UN FEL DE SCRISOARE CĂTRE NOI, CEI CARE NE REVOLTĂM...

Într-o seară am poposit şi eu pe blogul unui om pe care îl apreciez în mod cu totul deosebit. În continuarea demersului său, am comentat. Iritată, la un moment dat am devenit chiar sarcastică. Chiar nu râdeam în timp de tastam, deşi în majoritatea cazurilor ori sunt serioasă şi concentrată, ori râd sincer, ori sunt gingaşă în gândul meu. M-am străduit mult până să fiu aşa, până când am reuşit de mai multe ori... Dar uneori nu reuşesc. Şi nu mă strădui mai departe, necăjindu-mă pentru că nu-mi reuşeşte întotdeauna, sau pentru că mă revolt în sinea mea, fără să ajung la exacerbarea care să mă scotă din echilibrul interior. Am învăţat că există o diagramă care poate fi interpretată în fel şi chip: diagrama Yin/Yang, aceea cu doi peştişori îngemănaţi, unul alb şi altul negru. Întotdeauna în lumină există un punct de întuneric – de la care poate porni întunericul să se împânzească: în lipsa atenţiei şi şi fără concentrare. Întotdeauna în întuneric există un punct de lumină, de la care poate porni lumina să cucerească, cu dăruire generoasă, bunătate, cuminţenie şi cunoaştere.

În fiecare moment al vieţii putem folosi punctul pe care ni-l apropiem ca să facem ceva. A denigra punctul de întuneric înseamnă a nu ne mai strădui să răspândim lumina în jurul nostru, cunoscând întunericul şi potenţialul său. Este începutul de învăţătură, este început de aplicare. Este parte de învăţătură aplicată în medii care au nevoie de ea: avem şi noi nevoie, noi o aplicăm şi oferim experienţa noastră celor care au nevoie de ea.
Şi am mai învăţat din istoria multimilenară a omenirii că, în vremuri luminate noi, ca spirite care ne-am dorit cu orice preţ (al durerii, al lacrimilor, al ruşinii) ne-am dorit să petrecem învăţătura noastră şi să cunoaştem învăţătura altora... În timpuri grele, dar pentru care ne-am odihnit prelung înainte de începutul lor...
Şi acum trăim acele timpuri aşteptate şi ne străduim: să trăim, să învăţăm, chiar să şi ajutăm să fim învăţaţi. Şi să fim recunoscători pentru toate acestea.

Aşadar, nu vreau să mă ascund în spatele tastaturii: iritată, revoltată, în seara aceea m-am mai întâlnit cu blogul unui alt prieten, cu un articol tot pe aceeaşi temă. Şi dăi, şi începe din nou! „Că uite! Tocmai vin de la cutare, şi el la fel...” şi... Şi când a apărut comentariul afişat, m-am scuturat cu putere, ca un criminal care îşi vede victima la pământ...
Doamne, iartă-mă...
Era vorba despre construcţia Catedralei Neamului – cu sute de milioane euro la bătaie, care mă revoltă ori de câte ori văd scris pe undeva.
Azi, scriind toate acestea, nu mă mai revolt. Mă plimb peste tot, constat că nu mă revolt, dar am rămas cu ideea că nu este corect. Ori de câte ori va trebui, îmi voi spune părerea, fără să mă mai revolt. Ştiu că trebuie s-o fac. În spatele ei este amprenta revoltei de altădat’...
La fel ca şi cu cocalarii dlui M. Bendeac... Iniţial voiam să scriu numai despre „Scrisoarea deschisă adresată cocalarului român...”, care circulă de ceva vreme pe net. Locuiesc în Bucureşti, cart. Colentina, lucrez de 30 de ani la un serviciu în Colentina, trăiesc printre ţigani de la 11 ani: oameni care sunt aşa cum sunt cu curăţenia, care înjură greu la tot pasul.
Cazuri ca ale dlui M. Bendeac sunt multe şi foarte grele. Dar având de-a face tot timpul cu ele, am învăţat să mai spun şi, râzând: „’Ai, mă?!” după care, că tot i-am atras atenţia că nu m-a supărat cu vorba lui de zgură, i-am spus (voia neapărat să mă dau eu la o parte), preocupată de ceea ce făceam, cu voce joasă, la „per tu”: „Stai un pic, termin acuş!”
Nu ştiu dacă a stat trăsnit de tupeul muierii cu ochelari, mică şi fragilă în faţa lui de musculos, dar a stat!! Eu i-am spus „Mulţumesc, iertare de neajuns!!” privind timid peste rama ochelarilor. Pe altul l-am pus să-mi ţină plasa, a trântit un „E, hai!! S-o fac şi p-asta!!” şi pentru că i-am mulţumit la sfârşit, chiar mi-a zâmbit!! Şi eu !!
Din vara aceea 3 ţigănci am în piaţă care trag de mine să le cumpăr marfa. Şi eu cumpăr, şi le spun „Mulţumesc!!”, şi ele îmi mulţumesc, la fel. În sinea mea spun de multe ori „Mulţumesc eu lui Dumnezeu!!”...

Nouă, celorlalţi, nu ne place zarva lumii, revolta ţipătoare sau sarcastică, tupeistă, caustică...
Dar nu ne place nici vorba plată, uneori cumplit de seacă a unor preoţi care, ascunzându-se în spatele unui păcat sumar originar (însă cu multă încărcătură de cunoaştere) stau cu mâna întinsă de o istorie întreagă, cerând azi foarte multe milioane îndoliaţilor perplexi, dând cu blândeţe sfat să se facă împrumut la bancă, pentru că un preot înţelege şi aşteaptă cu răbdare până ce obţine banii...
Unii dintre noi acceptăm, alţii ne revoltăm, urlând către un cer care pare a nu ne asculta. Poate că şi dânşii constată acelaşi lucru, dar pentru dânşii ideea rămâne că nu îi pedepseşte nimeni dacă fiecare profită în viaţă de unde poate...

Nu putem să ne desfiinţăm reciproc – chiar dacă mulţi o fac, prin alte locuri. În schimb, te întrebi, om decent în austeritatea sorţii tale, ce aşteaptă Dumnezeu de la noi?! Sau de la ei?!...
Aşadar... ce putem oferi noi? Ce avem noi, bieţi intelectuali, de oferit unor oameni care poate ori nu au auzit de cuvântul „cultură”, ori au auzit şi l-au înlocuit inconştient cu „trecut” sau „vechitură”...
Efectele culturii se constituie, în bloc, în luptă intelectuală împotriva mediocrităţii, ca stare generală de comportament. Consider că este dureros că am ajuns să repetăm mecanic, după cărţi străine, după scriitori din popoare care nu au un trecut marcat de mulţi şi mari cărturari – pentru că rolul lor a fost să ofere lumii aplicare concretă, spun şi eu cu respect pentru ei – că nu avem nevoie de intelectuali. Ideea se pare că nu a prins decât în Rusia şi în România, iar dacă vorbim despre noi (pe alţii să-i lăsăm în pace) este normal să fi „prins” atâta timp cât ne-am ucis, şi chiar numai şi discreditat, intelectualii...
Din nefericire este o continuare normală a unor astfel de crime spirituale. Alte popoare europene îşi preţuiesc în primul rând intelectualii proprii, oferind respect – dar nu şi întâietate altora, din alte ţări...
Dar constatăm şi apoi înţelegem că generaţiile de care avem cunoştinţă foarte multă au creat ceea ce trăim acum: cocalarii lui M. Bendeac, medicii fără suflet, preoţii fără preoţie harică...
Nu ne rămâne decât să constatăm şi să luptăm împotriva mediocrităţii pe care o răspândesc tineretului care, într-o măsură destul de substanţială, îşi spune dispreţuitor: „Da’ io ce-s mai prost??!!”
Sau celui care spune că nu are nici un pic de respect faţă de români, care învaţă o şcoală doar ca să câştige bani şi spune cu o naivitate covârşitoare: ce atâta concentrare?! Sau alţii “Ce atâta intelectualism?!” Ce nevoie să ştiţi atâta?! Şi …ce să ştiţi?! Căci dacă nu ştiţi totul – tot nu ştiţi nimic..
Orice drum începe cu primul pas.
În orice moment ne deschide universul acesta drumuri nesfârşite: noi trebuie să facem primul pas..
Nu este cineva de vină acum. Dacă este să vorbim despre vină, vina s-a împărţit deja. La o analiză spirituală mai profundă am ajuns la concluzia că de fapt nu a fost vorba despre nici o vină. Dar pentru cel care nu acceptă o astfel de analiză spirituală, este bine să înţeleagă măcar atât: că vina nu o poartă generaţia actualilor părinţi de vârstă medie, care azi au copii care se pregătesc sau chiar fac o facultate, sau dezvoltă o afacere bănoasă.
Fiecare trebuie să facem ceea ce simţim nevoia să facem. Şi să ne învăţăm să nu obligăm pe alţii să facă ceea ce simţim că trebuie să facem noi. Generaţiile acelea de unde se trage totul au trecut de mult. Învăţăm de la ele ceea ce NU trebuie să facem noi, în continuare. Iar cât despre morţi – numai de bine…
Adică... da! să cunoaştem şi partea lor bună, căci şi aceea face parte din acelaşi fond spiritual al omenirii. Mare „păcat” că nu ne învaţă nimeni la istorie sau religie partea luminată a căutătorilor de întuneric...
Am vorbit des despre subconştient ca despre o forţă interioară cunoscătoare. Nu este o... entitate străină de omul care vorbeste, gândeşte şi înfăptuieşte curent: este un fond de cunoaştere şi de primire permanentă de informaţii pe alte căi. Este ceva comparativ cu educaţia pe care o primim în copilărie, în anii de şcoală, din care rămânem cu nişte cunoaşteri şi impulsuri pe măsură. Când trebuie să completăm un formular, luăm pixul şi scriem pe el: ştim ce să facem şi impulsul consolidat vine spontan. Ca să nu mai vorbim despre impulsurile de susţinere a vieţii.
Spiritul, sinele superior se manifestă prin corp, exprimând simultan experienţa sa la un anumit nivel de vibraţii (nivelul planetar curent) influenţat mai mult sau mai puţin de radiaţiile celor din jur. Când concentrarea este ca un bec, reflectăm întreg universul: pe noi înşine + cele din jurul nostru. Când concentrarea este laser, sinele = spiritul se manifestă în felul său propriu, dar la acelaşi nivel de vibraţie ca şi al mediului, căci altfel micuţii din jur nu ar putea înţelege niciodată ceea ce li se oferă.
Fondul subconştient de experienţă este un fond etern pentru noi, acum – ca pământeni – format dintr-o extrem de lungă evoluţie. Aşa cum există diferenţe de evoluţie între noi şi alte vieţuitoare ale planetei – diferenţe mai mari sau mai mici – tot aşa există diferenţe de evoluţie între spiritele întrupate acum ca oameni. Diferenţele sunt mai mici în cazul nostru, practic nesemnificative pe scara speciilor de vieţuitoare planetare, care se dovedesc însă destul de semnificative între membrii aceleiaşi populaţii umane. Nu din punctul de vedere al raselor, nu din punctul de vedere al educaţiei: sunt elemente ajutătoare pentru definitivarea unor anumite sarcini spirituale, specifice spiritelor întrupate astfel. Gradul de înaintare în evoluţii face din noi mereu ajutători şi ajutaţi. Acolo unde cei mai avansaţi ajutători sunt cei care îşi asumă cele mai mari şi echilibrate sarcini. Care îşi dau seama destul de repede că nu au venit ca să rezolve problemele mărunte, pe care le pot rezolva alţii, chiar dacă îşi întreţin singuri viaţa şi mediul de viaţă. Care nu obligă pe alţii să lucreze pentru a le întreţine viaţa şi plăcerile.
Cei care par pierduţi de sufletul lor, de punctul acela luminos căruia ne adresăm mereu, care se poate dilata cândva la infinit, aşteaptă poate să nu ne mai transformăm consternările în dispreţ. Ci să ne oprim şi să ne apropiem de ei, acceptându-i aşa cum sunt în prima clipă, ştiind că există acel punct luminos pe care şi ei poate doresc să şi-l dezvolte în subconştientul care astfel poate să irumpă pe această fereastră atât de puţin deschisă acum.
Căci sunt inconştienţi şi sinceri în demersul lor către o societate care i-a creat şi acum se stropşeşte la ei. Noi ne închidem sufletele în faţa lor, oferind dispreţ, incriminare. Ei sunt complet deschişi, dar societatea nu a avut niciodată răbdare sau înţelegere pentru ei. Şi ceea ce primesc este dispreţul nostru. Devin oglinda sufletului nostru: dispreţuind astfel pe dispreţuitori.
Dispreţul lor, comportamentul lor este câmpul de întuneric care ne aminteşte că şi noi am fost cândva la fel. Subconştientul nostru ne fereşte acum de “căderea” în întuneric şi se agaţă cu disperare de lumină. Suntem uneori obosiţi şi credem că nu mai avem de loc putere, pentru nimic. Avem putere, dar numai pentru a sta cuminţi în faţa unei asemenea părţi a lumii, arătându-le cum se poate trăi cuminte în orice situaţie. Nu avem, adică, putere, decât să arătăm învăţătura noastră de ajutător.
Nu avem putere asupra nimănui, decât pentru a sta cuminţi. Altfel suntem bătuţi, murdăriţi, ridiculizaţi. Şi învăţăm aşa o astfel de lecţie, care ne trebuie în egală măsură în care lor le trebuie să înveţe să se ruşineze de faptele lor brutale.
Aşa suntem croiţi azi, acum, cu sau fără voie sau conştientizare concretă. Tara cea mai grea a învăţătorului, a ajutătorului este dispreţul. Dispreţul pluteşte în aer, musteşte de peste tot. Ne copleşeşte, aproape că nu avem putere să ieşim din mâlul lui.
Şi totuşi cuminţenia este singura putere pe care o avem. Nu avem putere să ne zbatem, ci să mulţumim, sau să explicăm, sau să acceptăm. Numai propria noastră cuminţenie ne spală.
Şi nu ştim că poate şi ei vor exact acelaşi lucru, să fie şi ei ajutaţi să iasă din mâl. Şi să le îmbogăţească cineva puţinul pe care îl ştiu ei azi. Aşteaptă să vină o generaţie care să-i ajute şi pe ei; poate că zguresc azi pentru ca să se scuture şi alte generaţii – cele care se retrag în casă şi nu vor măcar să audă de existenţa lor, dispreţuind din ceea ce văd la TV sau din balconul apartamentului lor curat, luminos şi liniştit. Fără să le vadă calităţile, înfierându-le doar defectele. Nici nu vor să se gândească că au şi „răii” calităţile lor, ca orice om, fie ei intelectuali sau orice fel de muncitori.
N-o iubi ei munca, n-or fi ei pricepuţi, îndemânatici, dar le merge mintea pe puntea lor îngustă!! Sunt deştepţi – în felul lor, au putere – în felul lor, au impulsuri sănătoase – tot în felul lor!! Poate chiar mai sănătoase decât noi… Iertată să fiu, avem multe de reflectat…
DE LUAT – ÎN FELUL NOSTRU!! – EXEMPLU…
Nu de faptă, nu de vorbă, ci de curaj. Nu de acel curaj care întotdeauna la ei frizează tupeul, ci de o îndrăzneală capacitată la nivelul culturii şi spiritualităţii pe care noi înşine ne-o formăm mereu, cu fiecare clipă pe care o trăim.
De ridicat capul şi de vorbit, de mers mai departe fără descurajare la prima, sau chiar la a doua obrăznicie…
De învăţat, tot în felul nostru, echilibrat şi bun, cuminte, cum să trăim în lume, cu toate comorile pe care le avem. Pe care le descoperim mereu, fără încetare…

Căci munca noastră este 24 ore din 24. A lor – o oră din cele ale noastre.
Încă. Numai aşa vor creşte şi vor ajunge şi ei lucrători permanenţi, oferind altor micuţi, din vremurile pe care ei le vor trăi cândva ca buni ajutători, acelaşi lucru pe care l-am primit şi noi, în vremurile învăţăturilor noastre, de la cei înălţaţi.
SĂ PRIMIM ŞI SĂ OFERIM. ORICUI.