Mă bucur că folosim încă un cuvânt vechi cu referire la dialogul nostru cu divinitatea. Muzica cea mai apropiată de sunetele pământurilor noastre – muzica veche, aşa-zis religioasă bizantină – este destul de mult hulită azi, părăsită, distorsionată în cel mai fericit caz: cauza trebuie căutată însă în oboseala spiritului, care simte apropierea finalului de ciclu evolutiv – pământean – şi are nevoie de variaţia care i-a lipsit mult timp: ori pentru că majoritatea oamenilor au fost sclavii puţinilor lor semeni avuţi, ori pentru că au fost relativ liberi într-un ţarc numit „ţară”.
La fel şi rugăciunea.
Nu doresc să fac dizertaţii asupra rugăciunii în sine – le-au făcut şi le vor face alţii mult mai bine decât mine. Tot ceea ce doresc este să aduc în gândirea noastră câte ceva din realităţile lumii noastre pe care ori le uităm, chiar dacă am aflat de ele, ori le-am uitat de mult şi nu ni le-am reamintit încă...
Am văzut în studiile anterioare privind elemente de religie în societatea post-glaciară, câteva considerente privind adevăruri purtate de acest aspect al organizării societăţii noastre pe care îl numim religie.
Dacă vom considera că întreaga societate umană, a tuturor timpurilor, a avut în cuprindere ceea ce azi numim: religie, zei, temple, preoţi – aşa cum gândim azi, facem mari confuzii. Încă... dar în curând le vom înţelege şi le vom corecta. Încredinţările noastre de azi le extrapolăm asupra trecutului şi în egală măsură asupra viitorului. Dar lucrurile au stat şi vor sta cu totul altfel, iar pentru o rapidă orientare în acest sens nu avem de dat decât un exemplu simplu: există oare o religie yin-yang în orient? În toate templele apare acest simbol, oamenii care îşi urmăresc dezvoltarea spirituală din lăcaşurile orientale îl vehiculează transcendent: adică din vechimi care se pierd în negura timpului spre contemporan – şi totuşi nimeni nu s-a gândit să facă din yin-yang o religie, chiar dacă el apare în multe locuri din lume sub forma unei diagrame yin-yang cuprinsă în diagrama hermetică preluată de regele iudeu David şi numită în continuare inclusiv de noi “steaua lui David” … La noi o asemenea diagramă de o complexitate, profunzime şi subtilitate deosebită exista până în 2005-2006 în Templul Ursitelor de la Şinca Veche, însă considerându-se un simbol "păgân“ a fost răzuit, religioşii ortodocşi neputând crede că această împletire a celor două diagrame (yin-yang şi steaua lui David) ar fi în totalitatea lui un simbol coborâtor din adevărurile perene ale umanităţii. Dacă simbolul yin-yang ar fi apărut şi în literatura veche religioasă iudee, ea ar fi fost preluată de cineva, însuşită şi apărută ca atare de-a lungul vremurilor din urmă, aşa cum s-au petrecut lucrurile cu steaua folosită de regele David, preluată de dânsul – dar nefiind izvorâtorul ei. De altfel ştim bine azi că multe simboluri au fost preluate de-a lungul timpului de oameni destul de puţin profunzi, dar care au rămas în istorie drept iniţializatori ai unor asemenea sinteze de o profunzime remarcabilă.
Oamenii au creat în diferite timpuri ceea ce numim azi religii. Religiile vechi se bazau pe aceeaşi realitate ca şi cele mai noi, însă nu neapărat „zeii” s-au schimbat, ci înţelegerile oamenilor cu privire la atitudinile zeilor s-au schimbat în timp. Şi cei care cred, şi cei care nu cred azi în existenţa lor eu consider că au dreptate – şi modul în care ne exprimăm nu oglindeşte întotdeauna ceea ce credem cu adevărat, adică în subconştientul pe care, de asemenea, îl negăm cu vehemenţă nu de puţine ori. Ei sunt încredinţaţi că nu cred în divinitate – dar speră ca lucrurile să se sfârşească „cu bine” , şi chiar aşa se şi petrec lucrurile, fără însă ca ei să conştientizeze că pe de o parte sunt susţinuţi intens de ajutătorii astrali proprii şi că, de fapt, ei intuiesc că lucrurile sunt într-o formă de echilibru care va da naştere la un bine generalizat.
Suntem ca şi copiii care cred că au pronunţat corect un cuvânt, neînţelegând că este deosebire între ceea ce aud (cuvântul auzit) şi ceea ce pronunţă ei (cuvântul rostit). Faptul că unii cred şi alţii nu cred – cu toată pleiada de confuzii, neputinţe, neînţelegeri, etc – nu determină nici schimbarea realităţii, nici schimbarea încredinţărilor altora. Normalitatea încredinţărilor – fie pro, fie contra – nu a schimbat ceva, ci poate doar a vălurit mişcările balanţei între o formă şi alta de încredinţare.
Desigur, nu discutăm aici, acum, despre încredinţările religioase, studiate în exprimarea lor mai mult sau mai puţin profundă de-a lungul timpului; doar o idee aş expune aici, deocamdată, urmând ca toţi să ne aducem aminte, mai devreme sau mai târziu, că toate au rădăcini reale, ni le vom aduce aminte cum au fost şi cum au ajuns azi să le avem aşa cum ştim acum.
Vom ajunge cândva să înţelegem că nu au existat religii diferite, încredinţări diferite, ci doar confruntări între oameni mânaţi de sentimente potrivnice, în timp ce felul în care fiecare om se roagă de îndrumătorii săi divini (adică mai înălţaţi decât sufletul său) nu-l face nicidecum barbar, necredincios sau altcumva. Un zeu cu 4 sau 6 braţe (reprezentare orientală deosebit de profundă) reprezintă sintetic omenirea care putea face orice în alte timpuri, timpuri străvechi, cu „1000 de braţe”: adică cu întreg corpul mental care, prin seturile de raze extrem de active, pare a avea 1000 de braţe, reprezentate sintetic prin 2 sau 3 perechi de braţe, îndreptate în toate părţile. Este exact ceea ce a făcut omul străvechi, care şi-a lăsat astfel în lume moştenirea să-l ajute, să-i menţină în memorie ceea ce avea să fie cel mai important lucru la schimbarea vremurilor, să-şi învingă inerţiile şi încredinţările impuse de alţii. Toate au fost făcute şi lăsate moştenire astfel încât omul să-şi aducă aminte că a ştiut cândva viitorul care aduce revenirea la puterile trecutului, din care îşi va putea continua eternitatea vieţii sale, alături de toţi semenii săi.
Un alt exemplu este omul cu nas ca trompa elefantului – o reprezentare care să-i aducă aminte de dezvoltarea puternică a două elemente din zona anatomică: „şarpele” (aspectul trompei: dacă elefantul ar fi fost peste tot – nu am fi spus „şarpele” frunţii, ci trompa) şi dezvoltarea plexului retrocognoscibilităţii (retrocunoaşterii, cunoaşterea vieţilor anterioare) situat în zona nasului, la care se adaugă zona situată între rădăcina nasului până la cca.1 deget înainte de vârful nasului: zona intuiţiei şi clar-intuiţiei.
Dau aceste exemple întrucât nu prea ne vine a crede că Iisus ne-a spus clar ceea ce vom deveni noi înşine, de la primul la ultimul om, după asemănarea celor pe care el însuşi le-a putut face, arătându-ne clar ce este materializarea efectivă (mult mai mult decât „împlinirea” dorinţelor, aspiraţiilor noastre – aşa cum credem azi), apoi dematerializarea (pe undeva noi nu credem că dânsul s-a referit în faţa judecătorilor săi, cu privire la Templul din Ierusalim: la „stricarea” sau „demolarea” lui, prin dematerializare, în maximum 3 zile – lucru pe care dânsul ştia bine că oamenii nu-l pot face, dar doar el ar fi putut s-o facă şi să-l reconstruiască prin materializare din aerul planetar cu aceeaşi uşurinţă... Dar nu era cazul încă, în acel moment să se realizeze asemenea lucrări, ci doar reamintirea (pentru unii) sau păstrarea (pentru majoritatea) în graniţele dintre subconştient şi conştient, sub forma înmulţirii peştilor şi pâinilor era suficient pentru acel moment.
De altfel cele lăsate moştenire de dânsul începe chiar cu înmulţirea omului fără act sexual, precum şi retragerea din viaţă prin voinţa, prin conştienţa proprie a omului: cu dematerializarea trupului şi continuarea vieţii spiritului în alte haine – cele astrale, ale corpului astral; apoi cunoaşterea tuturor celor văzute şi nevăzute, deplasarea de tip astral prin chiar corpului fizic: zborul de-asupra pământurilor şi apelor, conlucrarea cu entităţile dimensionale (Ilie, Moise – în cazul dânsului), ajutor oferit celor care nu se pot vindeca singuri; şi nu în ultimul rând legătura cu morţii – plecaţii din destin cu corp fizic – dar rămânerea în continuare în contact permanent cu cei întrupaţi cu corp fizic spre finalizarea sarcinilor pentru care am venit cu toţii pe Pământ.
Totul a fost, este şi va fi transcendent: totul vine din trecut, din condiţii diferite de cele cunoscute azi de noi, creează elemente de sarcină transpusă în condiţiile actuale, revine în viitor sub forme asemănătoare, dar completate cu întărirea prin tot ceea ce a trăit omenirea în „groapa” vibraţională din care tocmai ieşim acum.
Rugăciunea este de fapt o corespondenţă, sfătuire până la conlucrare – fiecare în felul său – a omului cu Dumnezeu, cu zeii, cu entităţile ajutătoare, după cum le numim în fel şi chip: pornind chiar de la faptul că îl mai credem pe Dumnezeu un moş bătrân aflat în cer. Chiar dacă imaginea a fost demitizată de astronomi cu telescoapele lor şi de călători spre Lună sau alte planete, noi tot credem asta, iar această încredinţare are o bază foarte reală, rămasă în conştiinţa oamenilor după chipul ajutătorilor celor mai apropiaţi de omenire, de multe ori chiar aflaţi printre noi, oamenii, în propriile noastre locuri de trăire. Este Moşul este Cel Bătrân de Zile, protectorul atotputernic care apără de răul fundamental: acel rău al întreruperii destinelor oamenilor pe Pământ. Moşul este cel care se află undeva între Cer şi Pământ, iar acest lucru este cât se poate de real, de adevărat – deşi este vorba despre o subtilitate pe care nu o putem exprima deocamdată prea uşor în cuvinte: despre un sub-strat universic, un loc interdimensional care se poate spune că se află şi cu noi, şi de-asupra noastră, în straturi vibraţionale diferite, tangente şi împletite în acelaşi timp, după funcţionări de fizică superioară ale materiei stratului nostru dimensional. Este şi nu este, apare şi dispare, dar oricum este în funcţie de necesităţile oamenilor şi de ritmurile naturale de vibraţie ale galaxiei întregi. De aceea aşezările moşilor pot apare – dacă acest lucru este de folos într-un anumit moment ales de dânşii, pentru oameni – aşa cum ştim despre cele cunoscute din diverse scrieri: Shamballa, Agartha, Tule, etc. (după limbajul locuitorilor din regiune).
Personal sunt încredinţată azi că ne vom lămuri cu toţii foarte curând. Ne-am întrupat în condiţii atât de grele, ştiind bine că vom fi mereu ajutaţi şi direct, personal, şi prin atenuarea – de către dânşii – a efectelor ravagiilor pe care le facem pe Pământ.
De aceea credem în divinitate fără ca să avem probe concrete, „ştiinţifice”, demonstrabile. Credem pur şi simplu: intuim – este poate cel mai corect spus.
Şi discreţia ajutătorilor de acest fel nu este o probă pentru noi, oamenii, ci o protecţie pentru restul vieţuitoarelor planetare, care nu sunt obişnuite cu manifestarea permanentă, directă a unor energii uriaşe în mişcare, nici nu au simţurile setate pe percepţia macrostructurilor universice sau planetare, pe care le-ar folosi obosindu-le. Iar noi, oamenii, în calitate de elevi la şcoala ajutătorilor, avem perioade – scurte, dar puternic marcate – de simţire asemănătoare celorlalte vieţuitoare planetare, pentru a înţelege la un moment dat modul în care trebuie să ajutăm doar prin intuiţia existenţei ajutătorilor şi elementelor matriceale planetare de ajutor pentru stabilitatea vibraţiei, şi nu prin abordare directă a celor „nevăzute şi neauzite”. Acesta este drumul învăţăturilor noastre pe asemenea meleaguri universice, şi învăţăm tot timpul câte ceva mergând pe acest drum.
