CÂT ESTE DE NORMAL SĂ DISPREŢUIM??...

Şi pun această întrebare pentru că toţi oamenii dispreţuiesc ceva: chiar şi insular, şi fără să-şi dea seama de la bun început – ci numai printr-o matură autopercepţie doritoare de a cunoaşte net adevărul despre propria persoană.
Aşadar, unii dispreţuiesc chiar dorind să o facă, conştient. Şi majoritatea oamenilor care dispreţuiesc cu încredere în manifestarea lor, care prin dispreţul lor se delimitează de "tagma" celor dispreţuiţi astfel, nici nu vor să-şi schimbe atitudinea. Degeaba vorbeşti cu ei: ei dispreţuiesc în egală măsură şi pe cei care au convingerea că fac mai puţin decât ei, dar şi pe cei care pot să-i înţeleagă şi pe unii, şi pe ceilalţi: în acest fel se simt puşi în aceeaşi "tagmă" cu cei pe care îi dispreţuiesc, iar asta este totul neconvenabil pentru ei...
Sigur că pentru cei care îi pot înţelege pe toţi, căci fiecare se manifestă conform puterilor lor spirituale şi conform experienţei pe care au acumulat-o până în prezent, merg pe varianta de gândire interioară propusă în articolul "Omule, adu-ţi aminte cine eşti!" (http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2011/12/omule-adu-ti-aminte-cine-esti.html)

Este evident că unii oameni oricât ai vrea, tot se vor crede superiori prin tot felul de puteri pe care le câştigă în lumea aceasta... Orice fel de "ajungere" poate fi o unealtă pentru a dispreţui... Dispreţul celor săraci pentru cei bogaţi este cel mai dureros, dar în egală măsură şi dispreţul celor bogaţi pentru "prostia" celor pe spinarea cărora s-au ridicat şi îşi exercită puterile – este deopotrivă de dureros...
Unii îi dispreţuiesc pe alţii, împreună dispreţuiesc pe cei pe spinarea cărora s-au ridicat... Deocamdată este normal pentru vibraţia în care trăim cu toţii – joasă şi împingând la luptă pentru un anume fel de supravieţuire: pentru animale într-un fel de supravieţuire – pentru oameni în alt fel.

Cei care ajung la un grad înaintat de cultură şi rafinament dispreţuiesc pe toţi ceilalţi, oamenii care nici nu au căutat cultura vreodată, deşi ar fi avut posibilităţi măcar minime în societatea noastră. Astfel de oameni culţi au căutat doar să se menţină într-un anume nivel material, curaţi şi ordonaţi, purtându-se stilat cu lumea, dar în sinea lor se împart în iubitori şi dispreţuitori – chiar dacă nu-şi dau bine seama de acest lucru.
Cu cei din categoria necultivaţi nu poţi decât rareori discuta, cu atitudine de bunătate neevidenţiată, din care treptat le poţi strecura o învăţătură doar prin exemplu personal. Cei cultivaţi şi dispreţuitori pot fi abordaţi uneori, dacă nu cumva paharul lor este prea plin şi viaţa nu l-a deşertat prin greutăţi. Dar abordând această temă cu cei prietenoşi, care nu dispreţuiesc, dar care oferă şansa de a se afla în relaţii cu dispreţuitorii, le poţi strecura învăţătura pe care ar putea doar ei, cei care oferă admiraţie celorlalţi, să le-o ofere prin exemplu personal. Este o strategie care dă întotdeauna rezultate, dar în timp. Important este să avem răbdare şi să nu ne schimbăm atitudinea, influenţaţi de atitudinea nesatisfăcătoare a celor care au nevoie de înţelegere şi respect.

Pentru că preţuirea este de fapt respect. Numai arătând respect putem să ajungem la sufletul celor care dispreţuiesc...

Trebuie să înţelegem că dispreţul nu este o strategie, că cei care se cred în putere, şi lovesc – grosier sau subtil – în semenii lor nu trebuiesc dispreţuiţi. Cu dispreţul nostru nu facem decât să întărim dispreţul lor. Ei au cert un punct de lumină în ei – uneori mai mare decât am crede... alteori mai mic, dar existent, cert ! – şi acela trebuie să fie întărit. Aşadar cu astfel de oameni doar înţelegându-i şi dorindu-le clar ridicarea, cu speranţă fără şovăire, se poate trăi. Poţi să nu vezi rezultatul cu asemenea oameni, dar le foloseşte cu siguranţă: un strop de la noi, un strop de la alţii – se ajunge la o masă critică de conştientizare care să aducă propria simţire a omeniei şi respectului de sine şi de ceilalţi în mijlocul cărora trăiesc.

De remarcat faptul că, oricât aş gândi o strategie de ajutor, nu rămân la strategie, ci doar îmi lămuresc cu cine pot discuta mai profund şi cu cine pot discuta mai puţine lucruri. Iar aceasta este o formă de respect faţă de cei din jurul meu – le respect dorinţele şi neputinţele deopotrivă. Important este să nu ne delimităm, distanţăm de nimeni, chiar dacă ne trezim influenţaţi subconştient, fără să ne dorim, de asemenea sentimente care irump uneori la suprafaţă, prin comportamentul nostru – în conştient, mirându-ne de unde au venit asemenea manifestări pe care nu le apreciem: şi care ne determină la un moment dat să ajungem să ne dispreţuim pe noi înşine... Influenţarea noastră reciprocă este bună, căci ea este o formă de conştientizare a celor cu care ne confruntăm în această lume, şi conduce la formarea unor înţelegeri şi a unor strategii de păstrare a propriei atitudini de viaţă, consolidându-se chiar prin lupta-munca interioară de a ne păstra în propria atitudine curată.

PÂNĂ LA URMĂ ESTE VORBA DESPRE A AVEA CREDINŢĂ ÎN OAMENI, LA FEL CUM AVEM CREDINŢĂ ÎN DUMNEZEU... Să credem în eternitatea învăţăturilor, în infinitul timp pe care îl avem la dispoziţie şi în universalitatea spiritelor de pretutindeni...
Doar că uităm deseori acest lucru...