06. CĂLĂTORIILE MEMBRILOR CUPLULUI FAMILIAL

I. IDEI PRINCIPALE

1. Unii oameni aveau destin singular, individual, alţii aveau destin în cuplu familial. Cei care aveau destin în cuplu se ştiau din copilărie, creşteau, învăţau şi aplicau împreună învăţăturile. 

2. Prima călătorie spirituală avea loc după reunirea cuplului familial, dar ea avea loc înainte să se zămislească primul copil. Numai în acest fel fiecare om se considera pregătit pentru a aduce copii în lume. 

II. DETALII, DISCUŢII

Îmi aduc aminte cum, mergând pe valea dintre Sfinx şi Călăuză (numită azi de localnici Baba Mare care se vede vis-a vis de Sfinx, pe celălalt versant) mă vedeam înconjurată de stâlpi înalţi, alb-strălucitori cu figuri omeneşti în vârful lor – cam aşa cum sunt sculpturile din Monumentul de la Moisei. Figuri prelungi, exprimând calm, cu emoţii frumoase, răspândind încredere şi foarte multă seriozitate dublată de o bucurie interioară cu totul specială. Femei şi bărbaţi deopotrivă. Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că figurile nu erau imobile, cum păreau la prima vedere, ci erau vii, cu ochii blânzi şi calzi, lucitori. Cu acea căldură sufletească pe care noi, oamenii, o avem atât de rar acum, din nefericire... A doua oară când am mers pe acolo eram cu un prieten, şi el deosebit de perceptiv, căruia de asemenea nu i-a trebuit mult să le vadă şi el. Le vedeam, ici-colo pe toată valea, chiar cu privirea periferică uneori, bucurându-ne amândoi în tăcerea reciprocă şi a locului în asfinţit...

– Strămoşii, Cristiana...

Aveam amândoi ochii lucitori de o emoţie nesfârşită, emoţia realităţii pe care o trăiam amândoi...

Ajutătorii noştri astrali fuseseră şi ei întrupaţi cândva pe aici sau prin alte locuri de pe Pământ întrutotul asemănătoare, în epoca în care sufletele oamenilor nu deveniseră încă neguroase: şi nu din cauza negurilor purtate de vânturi spre înmuierea pământurilor, îmbogăţirea apelor, traiul florilor şi gâzelor, ci vremuri spre împietrirea sufletelor ce nu puteau oricând, şi oricum, să trăiască în pace şi şi bună înţelegere – cu adevărată iubire...

Erau bărbaţi, şi erau şi femei, dar nu le percepeam decât capul şi trupul prelung învăluit cu ţesături astrale curate ca şi sufletele lor. Între fleşuri de acest fel apăreau uneori fleşuri cu femei şi bărbaţi trăind normal, în activităţi omeneşti – dar într-un alt fel de omenesc decât cel al nostru de azi. Şi ei erau la fel de luminoşi, frumoşi prin ei înşişi, cu pielea albă - doar uşor, pe pomeţi, prinsă de soare într-un bronz auriu sau numai cu pistrui de aceeaşi culoare. Erau îmbrăcaţi exclusiv în alb, cu ie cusută numai cu fir alb: fuste lungi pentru femei şi pantaloni albi pentru bărbaţi, suficient de largi pentru a nu împiedica mişcarea omului în lucrul sau în mersul său. În linii mari erau la fel cu entităţile care ne atrăseseră atenţia de la bun început, şi îmi dădeam uşor seama că erau foarte înalţi – deşi nu la fel cu entităţile astrale – şi mai ales egali, extrem de asemănători ca şi constituţie: cam aşa cum sunt oamenii robuşti fără să fie de loc graşi, oameni obişnuiţi cu munca, fără ca bărbaţii să fie mai înalţi şi mai puternici, mai musculoşi decât femeile. Mulţi ani mai târziu am aflat că oamenii din vechimi învăţau în mod egal să facă toate lucrările gospădăriei şi ale aşezării, schimbând munca în cuplul familial în funcţie de percepţia clară, interioară, a ritmurilor biologice zilnice, lunare şi anuale. 

Oameni fără cusur într-o viaţă fără cusur...