Fără această încredinţare a adevărului intuiţiilor privind existenţa divinităţii, nimeni nu ar fi avut curajul să se întrupeze pe Pământ, într-o astfel de conjunctură galactică. Chiar şi cei care nu cred până ce nu văd concret, până ce nu este demonstrabil totul convingător: înainte de toate aceste veacuri grele, ei s-au bazat pe acest fel de ajutor discret, înţelegător şi iubitor.
Şi simţim undeva în interiorul nostru, şi chiar în exteriorul nostru această formă de ajutor, chiar corespondenţa cu ajutătorii, cu îndrumătorii de destin.
DE ACEEA CREDEM.
Unii dintre noi chiar şi în faţa morţii.
Din ce în ce mai mulţi oameni simt schimbarea conjuncturilor de viaţă, schimbarea vremurilor, sfârşitul lumii vechi şi venirea unei alte forme de viaţă. Fiecare simţim propriile noastre puteri care se schimbă – însăşi schimbarea ne face mult mai conştienţi decât ajunsesem să fim în ultima fază a plenului vremurilor trecute. Simţim puterile care ne dau forţe, aripi să scăpăm de jugul semenilor noştri – nicidecum al divinităţii care ar face din noi sclavii, robii săi, după cum se exprimă mulţi. Umilinţa în faţa divinităţii capătă noi sensuri şi le înţelegem din ce în ce mai clar: modestie, simplitate, sinceritate, înţelegere, toleranţă, acceptare. Prietenie. Conlucrare, sub bagheta divină atotcuprinzătoare. Divinitatea ne-a lăsat să descoperim singuri adevărul şi mai ales să înţelegem că la baza celor petrecute au stat neputinţe pe care toţi le avem, prin care toţi trecem, ni le cunoaştem bine mai devreme sau mai târziu. Şi vom lucra cu noi înşine pentru întărirea acelor aspecte ale experienţei noastre care să ne ajute să înfruntăm orice condiţii de viaţă cu curaj, cu o spiritualitate elevată, inteligent şi iubitor în acelaşi timp.
Schimbarea vremurilor, al cărei parfum primăvăratec îl simţim deja bine acum, ne va aduce totuşi conştientizarea faptului că permanent a fost posibil dialogul cu divinitatea, cu părinţii noştri spirituali înălţaţi: nu neapărat ei fiind întrupaţi de pe alte planete – existenţi de altfel, dar văzându-şi de treburile lor. A fost întotdeauna posibil un dialog între noi şi ajutătorii apropiaţi: entităţile astrale din preajma noastră, precum şi entităţile din dimensiunile structurale paralele, apoi îngerii şi arhanghelii – cu toţii fiind sub coordonarea părinţilor tuturor: marii creatori, făuritori ai tuturor universurilor în care ne desfăşurăm eternitatea vieţii noastre. Oriunde ne-am duce în acest univers ne vom întâlni cu toţii, căci suflarea părinţilor noştri se împleteşte strâns, la cel mai înalt nivel, pentru a ne susţine şi pe noi, şi viaţa de toate felurile, şi toate creaţiile lor din universuri, şi universurile înseşi. Totul devine una şi aceeaşi formă de viaţă, chiar dacă fiecare monadă îşi păstrează personalitatea: mult hulită azi de unii dintre noi, sub puterea influenţelor celor care nu ne doresc dezvoltarea reală şi echilibrată a personalităţii umane – a fiecăruia şi a tuturora la un loc.
Omul a putut intui însă întotdeauna legătura directă pe care a avut-o cu ei, cu cei aflaţi pe fiecare treaptă a verticalei spirituale coordonatoare; rugăciunea ne-a încurajat în mică măsură să formăm un dialog între noi şi dânşii, dar a avut calitatea de a ne păstra mereu în legătură sufletească cu ei – cu ceea ce am numit sintetic în ultimele milenii: Dumnezeu.
