agresivă, fiind regeneratoare şi odihnitoare – variaţiile mari însă ne obosesc mai mult, dar şi obişnuinţa noastră cu manifestările fizice este foarte avansată, astfel încât nu avem nevoie de multe reglări. 

În restul locurilor nu vom întâlni statui în această perioadă, a drumeţiilor spirituale, cât timp ele au activat de-a lungul drumurilor obişnuite pentru drumeţii. Le vom întâlni apoi după mileniul IV î.H., în anumite scopuri, din anumite materiale care să creeze un anumit mediu ambiant specific unor învăţături şi păstrând anumite mesaje pentru mediul social al aşezărilor omeneşti. 

Blocurile de piatră erau alese din diverse locuri – dar din acelaşi masiv muntos ca şi locul unde avea să fie amplasate: de exemplu, aduse tot din blocul muntos pe care îl numim Bucegi, însă ele nu erau nici din blocul compact al locului – vreo stâncă modelată sub forma dorită, şi nici din segmente din jur, preluate pe criteriul apropierii de locul de amplasare. 

De asemenea, mărimea, înălţimea statuii nu era egală cu înălţimea umană din acele vremuri (care oricum era în medie de cca. 2 metri atunci şi se ştia bine că înălţimea omului se va diminua în medie la 1,70 m, cu timpul). Înălţimea era proporţională cu distribuţiile structurilor interioare ale canalului eteric matriceal pe care urma să fie amplasată statuia. 

Dacă canalul era în general la o înălţime oarecare de pământ, dar nu mai mare de 15-20 cm, cât era înălţimea medie a ierburilor de pe teren, statuia se amplasa pe un postament care avea vibraţia la valoarea medie a canalelor scurte şi subţiri din jurul canalului puternic dezvoltat pe care se amplasa statuia sau, în cazul a două statui – pe două canale învecinate asemănătoare (cazul frecvent în drumurile din Platoul Munţilor Bucegi), se lua în calcul valoarea medie a canalelor scurte şi subţiri dintre cele două canalel groase învecinate. Postamentul, aşa cum se poate observa şi în desen, urmărea în linii mari la partea sa inferioară denivelările naturale medii ale pământului, iar la partea superioară urmărea forma rotundă a canalului, depăşind foarte puţin diametrul statuii. 

Am menţionat faptul că postament era creat şi dacă denivelările erau foarte mari şi periclitau stabilitatea statuii; dacă canalul era imediat deasupra solului, postamentul era integrat în statuie – adică vibraţia lui era proporţională cu vibraţia primei părţi a canalului eteric, dar partea inferioară a postamentului era creată urmând linia solului, iar la partea lui superioară nu depăşea mărimea blocului aflat deasupra lui, păstrându-se astfel radiaţia echilibrată. 

Este necesară observarea cu multă atenţie a cercetătorului în studiul pe care îl face astfel. 

Să mai precizăm şi faptul că statuia astfel creată nu ajungea la partea superioară a canalului matriceal – în nici un caz nu depăşea astfel înălţimea canalului, nu ajungea nici măcar la înălţimea diametrului său orizontal. Coloşii statuari creaţi în mileniile ce vor urma nu păstrau nici cunoaşterea, nici proporţiile legate de aspectele matriceale ale planetei, fiind creaţi pe alte criterii, legate de aspectul fizic, religios şi temporar al societăţii în care erau creaţi. 

Încă un aspect care poate fi sesizat de observatorii mentali şi astrali de azi este legat de forma secţiunii prin canalul matriceal. Forma desenată aici este circulară, rotundă, dar o asemenea formă era deja în schimbare pentru toate canalele matriceale planetare, având să ia o formă uşor ovoidală, la fel cum şi forma totală a corporalităţii noastre a devenit treptat la fel, ovoidală, dar mult mai repede decât canalele planetare. Urmează ca acum, sub puterea creşterii vibraţiei medii planetare toate să-şi reia formele sferice (şi canalele planetare, şi corporalitatea noastră).

Să nu uităm: nu se poate spune că statuile nu au fost rezistente în timp, comparativ cu megaliţii sau cu alte statui din antichitate care au rezistat în timp (înafară de cele care au fost îngropate în nisipurile deşerturilor şi s-au păstrat foarte bine – cum este exemplul statuilor egiptene antice). Aceste noi creaţii s-au realizat spre gloria celor care le-au comandat, ceea ce nu era în vederea oamenilor din vremurile pe care le studiem, nici pe departe. Megaliţii s-au decopertat treptat, rămânând în forma lor finală, concepută pentru a păstra mesajele lor abia după ce a trecut timpul statuilor, după cca. 4 milenii, când statuile au fost rostuite să se deterioreze şi pietrele lor să se împrăştie în peisaj. 

Ne vom îndrepta atenţia în studiile următoare către megaliţi, dar să nu uităm şi aceste aspecte ale trecutului, legate de drumuri spirituale, căci ele vor fi reluate în viitorul nostru apropiat (maximum 150-200 de ani), ele în viitor având rostul de a reorienta trecerea noastră către capacităţi multisenzoriale profunde, pe fondul ridicării vibraţiei medii planetare rapide. Asemenea statui vor fi create din nou şi vor avea rostul de a echilibra variaţiile creşterii vibraţiei planetare pentru perioade scurte de timp, spre ajutorarea oamenilor care vor redeveni foarte sensibili la variaţiile de acest fel şi celorlalte vieţuitoare din mediul local, create de noii Călători ai Moşilor, reveniţi din nou în mijlocul nostru. 

Este şi rostul pentru care readucem asemenea amintiri din memoriile noastre ancestrale – şi nu numai pentru plăcerea amintirilor din vremuri minunate pentru omul contemporan obosit de greutăţile şi relele din ultimele milenii. Grele, rele – dar necesare pentru propriile noastre conştientizări şi corectări din viitor...