Un final al unei lucrări de o asemenea anvergură cum este aceasta despre Peștera Ialomicioarei și creionarea unei părți a istoriei noastre adevărate, doar bănuită de către puțini cercetători actuali a fi altceva decât cea oficială, trebuie să cuprindă câte ceva despre perspectivele noastre acum, în pragul acestor schimbări profunde prin care trece omenirea. Am arătat câte ceva din viața oamenilor din mileniile trecute, cu 5-6-7.000 ani î.H.: de regulă suntem tentați să credem acei oameni, văzându-i în viața lor curentă, fără a aprofunda cunoașterea lor, ca fiind țărani, gospodari, și nicidecum intelectuali (după clasificările actuale): oameni cu o cunoaștere prodigioasă, al căror țel era acela de a aprofunda cunoașterea lor în orice condiții planetare și umane, precum și de a adapta și aplica direct cunoașterea sau a analiza moduri în care indirect, prin efectele aplicării directe a celor cunoscute, pot fi altele influențate în cele mai pozitive moduri pentru omenire. Dar avem tiparul intelectualilor antici mai întâi: Socrate, Platon, Pitagora, Aristotel fiind cei mai cunoscuți în lume acum, fără să știm că valoarea lor intelectuală le aparține, neîndoios, dar cea mai mare parte a cunoașterii lor s-a bazat pe moșteniri existente încă în vremurile lor – dar care au dispărut rapid odată cu prăbușirea Împeriului Roman de Apus; iar ceea ce a rămas din Bizanț, în Imperiul Roman de Răsărit, s-a prăbușit odată cu împrăștierea bizantinilor – mari cunoscători au tuturor celor trecute, prezente lor și cele ale viitorului omenirii, sufocarea lor bine socotită în Italia acelor vremuri mai ales și furtul tuturor cunoașterilor pe care ei le-au adus în Europa de vest. Nu numai hăurile Vaticanului, dar și cele ale patriarhiilor ortodoxe răspândite între Muntele Athos și Moscova ascund și azi mărturii ale intelectualității străvechi. Desigur a rămas intactă cunoașterea, cea mai profundă din apropierea bazinului mediteranian și cea a Vedelor indiene, dar niciodată o asemenea cunoaștere nu a mai fost răspândită popoarelor largi. Azi obligativitatea muncii pentru ”ciocoii vechi și noi” nu lasă nicio cale de re-formare a celei ce a fost intelectualitatea mondială a mileniilor de mult trecute. Relevarea acelor cunoașteri nu a fost decât un mod de îndepărtare a multor cititori ai acestui blog, căci totul pare nerealist, pornind de la însăși obișnuirea de a-l crede pe Zalmoxis zeu cu preoți să-l preamărească și supuși care ar fi acceptat sacrificiile de vieți umane, după modurile religioase ale mileniilor din urmă. Ceea ce nu este de loc adevărat…
De fapt doar mileniul al II-lea d.H. rămâne în discuție, căci pe meleagurile noastre mileniul I d.H. a fost tot un mileniu zalmoxian, chiar dacă Zalmoxis pare a fi dispărut definitiv din conștiența poporului răspândit prin locurile dorite insistent de marile imperii născute în inima Europei. Dacă creștinismul a fost îmbrățișat chiar la îndrumările lui Deceneu https://cristiana-blogulunuiomcuminte.blogspot.com/2012/12/apostolul-hristic-andrei-prietenul.html și a altor conducători din acele vremuri știind că va rămâne unica cale de păstrare a credunței străvechi fixată prin viața și sacrificiul lui Hristos Iisus, efectele zalmoxianismului au rămas reale până în sec.XVIII (să nu uităm că Patriarhia Română are în posesie documente prin care se atestă că în sec. XVII s-a finalizat creștinarea forțată a poporului din cele trei Țări Române); cu toate eforturile cumplite ale preoților ortodocși cărora li se oferea prin patriarhia rusă pământuri și averi preoților care declarau sate întregi creștinate cu forța, moștenirile străMoșești și cele curat-ortodoxe, hristice cu adevărat, au rămas și s-au împletiti chiar dacă finuț-ascunse în faldurile religiei oficiale.
Atâta doar că poporului a fost privat de cunoașterile pe care le-a avut din plin odinioară și totuși a rămas și dornic de cunoaștere, și muncitor aplicativ al celor lăsate din generație în generație: sau din Moși străMoși. Și cele ce vor veni vor susține realitatea acestor moșteniri, iar moștenirile vor ajuta oamenii cei noi să se întărească în percepțiile lor mentale și astrale și în visele ce vor deveni conștiente, relevând amintiri din vremuri apuse – dar nicidecum de tot-uitate.
Și vom înțelege că am purtat cu noi, din secol în secol, o cunoaștere pe care nu ne vom rușina să o numim metafizică, o cunoaștere pe care am gândit-o îmbrățișând această moștenire din străMoși și prin care am păstrat fondul suprem intelectual al omului vechi. Al Adam-ului vechi eliberat de Iisus din lanțurile sclaviei fizice, chiar dacă azi nici asta nu o mai credem văzându-l pe Adam-ul cel nou disprețuind libertatea și lăsându-se pe mâna noilor sclavii și a noilor proprietari de sclavi care doar vorba și-au îndulcit-o deasupra otrăvurilor cu care ne ucid rând pe rând.
Așadar, de la acel tip de intelectual atât de vechi, care învăța și aplica învățăturile zalmoxiene, moșești, de la un intelectual-creator profund cunoscător și iubitor al naturii, creștinat fără voie cu o religie care nu avea nimic de-a face cu învățătura iubitorului de Dumnezeu - Fiului Său, ajungem azi să ne recuperăm setea de cunoaștere, așteptând doar o scânteie pentru ca focul schimbărilor care să ne înoiască definitiv. Religia nu a fost învățătură creștină nici pentru preoți și nici pentru popor, dar credința în dumnezeire a rămas pe meleagurile noastre de fapt din baza credinței vechi zalmoxiene, credinței în Făuritorii Dintâi, cei care au creat Cerurile și pământurile cu apele și aerul însoțitoare ale pământurilor: și care la un loc, sintetic, sunt reuniți în ideea de Dumnezeu ca sumă a tuturor acelor entități (zei numiți de alte popoare) creatoare de toate și de toți. În virtutea acelor amintiri pe care câmpurile energetice planetare le-a ținut vii în subconștientul omului - acea parte a subconștientului cea mai apropiată de conștient, românii (dar și alte popoare) au păstrat dragostea și credința în Dumnezeul adevărat, mai presus de orice.
Azi începem să cunoaștem sursele intelectualității pure de pretutindeni, în care cunoașterea este dublată de gândirea profundă, analitică, de o calitate întotdeauna excepțională, începem să ne reconsiderăm istoria – puțin, ce-i drept deocamdată, dar suficient să creăm avânt pentru cei care ne înconjoară și cei care vor veni în continuare. Mulți nu știu ce bătălie s-a dat pentru înlăturarea cunoașterii dacice, getice, pentru limitarea gândirii universalizate a oamenilor de pe aceste meleaguri. Dar este azi cunoscută, în mediile înalt-doritoare de cunoaștere a lumii, setea românilor de pătrundere în lumea adâncă a metafizicii, indiferent dacă prin informare sau, acolo unde se poate, prin muncă asiduă mentală și astrală. Spre marea mea bucurie, cineva spunea în urmă cu câțiva ani, că vine în vacanță în România să trăiască printre oameni care nu au nicio reținere să vorbească despre tot ceea ce cunosc ei cu privire la metafizică (și nu este de loc puțin ce cunosc românii), aici unde cărțile de metafizică în limba română sunt epuizate sau se epuizează repede de la lansarea pe piață, unde lumea e bucuroasă să împartă opinii și să primească opiniile altora: chiar dacă totuși nu sunt chiar atât de mulți – oricum sunt mult mai mulți decât prin țările de unde vin ei… Și observă și ei că românii au asemenea înclinații, dacă mai au și posibilități – acolo unde liniștea, frumusețea, bunăvoința sunt la ele acasă, la fel ca și o alimentație sănătoasă, mișcare în aer liber, acolo unde o discuție largă, frumoasă, despre profunzimile lumii se împletește armonios cu dorința permanentă de a merge mai departe, de a ști cât mai multe, mereu mai multe…
… Căci nu este numai parfumul acela transcedental al iei străvechi sau fluierul doinind muzicile pământului, apelor, aerului proaspăt și curat, al cănilor de lut cu insemne ancestrale, ci este aerul acela străMoșesc de accepare cu înțelepciune, în perfectă liniște interioară și exterioară deopotrivă, cu care stau în lumea lor liniștită fără să se revolte de lumea superficială, zgomotoasă, dar de fapt vlăguită a marilor metropole.
Așadar, către aceste linii existențiale ne îndreptăm acum. Cu drag, cu răbdare, cu înțelegerea lumii așa cum este ea acum și dorind-o revenită în matca ei tradițională cât mai repede… Și dacă suntem radianți și puternic înrădăcinați în încredințările noastre, vom ajuta din ce în ce mai mulți oameni să înțeleagă și să meargă în direcțiile strămoșești, pentru că nu va trece mult timp și Moșii vor reveni, pentru a nu mai pleca niciodată până la sfârșitul omenirii pe Pământ…
Și spunem azi urarea veche getică către cei care vin să ne viziteze și pleacă puțin mai liniștiți acasă la dumnealor:
”Mergeți cu bine, cu sănătate, în vremurile care vor veni!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu