10. OPRIRI ÎN PUNCTUL TERMINUS AL CĂLĂTORIEI SPIRITUALE

I. IDEI PRINCIPALE

1. În punctul terminus se desfăşura şederea cea mai lungă din parcursul drumului: cu studiile cele mai bogate, profunde şi variate din parcurs.

2. Punctul terminus era stabilit de călăuză conform vibraţiei întregului drum (erau multe locaşuri de acest fel, dar numai unul singur era apt pentru desfăşurarea drumului personal), drum care la rândul său era adaptat vibraţiei drumeţului-observator.

3. Lăcaşurile de observare aveau în spatele lor, la o distanţă care nu influenţa locul de observare, case de călători create în pieptul muntelui sau al unei culmi montane din vecinătate.

4. Lăcaşurile erau alese astfel încât să nu se afle pe traiectoria unui canal matriceal planetar puternic dezvoltat, ci în vecinătatea lui, nu pe o celulă de stabilizare vibraţională, pentru ca omul să nu se obişnuiască cu o stabilizare vibraţională permanentă. Se alegea locul cel mai comod de pe buza muntelui, pentru ca omul să nu obosească. 

II. DETALII, DISCUŢII

Să ne reamintim schema drumului spiritual, aşa cum am desenat-o într-un articol anterior 

Traseul general al drumului spiritual

Legendă:

(1) = aşezarea din care pornea omul în călătorie împreună cu călăuza sa: la început se desfăşura un drum în spirală, pentru dezobişnuirea treptată de activităţile vieţii în familie şi aşezare; pentru obişnuire cu drumul, cu călăuza sa, cu ritmurile de trai în forma călătoriei care se deschidea în faţă;

(2) = punctul terminus al călătoriei, cu oprire pe termen mai lung sau mai scurt; în jurul lui se derula din nou o spirală largă, amplă, bogată în subtilităţi, sensuri profunde ale trăirilor, adaptări la vibraţiile locului, reamintiri, fixări, obişnuiri cu noutăţile: nu se realizau două călătorii în acelaşi loc pentru acelaşi om, dar omul le cunoştea din povestirile semenilor lui şi din cercetările mentale şi astrale care îl pregătiseră de călătorie;

(1a) = drumul de plecare era drumul de ajungere în punctul terminus, unde se desfăşura activitatea cu cea mai lungă durată, pe parcursul unor zile întregi. Nu se poate spune că era cel mai important moment al călătoriei – cum suntem azi tentaţi să spunem, conform normelor de gândire comparativă de azi. Cuprindea bucle în perioadele în care ritmurile personale ofereau condiţii de aprofundare a elementelor de cunoaştere spaţio-temporală, hotărâte de comun acord de drumeţ şi de călăuza sa;

(2.a) = drumul de întoarcere acasă cuprindea spirale de desprindere senzorială, mentală şi astrală de locurile în care desfăşuraseră studii, după care aveau să se deruleze spirale sau bucle pe drumul de întoarcere, asemănătoare cu spiralele şi buclele de pe drumul de ajungere în punctul terminus. 

La revenire în regiunea aşezării proprii avea loc de asemenea o apropiere spiralată: pentru locarea experienţei noi în experienţa proprie totală a spiritului; pentru reobişnuirea cu locul aşezării, cu organizările familiale şi din aşezare, cu activităţile în sine care aveau să folosească cele ce fuseseră asimilate pe timpul călătoriei. 

(Studiul de unde s-a preluat este „Complexitatea drumurilor; rădăcinile formării tradiţiilor”)

Aşa cum am urmărit în schema drumului spiritual, cele mai largi bucle, adevărate spirale interioare, se desfăşurau în punctul de plecare, acasă – dar şi la plecare şi la întoarcere acasă – precum şi în punctul cel mai depărtat de aşezarea din care pornise drumeţul, însoţit de călăuza sa: punctul terminus al călătoriei sale spirituale, unde se desfăşura şederea cea mai lungă şi plină de activitate spirituală. După derularea primei părţi a drumului, concentrarea era acum exclusiv pe punctul în care avea să se deruleze această oprire, din care aveau să pornească pe drumul întoarcerii după câteva zile, maximum 10 zile de la ajungere în punctul terminus: în cazul nostru, platoul munţilor Bucegi. Alte asemenea locuri, pe care le vom studia în viitor, au fost şi munţii Făgăraşi, munţii Ceahlău şi Rarău, munţii Orăştiei şi, în funcţie de derularea studiilor, vom studia şi alte locuri deosebite, chiar dacă nu sunt platouri montane foarte înalte, ci doar regiuni foarte depărtate în acele timpuri de orice aşezare omenească. Deocamdată să ne axăm pe platoul munţilor Bucegi.

Partea care ne atrage cel mai mult acum, este partea cu megaliţi, dar această parte era destul de depărtată de locurile de observare ale drumeţilor, deşi făcea parte din spirala care în final ducea la locul de observare spaţio-temporală. Platoul avea şi case de călători, unde aveau loc opriri pentru cine avea nevoie, iar cum platoul se afla la întretăierea câtorva drumuri şi dinspre sud, şi dinspre nord, erau mai multe asemenea case, create chiar în piatra muntelui, unde fiecare urmărea apartenenţa la un drum cu o anumită vibraţie, aşadar era aleasă numai acea casă care se potrivea cu drumul fiind neutră pentru fiecare drumeţ în parte. Este valabil pentru toate casele de călători. 

În trecut fiecare om avea în cunoaşterea sa puterea de a detecta canalele matriceale eterice, continentale, ale planetei (se poate studia “CANALE CORPORALE MATRICEALE: PLANETARE ŞI STELARE”, precum şi "CANALE MATRICEALE PE PĂMÂNT: PARTICULARITĂŢI ŞI DISTRIBUŢII")

Ar fi putut detecta imediat acele canale care aveau o vibraţie neutră pentru om, formând un drum şerpuit între mai multe îmbinări de canale cu vibraţia foarte asemănătoare. Dar în prezentul drumeţiilor spirituale pe care le studiem, omul putea recunoaşte cu uşurinţă şi siguranţă canalele pe seturi de vibraţie, însă nu mai avea capacitatea Călătorilor de a selecţiona acele canale pe care se puteau face lucrări speciale pentru menţinerea într-un mediu neutru – aşa cum era plasarea statuilor, spre exemplu, despre care vom discuta pe larg în studiile următoare. De asemenea, chiar dacă cunoşteau bine rutele, tot călăuzele-Călători înaintaţi în experienţă de acest fel puteau alege drumul cel mai puţin obositor pentru toate câte aveau să le reveleze un asemenea drum. De aceea experienţa călăuzei era cel mai important lucru pentru ca oamenii să nu obosească, dar nici biosistemul din locurile pe unde treceau să nu fie deranjat prin drumuri la nimereală. Oamenii recunoşteau încă faptul că se simţeau bine trecând pe un canal, comparativ cu altul care nu oferea o stare generală de bine drumeţului. A se obişnui cu asemenea simţiri de vibraţii nu numai că susţinea drumeţul în timpul călătoriei sale atât de lungă şi de variată, dar îi forma de asemenea o atenţie specială pentru locurile cele mai bune, în care se simţeau cel mai bine. Iar acest lucru era foarte bun şi pentru viitorul manifestărilor fizice ale omului, când astfel de simţiri aveau să se estompeze – dar omul va păstra obişnuinţa de a găsi diferenţe de simţiri, oricât de fine, de la un loc la altul, şi de a compara diferite regiuni pentru a găsi locuri de odihnă în drumeţiile viitoare, pe care va trebui să le facă singur, sau locuri pentru a-şi crea o casă, sau pentru a cultiva anumite plante, sau a creşte diferite animale în gospodăria sa. De aceea drumeţul era deosebit de atent la şerpuirile drumului său, chiar dacă nu trebuia să-l aleagă singur, ci era ales cu atenţie de călăuza sa, alături de care studia cu simţurile sale, ce nu intraseră încă în stare de latenţă, tot ceea ce încă puteau să perceapă. 

