LUAREA ÎN STĂPÂNIRE A LUMII

Aceasta este o extensie de studiu, care porneşte de la ultima parte a articolului „Despre capacitatea de concentrare (sau focusare, sau focalizare) cu adresa :
http://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2009/06/despre-capacitatea-de-concentrare-sau.html ”

1. CUM SE FORMEAZĂ ÎNCLINAŢIILE DE CUCERITORI

Pornim de regulă în cunoaşterile noastre de azi de la moştenirile de natură materială – dovezi ale trăirilor popoarelor pe care le numim „civilizaţii antice”. Dar constatăm la un anumit moment dat că explicarea istoriei poate avea alte direcţii de cercetare decât cele la care ne raportăm noi, azi. Iar înţelegerile se lărgesc urmărind astfel de direcţii, capătă volum sporit şi profunzime.
Rădăcinile trăirilor omeneşti sunt mult mai profunde decât ne învaţă ştiinţa oficială. Evenimentele care formează istoria omenirii se pot înţelege mult mai profund studiind în primul rând civilizaţiile antice prin prisma moştenirii pe care ele înseşi o aveau din lumea străveche: nu o simplă umanizare a unor mamifere terestre, ci o lume inteligentă şi creatoare unitară, o civilizaţie anterioară mult mai dezvoltată decât cele pe care le cunoaştem, le recunoaştem azi în mod oficial. Nu ne explicăm multe lucruri, multe forme de creaţie materială chiar, rămâne uluitor pentru noi felul în care anticii au putut să creeze lucruri aparent greu, chiar imposibil de realizat, după părerea noastră. Inventăm extratereştri, şi poate că nu este de loc rău să credem că „extratereştrii” suntem chiar noi. Dincolo de dogmele sociale, politice şi religioase, o întreagă lume aşteaptă să fie cercetată, explicată, înţeleasă.
Cei care deschid ochii treptat asupra unor astfel de realităţi ajung la înţelegerea faptului că principiile vieţii şi activităţii celor străvechi aveau la bază cu totul alte elemente decât cele pe care le avem noi, oamenii, în prezent; credem că este normal să le fi avut şi ele, sau chiar să nu fi ajuns la cele pe care le folosim noi, azi. Şi totuşi moştenirile ne transmit multe lucruri de neînţeles, după gândirea noastră curentă.
Dacă studiem civilizaţiile străvechi, ajungem la concluzia că alte elemente decât cele pe care le luăm azi în considerare au contribuit la formarea atitudinilor şi acţiunilor celor care ne-au fost strămoşi. Schimbarea modului de trai, de viaţă a oamenilor a fost rezultanta normală a schimbării vremurilor, prin diminuarea vibraţiei Pământului. Asemenea schimbări au condus la estomparea cunoaşterilor străvechi, fără ca aceasta să fie o cădere, aşa cum se crede azi, în general. Abia în ultimele decenii am început să ne dăm seama că tot ceea ce nu este plăcut, uşor, comod, nu este şi rău.
Lumea s-a schimbat treptat, dar tocmai pentru această perioadă grea au venit spiritele umane pe Pământ, şi am discutat anterior acest lucru pe larg. A avut loc schimbarea modului de creaţie şi de comunicare: din activitate şi comunicare mentală – în activitate şi comunicare trupească (prin transfer energetic puternic de la corpul mental – la corpul fizic). Acest fapt a condus la virarea comportamentelor astfel:
– de la cele înălţate – în mod unic constructive, de la relaţii bazate pe comunicarea ce aveau la bază înţelegerea totală a evoluţiilor grupurilor spirituale – la:
– amestecarea elementelor constructive cu altele distructive, la comunicarea verbală ce nu puteau cuprinde fondul total vibraţional cunoscut şi la relaţii cu neînţelegeri interpersonale pe baza uitării (prin nefolosire) a principiilor spirituale străvechi. Adică uitarea principiilor de conlucrare şi de acceptare a ajutorului oferit de fiecare grup spiritual în parte – celorlalte grupuri întrupate în spaţiile pământene.
