CINEVA CARE A AJUNS LA ADEVĂR (3): REFLECŢII PE BAZA ARTICOLELOR ANTERIOARE...

Discuţiile avute pe baza articolelor anterioare au condus la mai multe concluzii, dintre care una relevă o încredinţare extinsă: că înălţarea spirituală este bazată pe excludere. De fapt mi-am adus aminte că am citit deseori, şi am avut multe alte discuţii anterioare din care rezulta aceeaşi încredinţare: că omul ar trebui să excludă din viaţa sa manifestări diverse, cum ar fi (câteva exemple mai des întâlnite): persoanele cu care nu mai poate comunica nemaiavând multe puncte comune, evenimente la care nu mai are bucuria, frenezia de a participa, exclude un anumit gen de discuţii ((politice, sociale, de afaceri, etc.) şi, nu în ultimul rând, îşi caută serviciu pentru a câştiga existenţa pe baza noilor înclinaţii, renunţând la meseria anterioară. Am mai scris pe aici despre faptul că nu văd nimic rău în această formă de câştig din cunoaşterea şi aplicaţiile de tip ezoteric, căci mulţi, majoritatea celor la care mă refer nu se pot concentra de la început şi pe calea nouă, şi pe cea veche. Este necesar un timp îndelungat pentru obţinerea unei stabilităţi în gândirea cu sensuri noi, de aplicare a cunoaşterilor noi la cele vechi, cu discerneri multiple, cuaprofundări de înţelegeri şi altele asemănătoare. Se formează noi abilităţi însă doar în timp mai lung pentru unii, în timp la scurt – dar folosind intensiv toate momentele vieţii pentru a ajunge la transpunerea înţelegerilor în forme relativ noi de gândire, altfel are loc în timp realizarea unui fond de informare asupra unor subiecte noi – însă cu greu sau de loc se poate forma un timp pentru cercetare, aplicare proprie. Iar o meserie (acţiune din care pot veni câştiguri băneşti) poate fi şi o aplicaţie, şi o consolidare în acelaşi timp, dacă omul este deschis în continuare oricăror înnoiri pe care le presupune calea cea nouă. 

Din nefericire, asemenea hotărâri, de a exclude meserie cea veche din calendarul curent, conduc azi repejor spre înţelegerea faptului că deja s-a umplut de mult un segment de posibilităţi de meserii legate de practici ezoterice, NLP, şamanism, yoga, qi gong, reiki: nu pentru că am avea deja mulţi specialişti de anvergură internaţională – ci pentru că cei din alte ţări, cu experienţă veche în asemenea direcţii, descoperă noi posibilităţi de extindere a culoarelor meseriilor de acest fel, practicate în lume, deschise de popoare care intră mai târziu în anumite ramuri de cunoaştere umană;este un fel de experienţă deja formată pentru acapararea unor pieţe de desfacere în domeniu, lucru pe care noi abia acum îl descoperim. Astfel apare necesitatea menţinerii unei meserii „vechi” pentru a-şi găsi de lucru, încă, în zilele noastre. Şi îşi mai dau repede seama că a ne preocupa doar de practici ezoterice nu este la îndemâna oricui şi mai ales că locurile sunt ocupate de prea puţini oameni CU HAR în domeniu, ci mai mult de afacerişti care au găsit o cale de speculă – aşa cum sunt şi multe altele, laice şi religioase deopotrivă. Faptul că mulţi sunt veniţi şi puţin rămaşi este real prin forţa lucrurilor – nicidecum prin puterea adevărului şi muncii cu seriozitate, cu dăruire, altruism şi iubire – toate de multe ori doar trâmbiţate, aşa cum sunt multe practici formate de la egiptenii antici coborâre...

Da, confundăm încă meseria cu harul, nu ne orientăm pentru că nu prea ştim – dar Doamne fereşte să ne spună asta cineva...Ar fi cazul însă să reflectăm asupra unor chestiuni biblice: 

– şi Iisus a continuat să practice meseria de tâmplar, moştenită de la tatăl său, iar în restul timpului propovăduia;

– uităm că nu trebuie să încurcăm lucrurile, el însuşi spunând clar: Daţi Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu.

Asiaticii de la care luăm azi un anumit fel de viziune generală asupra vieţii şi ajutorului oferit celor care se preocupă de spiritualitate, au un anume fel de a privi lucrurile de acest fel. Ei îşi ajută cu abnegaţie semenii care ajung în faza de retragere, în primul rând cu mâncare – dar ei au experienţa de a înţelege seriozitatea celui pe care îl hrănesc cu drag, cu o pioşenie pe care noi nu o înţelegem încă: 

– sunt oameni care se retrag în ashramuri pentru învăţăturile de bază, oameni care nu sunt familiarizaţi cu retragerea, cu solitudinea: ei o numesc singurătate şi nu-i înţeleg căile de la bun început – sau de loc încă, în această viaţă, ei având sarcina de retragere parţială din societate, sub astfel de forme;

– cei care nu se retrag în ashramuri sau pleacă din ashramuri, precum şi cei din apropierea lor înţeleg foarte bine că acesta este un moment avansat în drumul căutărilor lor spirituale, moment în care omul căutător nu mai simte singurătatea ca atare şi nevoia de social în viaţa sa, ci chiar caută CU DRAG retragerea, iar ceea ce numim singurătate devine solitudine, prilej de extindere a meditaţiilor ACTIVE – nicidecum un fel de leneşă auto-legumizare... El tace pentru a-şi extinde conştientul dincolo de social – dar cuprinzându-l, nici decum excluzându-l: pentru a-şi împlini căutările către propria prezenţă, sine, către acel binecunoscut al nostru „Sunt aici, acum”, AICI, ÎN ACEASTĂ LUME. El doar foloseşte în plus, tocmai pentru această extindere de cunoaştere, alte „unelte”: conştientizate ca fiind cât se poate de umane – doar altele decât cele folosite de omul-industral. Azi ele sunt cele aflate în extindere globală, adică la nivel de umanitate chiar dacă acum insular, dar „insulele” cresc şi se vor face adevărate „continente”, după care va deveni treptat, dar foarte repede, mod unanim cunoscut şi folosit de întreaga omenire. Mă refer concret la cercetarea de tip mental şi călătoria astrală .

Pentru omul societăţii „vestice”, faţă de orientali, lucrurile se complică oarecum, iar acesta este un moment de răscruce în drumurile căutărilor lor – dacă nu se mulţumesc doar cu bani câştigaţi de pe urma primelor lor descoperiri, înţelegeri. Cei care descoperă căile noi, descoperă şi faptul că urmărindu-le se trăieşte greu după regulile vieţii de până atunci (o viaţă dedicată câştigului de bani pentru sine şi familie), şi au de ales una din două:

– ori îşi continuă viaţa şi munca în domeniul în care a activat până atunci, rămânând la o informare generală curentă, susţinută, îmbogăţindu-şi cunoaşterea cea nouă cu noile descoperiri ale altora, întrucât nu poate să se concentreze suficient la mai multe căi deodată: meserie cu câştig şi cercetare proprie mental astrală;

– ori se concentrează la amândouă, trăgând un folos extins, spiritual, din fiecare clipă trăită în lume; când poate, când are timp mai mult, se va retrage spre meditaţie şi cercetare, spre lărgirea prin forţe proprii a cunoaşterii sale în permanentă dezvoltare, sfătuindu-se cu alţii aflaţi în aceeaşi situaţie, preluând mereu noi exemple din jur spre îmbogăţirea experienţei sale generale, împărtăşind rezultatele experienţei proprii, spre bucuria tuturor. 

Sunt paşi ai unui drum comun în general, dar fiecare spirit îşi face paşii potriviţi la momentul potrivit, cu volumul şi intensitatea care trebuiesc înţelese de către cei care, la rândul lor, au trecut deja mai devreme prin aceleaşi etape: chiar dacă formele sunt/au fost mai mult sau mai puţin asemănătoare.

Aşadar, în orice direcţie am privi, viaţa omului care caută spiritualitatea avansată nu trebuie să se bazeze pe excludere decât momentan prin retragere punctuală spre odihnire, după eforturi anterioare intense, pentru întărire şi pentru consolidarea folosirii unor metode noi, negeneralizate încă la nivelul acceptării societăţii noastre. Să simtă că „se aşează” totul acolo unde trebuie, cum spunem noi, românii... Iar în rest, încă mai trebuie să mergem la şcoală, să învăţăm o meserie, simţim nevoia să ne întemeiem o familie – şi cei care simt această nevoie sunt în majoritate încă azi. Încă avem nevoie să îngrijim bătrâni şi bolnavi care nu s-au îngrijit de dezvoltarea spiritului şi întreţinerea pe cale fizică, trupească a propriei sănătăţi – din diverse motive pe care, uite! le putem discuta altă dată, ca să nu mai acuzăm lumea de „netrezire” (deşi am mai discutat despre acest aspect, dar accentele la adresa bătrânilor şi bolnavilor încă nu sunt înţelese, datorită acuzării lor în ultimele milenii de „păcate” mai vechi şi mai noi, „karme” şi alte unelte izvorâte cândva din interesele egoiste ale conducătorilor din epocă). 

Încă mai avem azi, aşadar, „Cezari” cărora trebuie să le dăm „obolul” şi să înţelegem că nu este karmă sau păcat de „ars” (o exprimare preluată fără profunzime tot de la orientali, elemente rupte de un context pe care occidentalii nu l-au înţeles şi l-au răspândit ca atare, mai departe...).

Analizând cele care ne sunt la îndemână şi rămânând în „lumea” lor, drumurile noi cuprind de fapt toate elementele lumii vechi, pe care omul nu ar trebui să le dispreţuiască, excluzându-le din viaţa lui. Ci dimpotrivă, să le preţuiască valoarea, să le ofere o nouă valoare: aceea de a completa şi a oferi stabilitate omului în orice perioadă de trecere de la o etapă la alta, căci din ele a rezultat experienţa şi întărirea sa. Da, unele rămân în stare oarecum latentă, nemaifiind practic folosite cu intensitatea anterioară – ale epocii manuale în plenul ei. Intuitivul actual se transformă în cunoaştere completă la nivelul Pământului, şi nu în mod miraculos, ci pentru că  avem această cunoaştere proprie, cu toţii, dinainte de a veni aici, în acest ciclu de vieţi pe Pământ. Iar acele lumi din care venim îşi trimit mereu reverberaţii spre noi, declanşând – mai rar la început, apoi din ce în ce mai des, amintiri de pe multe meleaguri ce ne-au fost cândva natale... Ne amintim rosturile generale şi personale ale călătoriilor noastre, şi iarăşi cele ce erau înainte doar intuiţii se transformă în conştientizări precise şi înţelegeri ale modurilor în care fiecare clipă trăită acum pe Pământ devine utilă pentru crearea unui viitor în care nu vom mai avea teamă de necunoscut, de necuprins... Venim din locuri din univers cu vibraţii foarte înalte, unde efectele cele mai înalte ale manifestărilor noastre pământene ajung ca reverberaţii interioare pasagere - adică simţiri ca nişte amintiri trecătoare; dar ele, oricât de fine ar fi, influenţează înaintările noastre spirituale din acele locuri, de oriunde ne-am duce. Ele se estompează în vârtejul altor învăţături şi altor amintiri de manifestări, altor conştientizări de manifestări vechi pe care putem să le îndreptăm, aşa cum facem acum, pe Pământ. Dar toate se adună şi puterile pe care le câştigăm din îndreptările noastre ne ajută în continuare în toate evoluţiile noastre. Vom înţelege din ce în ce mai clar acum faptul că sunt treptat, pe măsura înaintărilor noastre, noi limite de depăşit, pe care nu le-am perceput acum, din cauza celor la care ne-am concentrat atenţia în trăirile curente. Apar mereu alte lucruri, alte manifestări pe care le-am iubit cândva, pentru care ne-am frământat, am luptat, am biruit sau nu. Înţelegem şi acceptăm mereu faptul că toate stau la baza unor noi călătorii, în care vom câştiga noi roade spirituale, asemenea celor pe care le culegem – şi le vom culege până la sfârşit – din călătoria şi trăirile îndelungate de pe Pământ, de acum. 

Trăim astfel la nivel macrocosmic spiritual o permanentă universalizare, din care se formează atitudinea noastră generală de deschidere personală către orizonturi infinite, în timpuri eterne, de care devenim din ce în ce mai conştienţi. Reînvăţăm în mediul pământean să valorizăm din nou capacităţile spaţialităţii, temporalităţii, calităţii, volumizărilor micro- şi macro-cosmice, materiilor şi energiilor de joasă frecvenţă care formează în acest loc patul fundamental al unei zone a universului cu toate ritmurile lui ameţitoare – un mediu pe care nu l-am apreciat până acum aici, ci doar privindu-l dintr-o uriaşă depărtare de Pământ... Despre care înţelegem că mai are foarte multe să ne descopere, să ne înveţe să folosim, ieşind treptat ori din confuziile adaptării intuiţiilor de pe alte meleaguri universice, ori din atitudinile învechite ade stare vegetativă (statică) sau animalică (agresivă), specifice acestor subzone universice, formate de un biosistem care are puterea – prin volumul său imens – de a ne influenţa puternic, nedorit de puternic... 

Înţelegem mereu, la mereu alte dimensiuni: materiale, mentale şi sufleteşti în aceeaşi măsură, particularităţile energiilor fundamentale din toate locurile universului, căpătăm o experienţă din ce în ce mai profundă, mereu pe măsura creşterii forţelor noastre radiante spirituale. 

Şi înţelegem tot mai des şi mai profund că totul formează o experienţă pe care o răspândim în calitate de ajutător, fiecare monadă în parte, noilor generaţii de monade care intră în evoluţii spirituale, care au nevoie şi ele de îmbogăţirea experienţei proprii, asemenea ajutătorilor-învăţători înşişi. 

Pare greu la început, dar greutatea în sine este doar o perioadă de învăţătură proprie, chiar din timpul aplicărilor. Se alimentează tot timpul, reciproc, şi ajutători, şi ajutaţi, împletindu-şi obişnuinţele, încredinţările, încercările, ratările şi depăşirile lor. De aceea pare mult, şi greu. Experienţa înseamnă nu numai informare şi aplicarea informaţiilor, ci mai ales armonizarea noutăţilor cu elementele vechiului cunoscut, arhi-cunoscut, împlinit prin rutina care, dacă este doar momentană, are putere de consolidare, de fluidizare comportamentală, de abilitate a folosirilor în orice loc şi timp. Şi tocmai de aceea această rutină, a aplicării vechiului, este un fond vechi pe care noutăţile însă îl remodelează şi îi oferă mereu prospeţime. Vechiul şi noul trăiesc mai departe împreună, se împletesc doar în proporţii diferite, exploziv sau latent, după cum cere mediul de trai, după cum cer societăţile celor ajutaţi. Toate la un loc formează fondul principal de încredere în:

– forţele proprii, în orientarea la faţa locului în orice condiţii de întrupare vor găsi fiecare în parte şi toţi laolaltă, oriunde şi oricând;

– în coordonarea şi ajutorul pe care îl primeşte orice monadă: permanent, chiar dacă mai mult sau mai puţin conştient, în funcţie de dezvoltarea proprie. 