Cu cât pătrundem mai mult în viaţa omului din asemenea vechime, cu atât ne dăm seama de acest adevăr. Oamenii se năşteau în familii nu numai iubitoare, având un adevărat cult, cum am spune azi, pentru bunătate, cuminţenie, curăţenie sufletească şi trupească – frumuseţe interioară şi exterioară încoronată de adaptarea creaţiei sale adevărurilor profunde ale naturii şi deopotrivă ale căutărilor umane. Aveau un fond profund al cunoaşterii, cu tot ceea ce acumulaseră spiritele umane până în prezentul lor, de care erau perfect conştienţi şi doritori să-şi menţină cât mai mult o astfel de stare, dar ştiind deopotrivă şi viitorul care le va înnegura sufletele. Ceea ce însă nu-i infatua, nu le otrăvea sufletele cu orgoliu şi nici cu acel egoism care azi ne trage să nu oferim semenilor nici din bogăţia materială, nici din bogăţia cunoaşterilor spirituale: decât în majoritate plătind din greu... Acela de atunci era însă fondul obişnuit al spiritelor umane de pretutindeni: iar el este întotdeauna aşa în condiţii optime de viaţă, de societate, numai în condiţii grele majoritatea spiritelor umane, obişnuite cu viaţă de acest fel, optimă, înălţată, pot deveni meschine, agresive şi perverse. Dar fiecare asemenea grea perioadă ne arată de fapt tot ceea ce putem face pentru a schimba treptat, chiar şi în condiţii grele, înclinaţiile moştenite din vieţile animalice, rămăşiţe care, pe măsura avansării în evoluţii, le putem estompa cu manifestări altruiste, curajoase, conlucrative, tolerante, iubitoare. Să aducem astfel toate manifestările noastre, indiferent de condiţiile în care trăim, la acelaşi nivel înalt şi să căpătăm o experienţă din ce în ce mai bogată de acest fel. 

*

Prima călătorie spirituală avea loc după reunirea cuplului familial. Fiecare om ştia clar cu cine va forma un astfel de cuplu familial – şi numai dacă avea în destin acest fel de conlucrare, de trăire-împreună. În acele timpuri, pentru fiecare om care avea destin în cuplu, nu exista decât o singură formă de cuplu, fiecare om avea un singur partener de cuplu pe viaţă – şi nu trei posibilităţi principale, aşa cum avem azi – pentru a da naştere la urmaşi. Astfel încât, de copii, membrii cuplului se cunoşteau şi creşteau împreună, învăţând împreună, lucrând împreună, fără a-şi uita nici o clipă partenerul de sarcină. În anii maturităţii deja îşi cunoşteau reciproc obişnuinţele, înclinaţiile şi tendinţele puse în practică, conlucrau trăind împreună şi ducând o viaţă lucrativă, fără să aibă loc vreo relaţie sexuală între ei. Acest fel de viaţă era o pregătire totală, complexă, destinată primei călătorii spirituale pe care urmau s-o facă – dar nu împreună. Fiecare pleca pe drumul său, simultan, cu călăuze diferite, în direcţii diferite. Omul nu se considera pregătit pentru viaţă, pentru a zămisli, a naşte şi a creşte urmaşi decât dacă trecea prin această călătorie introspectivă, călătoria de maturitate completă a omului. 

Abia după revenirea din călătorie şi împărtăşirea introspecţiilor personale partenerului de cuplu, cu analizarea şi aplicarea tuturor celor ştiute acum de amândoi, avea loc pregătirea pentru întreaga activitate generatoare de urmaşi. Cuplul devenea familie abia după ce se împlineau toate aceste cerinţe ale unei vieţi extrem de profund trăită, înţelegând-o în toate firele ei – de la rădăcinile lucrurilor la prezent şi viitor. Un asemenea cuplu de părinţi era perfect în maturitatea sa, conştient de complexitatea sarcinii de a aduce pe lume copii, de a-i creşte şi ai educa în acelaşi mod complex, corect şi conştient cum fuseseră şi ei crescuţi la rândul lor. 

Tot referitor la călătoriile spirituale, la început fiecare om - femeie sau bărbat deopotrivă - era însoţit de o călăuză-bărbat, care era şi învăţător pentru absolut toate cele ce se puteau desfăşura în gospodărie şi în aşezare, fiecare cunoscând şi practicând toate cele necesare, aşa cum am specificat mai sus. Câteva milenii mai târziu, când activităţile vor trebui să fie dirijate către alte noi direcţii, femeile au început să fie însoţite de călăuze femei - tot dintre călătorii Moşilor - şi bărbaţii au rămas în continuare însoţiţi de călăuze-bărbaţi.