PINK MONDAYS: 12.decembrie.2011

MUNTELE...
A venit vremea poveştilor!...
Azi o să vă spun o poveste frumoasă (cred, sper eu!!) despre munţi.
Despre oamenii străvechi şi despre munţii lor...

Viaţa noastră spirituală poate fi asemănată unui munte, pe care urcăm clipă de clipă. Şi fiecare vârf atins este experienţă acumulată la suma tuturor vârfurilor atinse în eternitatea vieţii noastre de spirit întrupat.

Munţii nu au fost întotdeauna călătoriţi de toţi oamenii: se năşteau şi trăiau în munţi doar oameni cu spirite înaintate, cu experienţă multă, în special în domeniul adaptărilor de la un fel de viaţă la altul, spirite întrupate pe Pământ în locuitori ai pădurilor: pădureni.
De fapt populaţiile umane au cunoscut două feluri de astfel de oameni foarte experimentaţi: pădurenii şi muntenii. Cei mai avansaţi dintre pădureni erau locuitori şi ai pădurilor, şi ai munţilor. Oamenii nu le călcau hotarele nu de frica animalelor – care nu erau de loc atât de agresive cum sunt în zilele noastre, căci şi oamenii erau deosebit de calmi, cu suflete iubitoare, păstrători ai vieţii de pretutindeni. Cauza consta în faptul că omul se simţea obligat de cunoaşterea şi activitatea sa curentă să proceseze simultan totalitatea informaţiilor venite către sine din mediul planetar, prin energiile vehiculate peste tot: de la, şi către multitudinea vieţuitoarelor planetare – vegetale şi animale deopotrivă; în acelaşi timp, fiecare om avea de aplicat şi învăţăturile anterioare, de o complexitate uriaşă, incredibilă aproape pentru noi, azi. O parte din populaţia lumii putea să trăiască în acest mod deosebit de complex, în mijlocul pădurilor şi pe crestele munţilor, însă majoritatea oamenilor trăiau la şes şi înafara pădurilor, drept pentru care aşezările umane se constituiau numai în astfel de condiţii la începuturile lor.
Schimbarea a venit numai după o perioadă îndelungată de timp, necesar adaptării populaţiilor spirituale de pretutindeni la viaţa pământeană. Mai precis, după realizarea tuturor aplicaţiilor de creaţie materială mentală, specifică Pământului, specifică momentului de evoluţie al spiritelor umane într-un loc cum este Pământul. Abia după ce toate aceste aplicaţii s-au finalizat pentru toate populaţiile umane de pe Pământ – pentru fiecare om după experienţa şi puterea personală, abia în acel moment oamenii au putut să se apropie de păduri şi de munţi.
Iar munţii erau deja pregătiţi pentru sosirea oamenilor...
Azi ne închipuim că o astfel de „pregătire” constă în construcţia de şosele, cabane, indicatoare rutiere, poduri, din loc în loc refugii cu câte ceva de cumpărat...
Pregătirea munţilor, după necesităţile oamenilor şi ale tuturor vieţuitoarelor pământene în acel moment, după metodele mentale străvechi, sunt de fapt rădăcina intuită după necesităţile omeneşti normale din toate timpurile, cu cele specifice ale puterilor omeneşti ale timpului. Omul străvechi cercetase bine deja planeta, având disponibilitatea corpului său fizic de a se deplasa pe verticală şi pe orizontală – doar prin concentrarea atenţiei sale spre activitatea pe care o necesita. Deplasarea se putea face mult mai rapid decât azi, prin mersul plutit la suprafaţa pământului sau apelor, căci omul avea sistemul corporal fluidic extrem de dezvoltat, sistem care susţine corpul fizic: pe vibraţie personală foarte înaltă, vibraţia medie stelar-planetară fiind atunci la rândul ei deosebit de înaltă.
Însă dacă omul avea nevoie să circule pe distanţe foarte mari şi rapid, el folosea nave proprii de forma unei carcase protectoare, pentru a evita contactul său cu praful planetar şi pentru a evita impactul microorganismelor din aer cu complexitatea corpului fizic omenesc. Nu era o navă realizată şi propulsată tehnologic, nu folosea nici un fel de combustibil – fie el şi atomic – căci obiectul în sine era realizat prin compactizarea fluxurilor de materii şi energii din aerul planetar, iar deplasarea se realiza prin forţa spiritului, prin concentrarea sa în spaţiul de înaintare, la fel ca orice altă vieţuitoare care se poate deplasa astfel. Nava avea toate caracteristicile unui obiect care trebuie să străbată aerul, facilitând strecurarea sa prin păturile de aer planetar, precum şi o suprafaţă asemănătoare sticlei, neporoasă, formată din straturi special compactizate de materii eterice şi pământoase. Numai în acest fel omul se putea declara mulţumit de ceea ce îşi propunea întotdeauna: să îmbine necesităţile sale cu dragostea sa ancestrală de a proteja lumea micilor vietăţi de pretutindeni. Era foarte conştient de toate cele pe care le primea din partea fraţilor săi planetari, care îi ofereau miracolul unei vieţi atât de pline pe această planetă – ca peste tot, de altfel, în universul evoluţiilor lor.
Dar omul avea nevoie să cunoască încă şi mai profund viaţa de pretutindeni: din pădurile şi de pe munţii planetei.
Şi ajutătorii care trăiseră mereu în vârful munţilor, între crestele lor, pregătiseră munţii pentru ei: din loc în loc se vedeau – cu ochii trupului şi cu cei ai minţii deopotrivă – culoare eterice care şerpuiau blând de la poalele munţilor către vârfurile lor. Formate pe nivele de vibraţie stabilite în funcţie de vibraţiile locurilor străbătute, culoarele puteau fi folosite de oamenii din văi, protejându-i şi pe ei de vâltorile energiilor pământurilor, şi vieţuitoarele care astfel apropae că nu mai simţeau prezenţa călătorilor.
Atunci când oamenii şi vieţuitoarele acestor locuri s-au adaptat treptat prezenţei lor reciproce, oamenii au subţiat încet-încet culoarele – până la dematerializarea lor completă. După care, tot treptat, nu au mai folosit rute speciale, ci au putut străbate orice forme de relief. În orice direcţii.
Dar lumea călătorea în acest fel numai atunci când avea nevoie de cercetare şi când bioritmul mediului local făcea posibile asemenea călătorii: individuale, tăcute, pline de dragoste pentru întreaga viaţă planetară...

Muntele este azi greu de urcat: şi fără frică de animale, şi cu corpurile noastre de multe ori lipsite de putere. Asemănăm muntele cu viaţa grea pe care o avem uneori, cu greutatea de a ne păstra spiritualitatea cea mai înaltă în mijlocul unei lumi ce pare că şi-a pierdut de tot valorile morale şi creatoare cele mai înalte şi subtile.

Eu vă doresc să urcaţi cu curaj toţi munţii vieţii voastre, cu încrederea că, de undeva, neştiuţi dar ştiindu-ne bine neputinţele, ajutători minunaţi ne pregătesc deja drumurile către înălţimi, ni le veghează cu drag, se bucură din tot sufletul lor mai ales când ne văd luând totul în viaţă cu curaj, cu demnitate, cu drag de toţi şi de toate...