Este însă o dezvoltare pe care începe să o conştientizeze ca fiind în continuă mişcare, eliberare de orizonturi cândva strâmte şi întunecate, o mişcare sprijinită de şuvoaie de puteri nebănuite de sine, care se relevă spre înţelegere şi pătrundere, până atunci înţelese doar de coordonatorii evoluţiilor proprii, ai poporului spiritual propriu. 

Este exact ceea ce aceşti înalţi coordonatori ai evoluţiilor noastre doresc să înţelegem, să acceptăm, să folosim, să urmărim ca efecte în comportamentele proprii, precum şi modul radiant în care se răsfrâng toate asupra întregului mediu ambiant. 

Indiferent dacă conştientizările sunt la nivelul personal, sau familial, sau planetar, sau universal, ele sunt moştenirea pe care trebuie să o lăsăm mai departe urmaşilor, pentru care învăţăm să facem orice sacrificiu pentru ca totul să fie predat mai departe. 

Şi astfel reînvăţăm să oferim alte noi calităţi sacrificiului în sine, să înţelegem cum coordonatorii evoluţiilor noastre nu se retrag departe de noi, ci vin ÎN MIJLOCUL NOSTRU pentru a ne ajuta, indiferent de societatea în care se întrupează. 

Şi, treptat, însăşi ideea de „indiferent cum” sau „indiferent dacă” îşi deschide larg porţile subtile şi arată concret condiţiile în care apare, se dezvoltă, creşte, dă roade fiecare mlădiţă în parte; se întăreşte intuiţia că, de la un moment la altul, se poate deschide orice spaţiu, în orice situaţie trăită, care arată în mod real, concret, cum poate fi folosită orice formă de trai, în orice loc, cum îmbogăţesc condiţiile de trai, concret, experienţa totală a spiritelor. Şi mai ales deschide dorinţa de a transmite semenilor această capacitate de a accepta cu adevărat condiţiile de întrupare, fără o pregătire prealabilă neapărat, adică aşa cum se derulează primele evoluţii ale tuturor monadelor. Abia în asemenea condiţii monadele descoperă ceva pur personal, propriu, cu înţelegeri profunde – nu informaţional, nu religios (care presupune ceva politică), nu neapărat social (adică de grup mai mult sau mai puţin extins), nicidecum simbolist sau cu înţelesuri ascunse. Se înţelege mai clar sensul acelui „nici n-ajunge, nici nu trece” ca fiind ceva real, concret, dar o stare interioară, o stare proprie a celui care aşteaptă mereu o noutate de la viaţă, un sens nou al lui „infinit” şi „etern”, în care nimeni nu a ajuns la un final absolut, ci i se relevă mereu subetape ale lui „nelimitat” pe loc, oriunde ar fi, cuprinzându-se pe sine şi locul, timpul în care este: un loc şi un timp făcând parte din spaţii şi ritmuri universice fără de sfârşit. Simte chiar din spaţiul limitat: infinitul spaţial, chiar din măsurarea solară a timpului: eternitatea... Este conştient de tot ansamblul ale cărui margini nu i se găsesc, căci spiritul liber simte asta. 

Şi experienţa acumulată astfel creează siguranţa flexibilităţii de sine, a puterii de adaptare, o siguranţă cu care poate să se adapteze la orice fel de viaţă pe care o găseşte pe orice planetă. De la atitudinea deschisă, care formează baza de pornire către înţelegerea cuprinsurilor la început nedefinite, se formează şi consolidează trăirea concretă în aceeaşi lume – nicidecum „în altă lume” – cum spunea textul analizat. Este aceeaşi lume, chiar dacă este privită altfel, în profunzimea ei nepătrunsă până atunci, nepătrunsă de mulţi alţii exact în acelaşi timp. 

Deşi înţelegem asta la modul general, vine vremea înţelegerii modurilor fine, subtile, care formează volumul uriaş al acestei „generalităţi” în care se înglobează tot ce vine şi tot ce este deja venit... Şi, foarte important, care nu mai exclude nimic, care foloseşte totul în proporţiile necesare timpului şi spaţiului de întrupare...