Punctele de oprire erau alese în concordanţă cu media generală de vibraţie a populaţiilor din regiune (sau din două regiuni apropiate) deşi pentru două rute erau case diferite pentru drumeţii de pe drumuri diferite; însă lăcaşurile de observare erau alese numai în funcţie de vibraţia drumeţului, acolo unde el putea să se adapteze cel mai uşor: într-un loc, unii oameni se simţeau foarte bine – comparativ cu alt loc în care nu se puteau concentra în desfăşurarea lucrărilor tipice drumurilor spirituale. Dacă ar fi stat în alt loc, ar fi sesizat o schimbare cât de mică de vibraţie personală, care să ducă la străduinţe de percepţii care ar fi devenit repede obositoare: vibraţia fiind mereu în diminuare, simţirile oamenilor fiind mereu în estompare, oricât de mică ar fi fost diferenţa – tot era sesizabilă în astfel de condiţii. Astfel nu se puteau baza în munca lor decât pe o îndrumare de calitate superioară, pe un asemenea mod de manifestare clară, de calitate, profundă, adică pe puterile deosebite ale călăuzei. Dar intuitiv, având deja formată simţirea diferenţelor între locuri odihnitoare şi locuri care impulsionează mereu prin vibraţiilor lor spiritele umane să acţioneze permanent, făcând eforturi obositoare astfel, omul îşi poate întări prin orientare intuiţiile, chiar şi cele mai firave. Casele de călători puteau şi drumeţii să le caute chiar acolo, în jurul platoului, energiile şi vibraţiile locului ajutând mult omul în percepţiile sale, pentru a alege pe cea mai odihnitoare pentru sine. După drumul lung de la venire, experienţa încă proaspătă din vieţile anterioare se manifesta cu destul de multă putere încă, ca putere de clar-intuiţie: adică omul simţea şi ştia clar, fără să aibă neapărat nevoie de imagini sau sunete dacă semnalele erau mai slabe, tot ce-i trebuia pentru a compara locurile şi a alege pe cel mai odihnitor. Cu timpul clar-simţurile şi clar-intuiţiile aveau să se diminueze progresiv, intuiţiile necesitând mai mulţi termeni de comparaţie pentru a ajunge la locul cel mai odihnitor pentru fiecare drumeţ în parte. Dar în vremurile când au rămas doar intuiţiile, mult mai târziu, nu se mai făceau astfel de drumuri, oamenii de pretutindeni îşi terminaseră astfel de sarcini, consolidaseră tot ceea ce avuseseră de consolidat şi trăiau vremurile conform celor deja cunoscute de ei. 

Şi astfel drumeţii au folosit permanent experienţa proprie şi doar în situaţii foarte rare, la începuturile despre care discutăm, cereau îndrumare sau chiar numai atestare din partea călăuzei. 

Aşadar, deşi de multe ori vom vedea că ar fi o distanţă mică, sau relativ mică între casele de călători care erau pe platou sau pe drumul de la Platoul Babelor spre Padina, locurile de observare erau cel puţin pe alt versant al altui munte – chiar dacă ele se mai văd şi azi chiar de pe drumul de pe platou spre vf. Omul. Pe de o parte drumurile erau mult ocolitoare, nu mergeau oamenii în linie dreaptă; pe de altă parte drumeţii foloseau acele case de odihnă care se aflau pe canale matriceale planetare cu vibraţie specifică rutei lor, drumului ales special pentru drumeţ, iar locurile de observare se aflau, la fel, în vecinătatea canalelor cu vibraţia asemănătoare. Deci drumeţul trebuia să ţină cont de anumite locuri, cu anumite vibraţii – şi de odihnă, pe drum, şi de cercetare, de studiu – de observare şi de înţelegere din ce în ce mai profundă pe măsura adâncirii sale în linişte interioară... 

Locurile, lăcaşurile de observare, aveau şi în apropierea lor astfel de case, lăcaşuri de odihnă – la o distanţă suficient de mare pentru a nu influenţa energetica lăcaşurilor de observare. Ele erau specifice locurilor unde drumeţii stăteau mai multe zile special pentru studiu, cu provizii de hrană specială şi amenajări interioare specifice întreţinerii unui climat deosebit de curat, înălţător pentru suflet. 

Să facem o scurtă paranteză. Dacă le-am numit case de călători, este de remarcat faptul că ele nu erau case asemănătoare cu cele de azi, sau cu multe feluri de case din aşezările de unde veneau drumeţii. Pe parcursul drumului, în regiunile de dealuri, ele erau amenajate în coasta dealului, iar sus – în coasta muntelui. Imaginea bordeielor după descrierea vremurilor comuniste din urmă, ca fiind din sărăcie săpate în pământ, se referă la coasta dealurilor şi noi, azi, este bine să nu le imaginăm ca expresie a sărăciei şi mizeriei feudale, aşa cum ajunseseră casele săracilor, iobagilor, ci case curate, sănătoase, întreţinute şi susţinute temeinic cu căptuşeală curată din piatră şi lemnul cel mai rezistent, curat, sănătos, apoi cu hornuri pentru sobe cu foc, întreţinându-se astfel un interior frumos, comod, un mediu uscat şi nicidecum altfel. Ideea a fost bine prinsă în filmele din Trilogia Inelelor şi este bine să revedem o asemenea imagine – chiar dacă mult mai simplă în cazul caselor din vechime – dar la fel de curate şi bine întreţinute. 

LĂCAŞURILE DE OBSERVARE

Pentru a înţelege modul de alegere a unor astfel de locuri este bine să reţinem că mantaua, manşonul eteric al Pământului care cuprinde partea pământoasă+apoasă+atmosfera planetei, este format dintr-o ţesătură densă de canale energetice de diferite grosimi şi lungimi, unele fiind groase cât furnalele uzinelor din zilele noastre (sau chiar cu diametrul secţiunii mai mare), altele sunt fine ca firul de păr – cu o multitudine de grosimi intermediare. Toate se împletesc pe diferite direcţii în grosimea întreagă a manşonului. Deocamdată ne oprim la canalele mari (chiar voi face o discuţie mai lungă în studiile despre statuile de pe drumuri), cu specificarea faptului că ele sunt dublate, la nivelul subsolului (cam până la pânza freatică) şi a solului (până la 100-200 m deasupra solului şi apelor) de o dantelărie fină de firişoare de astfel de canale care se strecoară şi îmbrăţişează marile canale. Să nu le mai numim energetice ca să nu credem că ele ar fi create din energie fundamentală: ele sunt tot materiale, din materii cu vibraţii înalte, superioare celor fizice. Dar cine s-a obişnuit aşa le poate numi energetice în continuare pentru că prin ele circulă fluxuri de filamente energo-materiale care energizează toate structurile planetei şi apoi sunt eliberate în atmosferă, de unde le preiau corpurile vieţuitoarelor planetare prin plexurile lor, energizându-le şi pe ele, în continuare. Aş opta mai curând pentru exprimarea “canale matriceale planetare”. 

Unele dintre aceste canale groase ies din munte (sau din dealuri, sau ţărmuri ale mărilor şi oceanelor) – unele perpendicular pe peretele muntelui – în cazul nostru, pe acestea le vom urmări (vom mai întâlni marcaje ale locurilor de ieşire dintr-o culme şi de intrare în culmea dealului din faţă, marcaje realizate – spre exemplu – de către călugării din vremuri de mult apuse de la mânăstirea Corbii de Piatră, despre care vom discuta în detaliu cândva). Adică secţiunea canalului este ca o gură de canal construit de om, o secţiune care apare la vizualizare chiar pe versantul muntelui. Erau alese aceste locuri pentru ca alte canale să nu se împletească între ele, iar omul aşezat pe buza muntelui în lângă asemenea canale să nu fie dezorientat de circulaţiile lor interioare cu frecvenţe diferite. Chiar canalul putea avea un impact mare asupra omului care avea nevoie să stea ore întregi în observare, cu influenţă mare în timpul unei asemenea şederi; de aceea nu vom vedea în meditaţie decât omul lângă un canal – şi nu un om în dreptul unui canal. 

Aşadar, pentru studiu îndelungat, pentru observare îndelungată şi profundă, efectuată de la punct fix, se alegeau locuri învecinate cu celule de stabilizare vibraţională - aşadar nu exact în raza lor de acţiune. La vizualizare se poate confunda deschiderea unui canal cu diamentru foarte mare cu o astfel de celulă, văzută ca fundal al unei eventuale poziţionări a drumeţului, dar celulele de stabilizare vibraţională apar întotdeauna de culoare bleu până la lila, în timp ce omul studios se poate percepe pe un loc fără nici o celulă de acest fel, pur şi simplu omul cu spatele la buza muntelui. Se evitau asemenea locuri cu celule, se alegeau locuri lipsite de celule de stabilizare vibraţională, pentru ca omul să nu se obişnuiască cu ele şi apoi să nu mai poată studia decât în locuri speciale. Trebuia să se obişnuiască să studieze oriunde, să facă efortul de a se echilibra singur: pentru că toate studiile se realizau şi pentru cunoaştere generală, dar mai ales pentru viaţa curentă a omului, iar în aşezări nici o casă nu se clădea pe o astfel de structură de celulă de stabilizare vibraţională, care ar fi uzat corpul fizic. Mai detaliat spus – omul s-ar fi simţit permanent odihnit, ar fi muncit în continuare fără odihnă, în timp ce corpul fizic, mai ales, s-ar fi uzat din cauza suprasolicitării sale. Dacă avea nevoie de stabilizare vibraţională, în plus faţă de somnul obişnuit (din care o perioadă este dedicată autostabilizării vibraţionale în structuri planetare speciale, depărtate de planetă), celule de acest fel erau peste tot. Locuitorii – la fel ca şi drumeţii – încă le puteau percepe şi le puteau folosi până la culcare când, ca orice altă vieţuitoare, şi omul îşi recuperează vibraţia, pierdută prin eforturile sale curente, în timpul somnului. 

Amplasarea locaşului de observare pentru omul aflat în studiu spiritual personal

Legendă:

(1) = Loc de observare, studiu, pentru drumeţi;

(2) = Canal energetic continental perpendicular pe peretele muntelui;

(3) = Partea modelată a muntelui (de elementele atmosferice locale, datorită straturilor pământoase, pietroase, diferite între ele)

Aşadar, modelările rotunjite ale muntelui erau perfect naturale – nimic nu era modelat de mâna omului în asemenea locuri de observare. Doar omul se poziţiona cum îi era mai comod în pliurile muntelui – mult mai puţin accentuate decât le vedem în zilele noastre. 

Oamenii simţeau modificările vremurilor, de la o generaţie la alta. Aşadar, cunoşteau toate profunzimile celor care schimbau şi vremurile, şi planeta, şi toate vieţuitoarele sale. Ştiau că se schimbă nu numai felul în care oamenii pot să perceapă lumea, dar chiar comportamentul lor faţă de semeni, faţă de planetă şi faţă de vieţuitoarele ei: şi ale lor înşişi, şi ale oamenilor din întreaga lume. Şi ştiau că toate se vor accentua cu timpul, apoi chiar se vor exacerba. 

...Iar noi trăim din plin, acum, aceste vremuri din urmă...