Vom vedea cum, pe baza unor intuiţii palide, grupuri de oameni şi-au urmat obişnuinţele anterioare în fel şi chip, dintre care multora li s-a părut normal să ia în stăpânire un teritoriu, şi apoi altul, după preferinţele momentane. De la luarea în stăpânire a unui teritoriu, până la luarea în stăpânire a unui popor a fost doar un pas. De la luarea în stăpânire a unui popor, până la luarea în stăpânire a lumii cunoscute de asfel de grupuri umane – a fost iarăşi numai un pas. Descoperirea agresivităţii şi estomparea ruşinii de a o folosi, de la un pas la altul, a facilitat tot ceea ce iniţial pornise de la simple călătorii în vecinătăţi.
Totul s-a bazat pe obişnuinţa unei anumite părţi a omenirii să stea acasă la ea, să primească cu plăcere însă oameni noi în casă – oameni cărora le place să circule, să cutreiere lumea: omenindu-i, cinstindu-i, rămânând în relaţii frumoase, cuminţi, deschise permanent către noi, mereu noi, tangenţe.
Pe de altă parte a existat o obişnuinţă străveche a lumii, o formaţie cultural-spirituală străveche – de învăţătură şi de împărtăşire a experienţei cu cel venit în „casă”. Adică acolo unde se află gospodăria meşteşugit lucrată, cu multă migală, cu multă pricepere, aşa după cum era moştenită învăţătura străveche sau mai nouă, de la moşii poporului, de la moşii fiecărui popor în parte. Şi în multe popoare, nici un om nu dorea câtuşi de puţin să-şi părăsească o astfel de gospodărie. În propriul nostru popor, astfel de oameni, care au rămas până în zilele noastre la fel, sunt numiţi „oameni aşezaţi, de felul lor”.
Oamenii de alt fel, „plimbăreţi de felul lor”, sunt spirite întrupate care nu înţeleg până în acest moment al evoluţiilor lor cum de poate cineva să stea fără să se mişte, să caute, să vadă tot ceea ce se poate vedea, să folosească tot ceea ce se poate folosi, căci de aceea au atâta învăţătură, să se descurce în orice situaţie. Să probeze, fără întârziere. Şi pentru asta este nevoie de spaţiu, de cunoaştere extinsă, de a face ceva – orice, doar să nu stea pe loc. Să nu stea degeaba... Şi nu se poate concepe să nu se mişte cu totul prin teritorii, să nu le elibereze pentru ca şi alţii să treacă pe acolo, să aibă ceea ce au lăsat ei, să folosească şi astfel să înveţe de la foştii proprietari, străduindu-se să descifreze (căci de aceea au cap, şi minte, şi pricepere destulă) tot ceea ce se poate prelua de la predecesorii lor.

2. INFLUENŢA RĂDĂCINILOR

Ciocnirea unor astfel de populaţii, cu diferite feluri de atitudini, manifestări în multe planuri, care trăiau în teritorii învecinate, a avut loc în condiţiile în care intuiţiile experienţei străvechi presau conştientul uman, fără ca mintea să mai poată procesa cunoaşterile străvechi. Căci oamenii de după „potop” (adică ultima glaciaţiune) erau concentraţi pe acomodarea cu activitatea manuală, cu folosirea comunicării prin grai, cu întreţinerea relaţiilor curente, necesare în procesul creaţiei, în familie, între membrii întregii comunităţi.
Îşi pierdeau treptat cunoaşterile străvechi, din civilizaţiile pe care azi le numim: lemuriană şi atlantă, care la rândul lor se întemeiaseră pe înclinaţii şi mai vechi, formate înainte de momentul sosirii spiritelor la întrupare pe Pământ. Nu trebuie să ne mirăm de faptul că în unele locuri, societăţi, asemenea învăţături erau lăsate să se estompeze, de către moşii popoarelor: în rândul populaţiilor mai nerăbdătoare, mai impulsive – formate din grupuri spirituale mai tinere şi mai puţin experimentate. Nimeni nu dorea binele cu forţa pentru astfel de populaţii. Acestea îşi ancorau puternic mintea în viaţa curentă, tocmai conştientizându-şi un fel de handicap de nerăbdare, în faţa populaţiilor spirituale cu experienţă mai multă, cu răbdare mai multă. Nu mai aveau timp să cerceteze izvoarele străvechi, nu mai ţineau seama de cunoaşteri moştenite chiar de la generaţiile anterioare. A le obliga în acest moment să facă ceva împotriva puterii lor de concentrare – adică: şi la păstrarea în manifestare a celor străvechi, şi la adaptarea manifestărilor lor la vibraţia mereu în diminuare – ar fi însemnat obligarea lor la o stare de sclavie spirituală, la împiedicarea desfăşurării liberului lor arbitru.