Reprezentanţii oficiali ai religiilor abrahamice (mozaică, mahomedană şi creştină), moştenitoare a practicilor religioase generalizate în Mesopotamia, Arabia şi Egipt, au făcut din elementele normale ale înaintărilor evolutive ale pământenilor momente de posesie legală, obligatorie şi pedepsitoare, dorind întărirea practiciisimple, indiferent dacă omul dă sau nu dă dovadă de simţire şi gândire. De fapt, întemeietorii practicilor au ştiut că acum gândirea este mai apropiată omului, după obişnuirea cu vorbirea degajată, fluidă; gând care este de fapt o vorbire interioară: prin articularea de sunete care imită înlănţuirea sunetelor fundamentale din univers. Au ştiut că doar acest moment este micul moment al omenirii de posibilitate a detaşării de gândul generalizat, adică folosit în orice moment al vieţii – de acţiuni şi de repaos în egală măsură – şi au ştiu că în această clipă a omenirii (chiar dacă „clipă” înseamnă multe sute de ani) se poate capta atenţia omului şi se poate manipula spre deservirea lor. Restul este o istorie deja cunoscută, pe care trebuie s-o avem în vedere pentru a ierta şi a ne continua drumul spiritualizărilor de cea mai înaltă calitate, pentru a cărui posibilitate de continuare, şi de ajutor oferit continuării, am venit cu toţii pe Pământ.
Şi pentru că a venit vorba despre vorbire şi gândire articulată, putem să discutăm puţin despre ele. Da, nu avem numai vorbire articulată, ci şi gândire articulată. Putem să ne gândim asupra faptului că avem nevoie, pentru evoliţiile noastre, şi de emisii de sunete exterioare – comunicarea noastră prin vorbire de toate zilele – dar în egală măsură şi de emisii de sunete interioare. Avem nevoie de un dialog interior cu noi înşine pentru:
– planificările acţiunilor noastre;
– pentru analize interioare ale propriilor noastre manifestări curente în lumea înconjurătoare – care devin de fapt, treptat, cristalizări ale înţelegerilor noastre;
– pentru dialogul personal cu cei care există dincolo de percepţiile noastre: prin dezvoltarea accentuată a unor alte percepţii, prin intermediul unor alţi senzori – senzori ai corpurilor de vibraţie superioară corpului nostru fizic. Este un dialog cu entităţile noastre superioare ((cu îngerii numiţi popular): adică cu entităţi astrale, dimensionale, coordonatori ai evoluţiilor noastre, după cum sunt şi sarcinile fiecărui întrupat în societatea planetară.
Iar acest dialog interior cu cei care sintetic îi numim Dumnezeu, sau mai puţin sintetic: zei, sfinţi, maeştri înălţaţi, se sprijină pe activitatea interioară şi exterioară a rugăciunilor cu care am fost, şi suntem încă obişnuiţi din perioada imediat anterioară.
Rugăciunea inimii din religia creştină îşi doreşte să unească mintea cu inima omului, reunindu-le dintr-o aparentă schizmă neînţeleasă corect de cele mai multe ori: una simţim, alta gândim să facem şi în continuare facem şi vorbim în acelaşi mod diferit. Iar aceasta a fost şi este o rugaciune în primul rând pentru majoritatea reprezentanţilor oficiali ai religiei din toate timpurile (conducătorii, administratorii, autorităţi de toate felurile), de la remodelarea cărora ar fi trebuit să pornească imboldul şi ajutorul oferit oamenilor, „păstoriţilor” lor... Dar s-a oferit oamenilor de cele mai multe ori şi această rugăciune, dar şi toate celelalte, în primul rând pentru a le abate atenţia de la strategiile de control create de majoritatea administratorilor religioşi, de impunere, de pedeapsă, de sclavie de fapt.
Concret, fiecare om ar trebui să fie conştient că de cele mai multe ori nu este câtuşi de puţin autentic, şi ceea ce simte nu exprimă şi nu imprimă adevărul în vorbele, şi apoi în faptele sale. Ţelurile urmărite ale multora trec de vocea curată a interiorului sufletesc sau a îngerului care ajută cu îndemnul la un gând curat – considerând că da, aşa este cinstit, dar în această lume nu pot trăi bine fiind cinstit...
Şi vor descoperi, rând pe rând, că se poate trăi totuşi cinstit, frumos, înălţător, dacă toţi oamenii ar trăi în acest fel, şi pot s-o facă, căci au multă experienţă din evoluţiile anterioare.
Împletirea minţii cu inima – curată, cinstită, deschisă, cu efortul de a mlădia propriul comportament spre bunătate şi cuminţenie, ar ajuta în orice situaţie şi s-ar lăsa ajutate astfel de verticala spirituală ajutătoare: care crează absolut toate condiţiile de înaintare şi de susţinere radiantă, concretă, reală, a eforturilor pe care orice spirit trebuie să le desfăşoare pentru trăirea sa eternă.
În acest fel nu mai există nici sens religios, nici sens laic. Nu mai suntem decât fraţi, prieteni, ajutători şi ajutaţi. Ne împărtăşim experienţa, învăţăm unii de la alţii. Trăirea generală devine profundă şi neinteresată decât în dorinţa de a ajuta prin orice fel de manifestare. Pe fiecare treaptă personală de evoluţie, rugăciunea devine astfel înţelegere treptată a împletirii tuturor formelor de ajutor, un ajutor din ce în ce mai complex, de la cele ale manifestărilor prin corporalitate – până la puterea de a uni radiaţia proprie cu aceea a verticalei spirituale coordonatoare (Dumnezeu).
Şi pentru asta nu ne-ar mai rămâne decât să mulţumim...
Dar pentru a ajunge acolo, înseşi corpurile noastre de început evolutiv ne ajută în modul cel mai complex şi mai subtil posibil. Mult timp oamenii au fost îndrumaţi chiar de către reprezentanţii religiilor să-şi dispreţuiască corpul – şi o mai fac cu sârg chiar şi azi, crezând că asta cere Dumnezeu... Dar nu este de loc adevărat – corpurile noastre ne învaţă să ne manifestăm, să ne orientăm în infinitul spaţio-temporal, să ne folosim radiaţia spirituală care se scurge prin toate structurile lor învăţând mişcarea pe care o vom face la un moment dat fără corp – dar cu abilitatea cu care cândva am folosit corpurile de întrupare. De aceea, spre exemplu, vorbim de minte şi de inimă: ne raportăm la corpurile noastre, pe care le cunoaştem deocamdată însă atât de puţin, pentru a ne stabili repere de trecere către înţelegerea esenţei lor: folosirea stabilă, flexibilă, echilibrată şi sigură a radiaţiei spirituale/monadice care le constituie şi le susţine existenţa.
RUGĂCIUNEA NOASTRĂ CEA DE TOATE ZILELE...
Gândirea sub formă de cuvânt articulat, a fost ajutată să se dezvolte în toate felurile mai ales în ultimul secol, la nivel de mase largi umane. Să nu uităm că ea a fost sărăcită în ultimele milenii prin viaţa grea a majorităţii oamenilor, dar s-a consolidat în ultimul timp, căci era deja una dintre sarcinile generale ale omenirii. Nu numai activitatea noastră generală a avut de câştigat de pe urma ei – şi ar fi bine să nu ne lăsăm influenţaţi de voci care spun că gâdirea nu este bună, nu este a spiritului – doar pentru că se porneşte unilateral în astfel de propovăduiri de la folosirea ei spre distrugere şi îmbogăţire materială personală sau de grup restrâns. Prin intermediul gândului, omenirea a păstrat legătura cu divinitatea, indiferent de religie, de activitatea desfăşurată în legătură cu entităţile astrale ajutătoare ale oamenilor şi planetei întregi. Omul a păstrat, prin intuiţiile sale, legătura cu cei care i-au promis un ajutor permanent pentru a trece cu bine prin toate trăirile grele ale unor vibraţii foarte joase. Nu a cerut orice fel de ajutor, a cerut ajutor să izbândească în sarcinile de destin pe care şi le-a conştientizat ca fiind necesare pentru a-şi forma, după terminarea destinelor, o idee profundă asupra felului în care a păstrat cunoaşterile sale acumulate anterior prin tot universul – până la cea mai joasă vibraţie pe care o poate suporta momentan. A cerut să poată conştientiza diferenţa între ceea ce manifestă la nivelul acesta foarte scăzut şi nivelul de manifestare la care a ajuns personal în vibraţiile înalte din care a venit pe Pământ. O astfel de diferenţă o înţelegem privind situaţia unui om extrem de bogat obligat să suporte o sărăcire peste noapte – comparativ cu un om sărac care nu prea are ce pierde. Dacă nu am veni din vibraţii foarte înalte – nu ne-am comporta în acest fel, cu disperarea celui care a pierdut tot ceea ce-l obişnuise să trăiască uşor, îndestulător şi frumos. Tocmai o asemenea greutate trebuie ajutată aici, la început de drum, căci pe măsura adâncirii în evoluţii se estompează apoi tot mai mult greutatea, creşte abilitatea adaptărilor rapide la situaţii existente pretutindeni, şi din ce în ce mai puţine greutăţi se ivesc într-un asemenea trai lipsit, modest – dar tocmai bun pentru a scoate la suprafaţă abilităţi de descurcare în condiţiile existente la întrupare. Şi ne sprijină intuiţia că va apare la momentul oportun exact ceea ce este necesar pentru a trece cu bine peste greutăţi, gura de oxigen, ideea salvatoare după încercări proprii greu sau de loc izbăvitoare: aceasta a fost, este şi va fi întotdeauna speranţa, încrederea în ajutorul divin, venit din nevăzut.
Rugaciunea ne-a ajutat şi ne ajută în continuare, chiar dacă de cele mai multe ori unii dintre noi nu mai simt azi nevoia să se roage, căci intuiesc sau cunosc direct faptul că Dumnezeu ştie clar cum să ne ajute, ştie bine ce ne trebuie încă înainte de a sesiza noi necesitatea momentului; şi ceea ce este mai important decât orice, conştientizăm că ajutorul s-a pornit de mult, cu mult timp înainte să apară situaţia grea sau imposibil de rezolvat doar prin forţele întrupatului.
Comunicările astrale ne spun azi că suntem co-creatori şi puţini au înţeles sensul larg şi profund al acestui fel de impuls astral: credem doar că, dacă ne punem o dorinţă în minte, ea se va îndeplini – se va „materializa” cândva, mai devreme sau mai târziu. Dar dacă se împlineşte cu adevărat ea nu a fost o simplă poftă stârnită din invidia la adresa altui posedant, o simplă fiţă de a pofti la ceva existent în această lume – ci a fost o intuiţie privind posibilităţile proprii de destin.
Alţii nu primesc pentru că, de fapt, au nevoie de cu totul altceva...
Şi vom înţelege bine acest lucru cândva...
Însă ideea de co-creator ar trebui să ne conducă la înţelegerea faptului că învăţăm să fim co-creatori cu Dumnezeu, dar pentru a ajunge acolo suntem abia în faza copilului care se joacă cu plastilină: foarte important pentru deprinderea de creaţie, dar nefiind încă ajunşi în faza finală pe care ne-o credem acum...
Şi mai concret, ideea – şi înţelegerea – ar trebui să cuprindă:
– dorinţa de a obţine ceva: dar muncesc în acel sens, iar pe drumul obţinerii voi „câştiga” mult mai mult decât mi-am propus: experienţă, învăţătură, o bogăţie de înţelegeri. Mulţi pot fi dezamăgiţi că, dacă au avut încredere că vor primi oricum, orice vor cere, cred că vor fi ajutaţi fără a face nici un efort, fără a mişca un deget, şi iată că nimic nu s-a „materializat”. Vor învăţa că „Dumnezeu te ajută – dar nu-ţi bagă şi în traistă” – cum spune românul;
– acţiunea totală a viitorului ca fi o activitate extrem de bogată, maxim creativă mental: şi în planul gândirii, şi în planul creaţiei. Creaţia mentală se dezvoltă şi se aprofundează la o scară practic infinită, ceea ce conduce la înţelegerea faptului că ceea ce învăţăm aici, acum, sunt trepte către o creaţie infinit superioară, universică în adevăratul sens al cuvântului: nu existentă simplu în acest univers, ca parte a sa, ci o creaţie de natura macrostructurilor componente ale universului, care ţin soarta universului şi a celorlalte universuri în plasa armoniilor sale, le întreţine şi le remodelează permanent în funcţie de cerinţele mereu schimbate ale evoluanţilor. Toate sunt de o mărime, complexitate, subtilitate, funcţionalitate uriaşe, incomensurabile din perspectiva pământeanului, dar realizarea tuturor acestora se face în comun cu participarea unor enorm de multe entităţi înalt-coordonatoare, într-un gând unanim, cu forţe îndreptate către acelaşi ţel comun: un ajutor înălţat, altruist etern şi infinit – profund iubitor pentru orice viaţă din sufletul său divin...
Să mulţumim...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu