09. OPRIRILE DRUMEŢILOR ÎN CASELE DE CĂLĂTORI

I. IDEI PRINCIPALE

1. Drumurile spirituale din vechime aveau două feluri de puncte de oprire (odihnire şi observare, studiu, cercetare): casele de călători şi lăcaşurile de observare.

2. Toate casele au fost create de Călătorii Moşilor:

– majoritatea au fost la origine adăposturi pentru Călătorii Moşilor, locuri de întâlnire cu Învăţătorii aşezărilor pentru a prelua îndrumările cele mai noi de la Moşi;

– majoritatea au devenit cu vremea lăcaşuri folosite şi de drumeţii pe care Călătorii îi ajutau în calitate de călăuze: locuri de odihnă şi studii fizice, astrale şi mentale;

– s-au dezvoltat numeric în timpul migraţiilor din mileniul III – II î.H., pentru populaţiile retrase din calea migratorilor;

– au rămas, după retragerea romanilor din Dacia, drept adăposturi pentru Călătorii deveniţi sihaştri. 

II. DETALII, DISCUŢII

Am ajuns, pe unul dintre drumurile mele de din ultimii ani, dincolo de Baba Mare; drumul marcat se desfăşoară lin în faţa mea, şi liniştit – nici ţipenie de om de jur împrejur... Nu este prima oară când privesc cu drag versantul muntelui din faţă, din stânga Babei cum vii de la Sfinx. De multe ori mi-am dorit să ajung acolo, dar ştiu că nu turismul sau alpinismul este ţinta vieţii de acum, şi pentru a-mi duce sarcinile la bun sfârşit este necesar numai să privesc în zare şi să-mi amintesc de drumurile de odinioară... Ajutătorii mei astrali mă orientează fără încetare, şoptind gândului meu unde să privesc, ce să-mi amintesc... 

*

... Drumurile din vechime, lungi şi pline cu învăţături şi aduceri aminte pentru fiecare om, aveau puncte de oprire, de odihnire şi de observare: 

1. Casele de călători;

2. Lăcaşuri de observare.

Ambele feluri de oprire erau locuri special alese nu numai pentru că în acele locuri nu erau celule de stabilizare vibraţională (care ar fi moleşit omul aflat în drumeţie), ci şi pentru că locurile alese erau şi neutre din punct de vedere vibraţional, bune pentru o şedere odihnitoare, echilibrantă prin neutralitate pentru vibraţia umană. În acest fel omul nu era impulsionat de vibraţii diferite de cele obişnuite pentru el, putând să se concentreze la toate cele ce erau de observat, amintit, reamintit, analizat şi înţeles. Şi numai astfel, în liniştea sa interioară, era impulsionat să-şi ducă necesităţile la bun sfârşit, să reflecteze şi la trecutul său şi, în acelaşi timp la trecutul omenirii, al societăţilor omeneşti care se perindaseră de-a lungul timpului pe Pământ. Şi nu în ultimul rând să perceapă viitorul aşa cum urma să se deruleze şi pentru el însuşi, şi pentru întreaga umanitate. Dar nu numai umanitatea era importantă, ci întreaga viaţă de pe planetă, omul ştiind clar că trebuie să urmeze în acelaşi timp liniile de înţelegere şi lucrare planetară, în orice vremuri. 

Să reţinem aşadar faptul că drumeţul nu urmărea de predilecţie experienţa umană, ci întreaga desfăşurare a vieţii, de orice fel, de pe planetă, orice putea percepe în jurul planetei prin călătorie astrală – acea stare de conştienţă astrală în somnul corpului fizic. Majoritatea oamenilor nu mai aveau o activitate astrală foarte dezvoltată, dar totuşi ea era susţinută de obişnuinţă şi multiple, profunde înţelegeri, de cunoaşteri anterioare deosebit de avansate şi de îndrumările pe care fiecare aşezare le primea de la Moşi, de două ori pe an, prin intermediul Călătorilor lor: în zilele Mijlocului de Vară şi în zilele Mijlocului de Iarnă. În drumeţiile spirituale, despre care discutăm acum, fiecare om ajuns mai ales în punctul terminus al drumeţiei (punctul cu oprirea cea mai lungă, de unde începea apoi drumul de întoarcere acasă) revedea toate îndrumările primite în aşezarea sa până în acel moment, pornind de la naşterea sa în aşezare. Drumeţii vizualizau cele primite, pe care le inserau în experienţa lor personală şi îşi adaptau cunoaşterea şi aplicaţiile ei în viaţa proprie, în mijlocul familiei lor, cu toate aprofundările realizate în drumeţie. Dar viaţa fizică înainta pe această cale în primul rând – fizică – ceea ce absorbea mare parte din energia omului, de aceea activitatea astrală avea nevoie şi de susţinerea permanentă, prin activitate zilnică, seara, dimineaţa sau în timpul zilei, înainte ca omul să înceapă derularea activităţilor sale fizice. În acest fel spiritele umane se foloseau de activitatea fizică pe care o cunoşteau dinainte de venirea pe Pământ, începând cu activitate astrală înainte de planificarea lucrului, înainte de urmărirea fazelor cu specific local, cu toate noutăţile pământene specifice, subtile sau grosiere: toate erau astfel cunoscute dinainte, se aplicau corecţii ale experienţei generale acolo unde era cazul, adică omul realiza recalibrări ale experienţei proprii prin adaptarea acesteia la necesităţile locului şi momentului. 

Drumurile aveau aşadar darul de a consolida toate cunoaşterile omului, iar călăuza lui îl ajuta să pătrundă toate sensurile pe care şi ea le ştia perfect şi profund: şi în calitate de însoţitor-îndrumător al drumeţului, dar şi în calitate de Călător al Moşilor care aducea de la Moşi cunoaşteri şi aplicaţii. Astfel încât, dacă omul scăpa cea mai fină urmă din indicaţii, din înţelegeri în viaţa sa din aşezare, drumurile spirituale corectau absolut totul. Drumeţul privea în mintea sa toate cele legate de ceea ce ştia, iar călăuza îl corecta în această formă complexă de percepţie-dialog. Azi unii dintre noi ştim cum se desfăşura un asemenea dialog mental al imaginilor, între doi oameni care au încredere unul în altul, care studiază acelaşi element şi îşi aduc reciproc detalii, completând astfel studiul. 

Tot ceea ce venea pe drum cu caracter de generalitate, era studiat în cele mai profunde detalii în punctele de oprire: adică, în casele de călători şi în lăcaşurile de observare. 

1. CASELE DE CĂLĂTORI

Să discutăm mai pe larg despre casele de călători, având în vedere faptul că în viitor vor fi din nou folosite, când Moşii vor reveni, mai întâi în marginea aşezărilor rurale, apoi chiar în mijlocul lor: când, şi după cum va fi cazul, în vremurile care vor veni. 

Au fost create de cei care urmau să fie Călători ai Moşilor: adică înainte de a avea astfel de sarcină deosebit de importantă, odată cu crearea nucleelor de aşezări, de către Moşi şi ajutătorii planetari, înainte de a intra la întrupare rezidenţii şi blocurile spirituale piramidale, după ultima glaciaţiune: după schimbarea vremurilor (prin dispariţia plafonului ceţos) şi schimbarea corporalităţii umane (cu o corporalitate care să favorizeze activităţi fizice). Cei care urmau să devină, în existenţele lor viitoare, Călătorii Moşilor, Învăţătorii şi Măiaştrii aşezărilor oamenilor din toate teritoriile, s-au născut într-un prim destin prima viaţă după ultima glaciaţiune, în calitate de copii ai Moşilor. Moşii au fost singurii oameni care s-au născut înainte de ultima glaciaţiune (mai precis: înainte de penultima glaciaţiune, în vremurile Paznicilor din străvechimi) şi au traversat cu corpurile lor de atlanţi, lemurieni şi toltleci (rasele fluidice ale omenirii). Restul oamenilor cu corporalitate străveche, dinainte de ultima glaciaţiune, şi-au dematerializat corpurile în timpul acelei glaciaţiuni şi au rămas ca entităţi astrale de-a lungul întregii perioade de imediat după ultima glaciaţiune. Moşii au traversat toată perioada aceasta cu corporalitatea lor natală – singurii oameni de pe Pământ care puteau, prin forţa şi experienţa lor spirituală superioară, până când toate pământurile au absorbit apele condensate din plafonul ceţos care astfel s-a “consumat” complet. A rămas doar circuitul apei în natură, aşa cum îl ştim noi: cu nori, ploi, ninsori, evaporarea apelor din soluri şi oceane, formarea din nou a norilor şi reluarea circuitului. Acest fel de circuit este specific unei planete ca Pământul în tot timpul în care vibraţia planetară este foarte joasă – până la creşterea din nou a acesteia şi formarea noului plafon: peste câteva sute de secole de acum încolo. În tot acest timp Moşii au creat toate condiţiile necesare creşterii noii generaţii de oameni pe care urmau să-i nască. Atunci când solurile s-au zvântat şi biosistemul s-a regenerat complet, s-au născut primii copii ai Moşilor: cei care au devenit la anii maturităţii lor continuatorii regenerării omenirii de pretutindeni, construind în acelaşi timp primele aşezări pe locurile unde, în propria lor copilărie, părinţii lor Moşi le-au ales pentru nucleele noilor aşezări pentru copiii lor, care au ajutat la crearea obiectelor de uz personal, gospodăresc şi comun pentru fiecare aşezare în parte. 

Odată cu aceste aşezări au fost create şi primele case de călători şi sau planificat drumeţiile spirituale care aveau să înceapă după acomodarea oamenilor cu noile condiţii de trai după ultima glaciaţiune, să le reţinem: o corporalitate nouă, care favoriza folosirea corpului fizic în locul corpului mental pentru majoritatea manifestărilor umane, în condiţiile în care biosistemul nu mai era protejat de un plafon ceţos permanent, astfel încât toate vieţuitoarele erau direct expuse radiaţiilor cosmice şi unei circulaţii atmosferice mult mai puternice, cum omenirea nu o mai suportase pe Pământ până atunci. Tocmai de aceea erau necesare casele de călători, care vor deveni cu timpul şi case de adăpost pentru oameni în drumeţiile lor spirituale, pe care le studiem acum. Până la folosirea lor de către oamenii din aşezări, ele au fost folosite doar de Călătorii Moşilor pentru a duce îndrumările Moşilor către aşezări. Asemenea case nu erau peste tot aşadar, case de adăpostire a Călătorilor în drumurile lor către aşezări; cele care erau create pe direcţia spre aşezări, erau destinate întânirii Călătorilor cu Învăţătorii Moşilor, Învăţătorii fiind cei care, după adaptarea îndrumărilor la specificul aşezării proprii, le duceau Măiaştrilor (maeştrii pe meserii, pe tipuri de lucrări) din aşezări şi, cu toţii împreună, le răspândeau oamenilor din aşezarea lor.

Călătorii întreţineau casele, ori de câte ori le foloseau, şi tot ei au învăţat oamenii din aşezări cum, şi ce să facă şi ei, la rândul lor, atunci când îşi vor începe drumeţiile despre care ştiau absolut totul cu mult timp înainte de începutul lor. 

Toţi au fost astfel pregătiţi să le folosească, să le întreţină şi să facă reparaţii, când era cazul – şi la casele de călători, şi la alte facilităţi pe drumurile dintre ele: podeţe, garduri pentru împiedicarea alunecărilor de teren sau zăpadă, întăriri ale malurilor pentru prevenirea distrugerilor în timpul viiturilor, etc. 

Aprovizionarea cu hrană uscată sau conservată în miere, precum şi cu ustensile de uz gospodăresc, cu învelitori şi scoarţe pentru păstrarea unei temperaturi echilibrate în casă, o făceau cu toţii. Duceau mai departe veşti despre cele ce era necesar să fie duse de oamenii din aşezările din jur, când era cazul, când nu erau de loc drumeţi pe drumuri iar Călătorii Moşilor erau ocupaţi cu alte sarcini de natură planetară. Cu timpul, când oamenii s-au obişnuit cu drumurile, ei şi-au luat sarcina, cu drag şi cu mult respect pentru ajutătorii lor, să facă reparaţii de mai mare anvergură, după perioadele de iarnă sau furtunile verii.

Toate au rămas ca tradiţii pentru toate vremurile, până în contemporan: am aflat că această tradiţie, a caselor pentru călători, s-a păstrat bunăoară în Ukraina până şi în zilele noastre. Noi am păstrat refugiile, adăposturi simple, iar în viitor oamenii vor reveni peste tot la obiceiurile aceastea străvechi, îmbogăţindu-le, fără ca cineva să ceară compensaţii materiale călătorilor.

În vechime, casele de călători nu erau numai pentru odihnă, dar şi pentru dedicarea unui timp analizelor personale pe toate planurile existenţiale, pe timpul opririlor în drumeţii. Casele nu erau numai pentru odihnă şi dedicarea unui timp analizei pe toate planurile existenţiale. Ele erau şi locuri de aplicare a unor linii de activitate fizică:

– reparaţii ale casei, anexelor, drumurilor şi podeţelor peste ape curgătoare, fântâni unde era cazul;

– întreţinerea curăţeniei în casă şi a lucrurilor din interior, repararea uneltelor pentru întreţinere, etc.;

– pregătiri de hrană, înnoirea saltelelor de ierburi aromate dacă era cazul, apoi şi reînnoirea ierburilor din ele pentru următorii drumeţi, ordine şi curăţenie în ziua plecării pentru continuarea drumului.

Casele de călători erau puţine la început, când erau folosite doar de către Călătorii Moşilor, până când oamenii s-au adaptat noului mod de viaţă, după care au început aceste drumuri spirituale. Odată cu acestei drumuri s-au îndesit şi casele: erau construite tot de către Călătorii Moşilor, în locuri neutre din punct de vedere energetic, cunoscute dinainte sub îndrumarea Moşilor, pentru a fi folosite de oameni de pretutindeni, de sexe diferite, la vârste diferite, cu sarcini diferite. Cu timpul şi cu schimbarea vremurilor, ele au căpătat funcţii din ce în ce mai complexe, iar de la jumătatea mileniului IV î.H., după modelul lor, s-au creat multe altele, la jumătatea distanţei dintre poalele muntelui şi vârf, pentru retragerea aici a oamenilor din aşezările din văi, pentru a lăsa drum liber grupurilor de migratori care au traversat spaţiul carpatic, îndreptându-se spre vest. Cei puţini dintre migratorii care au rămas pe aceste meleaguri au folosit cu respect şi multă grijă casele rămase în aşezări, lăsate de localnici în perfectă stare, ştiind bine cum se derulau necesităţile tuturor, spre integrarea celor care voiau să rămână în specificul locului. În alte studii viitoare vom vedea cum migratorii au avut ajutători de mare profunzime care i-au ajutat să-şi recapete obişnuinţa trăirii în aşezări, iubind aşezările şi pe locuitorii lor. Apoi, mai ales, aşteptând în cuminţenie şi respect să coboare “muntenii” şi să-i ajute mai departe. 

Încă şi mai târziu, după retragerea Moşilor, în jurul anilor 500-700 d.H., o parte din Călători au rămas în aceste case, formând mici nuclee de aşezări montane, altă parte dintre ei au continuat să circule între aşezările cunoscute de ei, învăţând şi ajutând oamenii să înflorească din nou aşezările, după trecerea celui de-al doilea val de migratori şi evenimentele cu romanii, veniţi şi apoi retraşi din lumea getică. 

Cei dintâi au rămas în munţi, devenind sihaştri – dar nu religioşi încă, adică conform religiei iudeo-creştină, ci credincioşi tradiţiilor locale şi Moşilor – esenţa lor fiind comună. După participarea Moşilor la retragerea romanilor din Dacia, unii dintre dânşii s-au retras din lume, iar cei care au rămas au creat, împreună cu Călătorii lor, legături stabile – deşi ascunse în perspectiva vremurilor agresive ce vor veni – între Moşi şi aşezările pe care le ajutau să se refacă după retragerea romanilor şi rărirea valurilor de migranţi. Sihaştrii au creat organizări ascunse în munţi, care au dăinuit peste veacuri, adevăraţi sihaştri luminaţi ai neamului, numiţi în popor mai târziu solomonari. Dintre dânşii cunoaştem un nume: Daniil Sihastrul, sfătuitorul de taină al voievozilor din Ţările Române, el fiind reprezentantul sihaştrilor străluminaţi din locurile moldovene, bucovinene. Iar locurile în care Ştefan-Voievod a înălţat biserici au fost alese de sihaştri: săgeata moldoveanului era oprită de ajutătorii astrali ai conducătorilor ţinutului, Ţării, exact în locul cel mai corect pentru ridicarea unui altar. Modelul de alegere al acestor locuri era ferit de ochii spionilor lumii exterioare, să nu se cunoască subtilităţile lumii interioare tradiţionale, profund cunoscătoare, prin acestă metodă, a săgeţii trase de Ştefan Vodă, tot procesul fiind condus din lumea subtilă. Se hotăra regiunea în principal, comunicată din timp de sihaştrii, iar săgeata se oprea exact acolo unde era locul cel mai echilibrat vibraţional în toate planurile pământene pentru orice om ar fi trăit sau trecut pe acolo. 

Mânăstirile fortificate din Bucovina, despre care vom vorbi în viitor pe larg, vor rămâne în viitor locuri de adăpost echilibrat atunci când vremurile vor schimba faţa actuală a omenirii. Dar şi celelalte mânăstiri, din toată ţara, întreţinute cu atenţie infinită de oameni, vor rămâne case înălţate în aşezăminte restrânse, pentru învăţăturile, cunoaşterile din viitorul omenirii.