Tocmai acest lucru evitau moşii şi învăţătorii lor.
Mişcarea inerentă a impulsivilor conducea întotdeauna la confruntări tot mai dezorientante, mai departe la izbucnirea de conflicte între cele două feluri de populaţii descrise mai sus: nu numai între populaţiile diferitelor aşezări, ci chiar şi în interiorul aceleiaşi aşezări. Un timp, conflictele s-au aplanat prin experienţa bătrânilor lor, ajutaţi, susţinuţi de moşii popoarelor proprii şi de învăţătorii pe care aceştia îi trimiteau în popor: pentru aplicaţii în direcţia orientării în creaţie, comunicare şi relaţionare între oamenii din lumea aflată mereu în schimbare. Treptat, moşii şi învăţătorii lor s-au retras însă departe, în munţii inaccesibili încă multor grupuri umane, iar aceste grupuri au rămas să se descurce din amintirile pe care aveau, sau nu aveau înţelepciunea să şi le mai ia în considerare.
Întunecarea vibraţională a lumii (numită popular venirea luminii negre sau mai plastic, a luminii întunecate: facem comparaţie, pentru înţelegere, cu deosebirea dintre lumina unui bec de 100W cu aceea a unui bec de 20W) i-a adus omului semeni care nu au mai avut gândurile la fel de curate, aşa cum le avuseseră odinioară cu toţii. Căci toţi oamenii, toate spiritele umane pot fi înălţate, şi totuşi să poarte cu sine, în memoriile spirituale de care nu sunt mereu conştiente, toată experienţa lor eternă: de la starea lipsită total de experienţă în manifestare, trecând prin toate felurile de experienţe – din ceea ce cunoaştem azi pe Pământ: de la virus până la om.
Şi încă mult mai multă experienţă, căci spiritul uman pe Pământ se află într-o buclă de evoluţie, venind din sfere de evoluţie mult mai înaintată, purtând cu sine o experienţă uriaşă de creator conştient. Omenirea pe care o cunoaştem din istorie, azi, oamenii care suntem azi pe Pământ, venim din evoluţii mult mai înaintate, pentru ridicarea nivelului calitativ al manifestărilor pe care le-am avut atunci când am evoluat şi noi, câdva, în acest punct al universului. De aceea, azi observăm clar cum fiecare om se manifestă în felul său personal, la fiecare impuls local de vibraţie care îi vine din mediul de trai. Şi mai ales – după cum este manifestarea sa cea mai bine consolidată în momentul primirii impulsului.
De aceea este de adăugat întotdeauna, în orice explicaţii faptul că, cu fiecare moment ce trece, ceva se consolidează şi poate lua locul unui alt element, unei alte manifestări în experienţa noastră totală, chiar dacă acest proces este mai mult sau mai puţin conştientizat. Este unul dintre motivele cele mai bune să ne modelăm manifestările către tot ceea ce credem că este mai bun, căci nu ştim întotdeauna clar ce putem întări în volumul lor total. Mai bine să facem ceva conştient, decât să suportăm consecinţele unor manifestări nervoase, spontane: naturale – este drept, dar care pot sta la baza unor efecte nedorite atât pentru noi, cât şi pentru cei din jurul nostru. Totul poate să fie spontan, foarte natural, dar să fie manifestare morală, frumoasă, constructivă.
Iar aceasta se construieşte prin străduinţă permanentă.
Bineînţeles că lucrurile sunt mult mai complexe, dar în linii mari despre acest lucru este vorba. Vom vedea cum impulsurile care ne vin din mediul de trai sunt simultane, dar din oceanul lor, unele sunt mult mai puternice, altele mai rezonante cu un volum mai mare de experienţă personală – chiar dacă ele nu sunt prea puternice. Reacţionăm astfel diferit în momente diferite, reacţionăm însă diferit şi în cazuri aproape identice: în funcţie de vibraţiile din mediu – întotdeauna, de rezultanta primirii lor în câmpul manifestărilor noastre. Iată de ce, în trecut (până la ultima glaciaţiune), când vibraţia medie planetară era mult mai mare, populaţiile străvechi (lemuriene, atlante) nu se manifestau după felul în care reacţionăm noi azi: nu suntem tentaţi să credem acest lucru, nu credem că omul a putut vreodată să reacţioneze cu totul altfel decât o poate face acum. Dar trebuie să luăm în considerare faptul că erau alte impulsuri din mediu, de vibraţie foarte înaltă şi, chiar dacă eram tot noi cei care suntem şi acum, reacţionam – şi acţionam – cu totul altfel, la stimulii diferiţi din mediul diferit astfel al traiului curent.
O vreme îndelungată după potop lumea şi-a păstrat, în mod inerţial normal, comportamentul obişnuit din acele vremuri anterioare: calm, liniştit, profund cercetător, creator înălţat. Intuiţiile erau încredinţări – şi nu neîncrederi, aşa cum sunt în zilele noastre. Treptat însă, ele s-au estompat atunci când moşii şi învăţătorii s-au retras din faţa nerăbdării lor în viaţa aşezată a lumii: o lume care îşi pierdea treptat caracterul unitar, dezbinându-se, intrând în conflicte, şi despre acest lucru discutăm acum.
Aprofundând cercetarea simţirilor intuitive ale populaţiilor spirituale, se relevă faptul că unii oameni simt intuitiv că au multă experienţă – alţii intuiesc faptul că nu au multă experienţă. Mai departe, intuiţia se aşează la fiecare om în parte după cum îi sunt lui înclinaţiile. În cazul discuţiilor prezente, unii cred că nu mai au nevoie să ştie nimic, devenind indiferenţi în faţa lumii sau urmărind interese limitate la ceva simplu, fără să dorească să intre în relaţii cu alţii. Alţii doar cred că ştiu totul, deşi nimeni nu ştie totul pe Pământ, dar vor să dea, chiar să impună altora primirea celor pe care ei le au de comunicat; cei din jurul lor simt că trebuie să se ferească de cei dintâi şi stau în „banca” lor.
Dar toţi oamenii au nevoie să se universalizeze. Cei dintâi să-şi dea seama că ei nu ştiu chiar totul; şi să primească relaţii cu alţii, care doresc să comunice cu ei, pentru a-şi arăta reciproc ceea ce cunosc, ceea ce pot face, ce se poate face în continuare cu experienţa comună care se formează astfel. Le trebuie să se „ciocnească” şi să ajungă să se înţeleagă astfel, căci numai aşa ajung să meargă împreună pe un drumul comun. Numai în acest fel vor putea să ajute şi pe alţii, şi astfel să-şi îmbogăţească mai departe chiar ei experienţa.

3. LUAREA CU ASALT A LUMII

Istoria noastră este istoria cuceririlor – de oameni, de pământuri, de cunoaştere: a lumii în permanentă schimbare, de cunoaştere a noastră – a istoriei propriului nostru suflet, a înţelegerii folosirii manifestărilor echilibrate şi constructive, indiferent cât de vaste sau limitate pot fi ele într-un moment sau altul. Ele oricum sunt vaste – avem nevoie de multul care să ne spargă frontierele interioare. Dar uneori avem nevoie doar de puţin – pe raze (sectoare) care ne ajută să aprofundăm ceva, momentan. Din jur ne vin semnale de existenţă a unor noi şi noi elemente din spaţio-temporalitatea pe care o trăim: ne vom concentra în continuare pe ceea ce avem noi de făcut, sau preluăm ceva din marea, oceanul de informaţii. Ceva care considerăm noi că ne va ajuta să înţelegem, să ne întărim şi astfel să putem merge cu toate mai departe.
Putem să facem acest lucru, căci avem în acel bagaj despre care vorbeam: înclinaţia formată din evoluţii anterioare, în alte părţi ale universului, de a ne răspândi în teritorii, în spaţii cunoscute sau puţin cunoscute şi a ne programa astfel extinderile în spaţii în curs de cercetare.
Dar în condiţii de vibraţie joasă, aşa cum se forma omenirea treptat atunci, intervin simţiri bazate pe frică: de supravieţuire, concurenţiale, războinice, de ruptură – de distrugere. Nici nu ştim cum apar şi avem tendinţa de a ni le nega; avem intuiţia că nu suntem în stare de aşa ceva... Tocmai de aceea trăim asemenea momente: să vedem că le mai avem şi să ne străduim să le înlocuim cu altele: constructive, ajutătoare chiar pentru noi înşine şi pentru cei din jur.
Pe de altă parte, nicăieri în univers drumurile spiritelor nu sunt barate, oprite: prin bariere naturale sau prin acţiuni directe ale ajutătorilor noştri. Singurul lucru care opreşte din acţiuni distructive este o auto-limitare deja formată la spiritele umane, bazată pe respectul pentru populaţiile locale. Dar şi el merge doar până la o limită, după cum impulsionează puterea vibraţiilor: cum spuneam – în permanentă scădere.
Mai sunt şi alte aspecte. În locurile obişnuite de evoluţie ale majorităţii spiritelor umane de azi, toate populaţiile merg în explorare, în folosirea altor spaţii. Astfel, nici o palmă de pământ nu este revendicată undeva, de către cineva. Acolo unde trebuie – există conlucrare, pe termen scurt, în operaţiuni limitate. Termenul este scurt pentru că, acolo de unde vin spiritele pe Pământ, în condiţii de vibraţie medie planetară deosebit de înaltă, creaţia se efectuează mental, înlocuind creaţia tehnologică cu remodelarea mentală a unor structuri existente, sau folosind creaţie fundamentală: compactizarea, aglutinarea filamentelor materiale din mediul de trai curent. Se folosesc forţele radiante ale monadei, concentrate rapid la punctul de creaţie ales. Acolo, departe de Pământ, când este cazul, în locuri de vibraţie mai joasă, creaţia se limitează la remodelarea mentală a unor a unor structuri deja existente. Nimic nu se crează cu trupul, folosind structuri planetare, animale sau vegetale gata create (minerale, pământuri, vegetale, materiale animale).
Tocmai de aceea, orice activitate de creaţie se desfăşoară în timp scurt, astfel încât este timp suficient pentru explorare, cercetare, relaţionare când este nevoie. Subconştientul păstrează asemenea înclinaţii de creaţie: la veniri pe Pământ (sau în orice puncte universice asemănătoare), adică în condiţii în care vibraţia joasă limitează sau nu mai permite creaţia mentală, frica devine stăpânitoare şi, în loc de creaţie, apare ca o singură soluţie distrugerea. O raţiune pentru a face loc propriei creaţii, care susţine propriile încredinţări. Sau alungarea din teritoriile ocupate de localnici, apoi – la împotrivirea lor: omorul, masacrul. Abia în timp, înţelegând priceperea superioară a localnicilor, apar prizonierii constrânşi la muncă pe viaţă. Se dezvoltă cruzimea, viclenia, se încurajează astfel minciuna şi trădarea.
Dar în acest fel, spiritele îşi descoperă limitele inferioare, lipsa de experienţă. Asta nu-i împiedică să înainteze prin teritorii necunscute, ucigând mai departe orice le poate crea senzaţia de insecuritate: mai ales oameni noi, care nu fug de ei. Preferă teritoriile goale, chiar dacă nu le pot gestiona, care rămân astfel în paragină – dar le crează sentimentul de securitate: pentru că de acolo nu poate veni nimeni , nimeni nu mai stă cu cuţitul scos din teacă, ameninţător; şi dacă rămân totuşi oameni, vor fi multă vreme preocupaţi de refacerea gospodăriilor lor, în loc să se răzbune în vreun fel.
De aici, putem discuta mai departe în fel şi chip despre felul în care şi mediul îşi pune şi el amprenta asupra acţiunilor grupurilor umane. Spre exemplu: resursele limitate pe o planetă de unde nu pot pleca determină frică. Mai bine ucid populaţiile decât să ştie că ei sau urmaşii lor nu vor avea cu ce să-şi perpetueze neamul.
Lupta devine aprigă astfel, chiar inconştient, între populaţii care încearcă să devină stabile şi populaţii care învaţă să exploreze, să cunoască fără frică de necunoscut spaţii în care pot să ajungă fără sacrificarea propriei vieţi. Până când vor constata şi vor învăţa că multe se pot scoate din pământurile cunoscute treptat; şi ceea ce nu pot duce ei la bun sfârşit – o vor face urmaşii lor.
Grupurile spirituale se formează, la originea călătoriei lor până pe Pământ, prin relaţii piramidale: între grupuri spirituale din ce în ce mai evoluate, în acelaşi bloc de călătorie. Se vor ajuta astfel, în fel şi chip, după cum le este înaintarea proprie pe drumurile evoluţiilor: unele abia învaţă să trăiască şi să exploreze în felul expus mai sus – în timp ce altele au încheiat o învăţătură şi se obişnuiesc să înveţe mai departe cum să devină stabile, fără să fugă la cea mai mică primejdie. Să creeze un front de învăţătură pentru celelalte grupuri, folosindu-se de explorare sau chiar de sacrificarea propriilor necesităţi, chiar şi a vieţii – atunci când este cazul.
Iată cum înclinaţii vechi – dar totuşi din evoluţii înaintate – ies inconştient la suprafaţă. Se combină cu cele specifice vibraţiilor joase, pământene şi cu cele specifice biosistemului vegetal-animal: ori cu pasivitatea vegetală ori cu agresivităţi animalice, specifice luptei pentru supravieţuire, cu manifestări distructive. Încă. Evoluţiile cele mai recente nu au un grad mare de consolidare, dar sunt foarte proaspete în memoriile spiritelor umane. Evoluţiile de tip vegetal-animal sunt foarte vechi, dar şi foarte bine consolidate, revenirea lor la oameni datorându-se şi volumului uriaş, divers reprezentat, al restului vieţuitoarelor pământene: obişnuite cu supravieţuire pe orice cale. Dar ele determină în acelaşi timp spiritele umane să lupte sau să muncească pentru supravieţuire, ceea ce este un lucru bun pentru viaţa pământeană. Învaţă să-şi ofere reciproc ajutor şi învăţătură, să-şi modeleze şi remodeleze permanent forţele. Şi toate acestea după cum vin vibraţiile pământurilor, şi după cum vibraţiile acestea sunt într-o permanentă schimbare.
Tocmai pentru învăţături şi pentru ajutor diversificat mereu evoluţiile, şi coordonarea lor, se organizează pe principiile diversităţii de evoluanţi în spaţiile de trăire de pretutindeni. Pentru că numai în acest fel toţi învăţăm treptat, şi complex, cum să ajutăm şi cum să ne lăsăm ajutaţi.

Toate cele spuse mai sus ne arată aşadar, rădăcinile dorinţei noastre – încrâncenată de multe ori – de a cunoaşte, de a explora, de a ne perfecţiona mereu mijloacele de înaintare pe astfel de căi de îmbogăţire a experienţei noastre totale. La baza tuturor stă evoluţia noastră de creator conştient, înaintat, prin intuiţiile căruia fiecare om doreşte, la orice nivel de conştientizare, să aibă ceva mai mult, mai bun, mai înaintat: chiar dacă aspectul material de cele mai multe ori primează, el se va sublima, adică va sări pe o treaptă superioară, fără să mai parcurgă din nou evoluţiile între treptele reprezentate pe Pământ.
Tocmai acest lucru nu este corect înţeles azi. Nu facem evoluţie totală, progresivă acum, pe Pământ: nu suntem rezidenţi, ei nu se întrupează în perioadele de astfel de mari greutăţi în corp fizic, alături de vechii lor ajutători, ci ne urmăresc din corp astral, în spaţiile înconjurătoare ale planetei. Noi suntem ajutătorii lor vechi, ne facem evoluţiile noastre acum, sub ochii lor: adică conştientizăm, analizăm, apoi remodelăm pe cele de care avem nevoie pentru a merge mai departe. Astfel de evoluţii le vor face şi cei care sunt acum rezidenţi umani pământeni, la rândul lor, dar numai atunci când vor deveni suficient de puternici pentru a putea trăi în acest fel.
Chiar dacă ne este greu să acceptăm azi astfel de lucruri, timpurile care vor veni ne vor arăta cu multă claritate fiecăruia dintre noi că cel de pe urmă om pe care îl cunoaştem azi – va reveni bucuros la ceea ce a fost cândva, şi încă şi mai mult decât a fost: mult mai puternic şi mult mai înţelept.
Căci totuşi nu avem nevoie de prea mult ca să ajungem acolo unde avem nevoie...