01. PE DRUMURI, PRINTRE AMINTIRI ...

...Sunt în tren, în drum spre munţii mei dragi, pe care i-am visat de multe ori ca pe o înaltă fiinţă vie totală, care mă îndrumă, mă odihneşte, îmi arată drumurile sale şerpuind printre, sau peste culmile domoale din înălţimi, ca nişte artere luminoase chiar şi acolo unde ochii omeneşti nu ar vedea nici un drum bătătorit de încălţările altor semeni... La fiecare pas, în ultimii ani, am avut înclinaţia să mă opresc şi să-mi amintesc cele ştiute din vieţile anterioare – chiar dacă nu foarte vechi totuşi. Vieţi în care omul le ştia pe toate: ale Pământului, ale cerurilor, ale altor pământuri şi ale altor stele de sub alte ceruri...

Fiecare drum este câte o clepsidră care se deschide vie, cu fire curgătoare de nisip în care fiecare măruntă pietricică este o bulă spaţio-temporală cu amintiri povestite sau care îşi aşteaptă rândul să iasă în faţă, să-şi recite poezia, să-şi arate frumuseţea şi apoi să se retragă, aplecându-se cu respect, cu drag şi cu recunoştinţă în faţa celorlalte: spectatori cărora le va veni rândul şi lor să-şi depene amintirea încrustată în faldurile lumii...

Gândul acesta mi-a adus în faţă o lumină de puţin timp înţeleasă: pentru că imaginea o aveam încă din copilărie, era frumoasă şi îmi plăcea, dar nu înţelegeam ce este acolo şi luam exact aşa cum luam toate visele: trecătoare, frumoase dar dincolo de realitatea în care trăiam. Târziu am început să înţeleg, studiind cele de dincolo de spaţiul şi timpul curent: deschiderea “clepsidrei” universurilor, în marginea galaxiei, în clipa începutului călătoriei mele spre Pământ, acolo unde fluviile vieţii întrupate nu sunt jenate de marile circulaţii intergalactice ale grupurilor de spirite ce gonesc cu viteze neînţelese, uitate de mulţi pământeni azi. Simţirea acelor trăiri revine, şi în momentul acelei treceri purtam încă în suflet o bogăţie uluitoare de frumuseţe, de dragoste, milă şi blândeţe sufletească pe care nu le-am putut avea oriunde în această lume, oricât de calde, de profunde au fost ele trăind ca spirit întrupat aici... Dar aşa cum simţeam că înţeleg bine că astfel de sentimente pot fi împlinite de oricare spirit în eternitatea vieţii sale, tot aşa ştiam bine că fiecare spirit îşi înţelege, şi îşi găseşte calea către astfel de împliniri în lumile pe care le cunoaşte deja, trăind şi ajutând şi pe alţi semeni să înveţe ceea ce a primit şi el, de la alţi fraţi mai avansaţi, mai experimentaţi. Nu avem viaţă de o eternitate, ci valuri de eternităţi, ele înseşi înfinite, eterne... Sigur că nu găsim cuvinte destule care să numere valurile trecute şi valurile viitoare de eternităţi, dar le ştim de la cei care le trăiesc în feluri pe care le înţelegem aşa cum un copil îţi poate spune: multe! şi desface braţele cât poate el de mult, iar gestul lui îl simţi mult mai larg decât ai putea spune tu, simplu: mult !!!...

Orice trecere, în profunzimea ei, este o undă, un val care te saltă, un val de lumină splendidă şi unică în felul ei, pe care o simţi doar odată în singularitatea ei efemeră, când treci prima oară de la şes la dealuri,apoi la dealurile mai înalte împădurite, apoi la munţii din ce în ce mai înalţi. Sunt valuri care te depun, la fel ca şi întâia dată când sosim în galaxie, într-un vârtej spiralat de lumi...

Există un val pe care îl simţi încă şi mai puternic, mai viu, când treci Subcarpaţii Meridionali: este un pliu, o cută în manşonul eteric al planetei care schimbă totul în simţirea omului. Dincolo de el românul din sud, cel ce are în mare parte străbunii trăitori pe aceste meleaguri, îl simte ca o schimbare de aer ce-l împinge de la stresul, frământarea permanentă din trup – către liniştirea trupului, a minţii şi a tuturor emoţiilor sale. Căci noi, sudicii, suntem şi rămânem până la urmă munteni – suntem oameni de la munte, coborâţi pe aripile vremurilor grele pentru a apăra pământul sfânt de prigonitori. Vibraţia corpurilor noastră încă mai bolboroseşte în legea dealuri cu ierburi înalte şi a munţilor străvechi, de aceea muntenii stabiliţi în sudul munţilor sunt nervoşi, irascibili, labili nu de puţine ori: şi ei nu ştiu de ce, căci azi nu le mai spune nimeni de unde li se trage. Se consideră activi, numindu-i pe ardeleni şi moldoveni “înceţi” (la mână, la minte) în cel mai fericit caz. De fapt, acolo sufletul celui de peste munţi mereu se odihneşte, chiar şi în munca sa, este calm, liniştit, iar când are de grăbit, nu-l prinzi din urmă, deşi tu alergi şi el pare a merge încet şi lin. Dar el nu e decât liniştit. Şi treptat îşi dă seama şi cel din sud, mai ales când află că într-adevăr este o “cută”, “un pliu” al mantalei eterice a Pământului care schimbă vibraţia în nord faţă de sud; deja ştie ce a simţit cândva, în străfundurile sufletului său dar şi ale istoriei pământurilor, înţelege şi faptul că a venit în originile sale din munţi, şi că cei ce trăiesc acolo dintotdeauna nu sunt calmi, ordonaţi şi lucrativi, întreprinzători, pentru că ar fi suferit niscai influenţă austro-ungară, ci pentru că şi austriecii, şi vechii geţi, daci numiţi prin conjunctură, fac parte din aceeaşi grupare ce ţine de o formă eterică de relief planetar pe care ungurii veniţi din depărtări doar şi-au adoptat-o, găsindu-i foloasele, chiar dacă sufletele lor, obişnuite cândva cu pusta, cu stepa, nu s-au adaptat niciodată, şi nici nu le-a trecut vreodată durerea subconştientă a libertăţii... 

Privind pe fereastra trenului cum curg ceţurile toamnei, în fâşii lungi ce se topesc treptat în soarele dimineţii, îmi adun în suflet înţelegeri vechi de acum, care m-au făcut să-mi plec sufletul în faţa celor care nu pot accepta faptul că apăr tradiţiile păstrate şi prin intermediul religiei, şi al tradiţiilor ce par să se depărteze inexorabil de contemporaneitatea supusă străinătăţii – toate la un loc: activităţi creative, fiecare în felul ei, de foarte mare amploare şi profunzime, necunoscute sau vag cercetate azi. E dureros că nu poate fi încă înţeleasă moştenirea de cunoaştere metafizică care ajunge azi la noi distorsionată, cu înţelesuri care s-au pierdut şi doar de dragul petrecerii şi turismului ne mai ridicăm ochii din tabletă sau mobil, şi nu de măreţia mesajului tipărit cu suflet în scoarţa pământului ancestral... Mulţi ştiu ceva dar tac, alţii nu ştiu şi se supără rău pe cei ce spun ceva... Rupţi între credinţă şi ştiinţă, zburătăcim a disperare ca o găină tăiată fără cap prin larga ogradă a lumii...

Credinţa o ai sau nu o ai, o arăţi sau nu – ea este de fapt efectul unei evoluţii individuale, mai multă sau mai puţină, dar mereu în progres, indiferent de timpuri, de vremuri, indiferent de unde le măsurăm spre care sens al trăirii universale... E credinţă în curs de întărire sau întărită în curs de înălţare, credinţa temporar instabilă, şovăitoare pentru care omul nu are nici o vină şi numai Dumnezeu înţelege total şi profund asta, căci el este Creatorul omului... Când ajungi să înţelegi că-ţi trebuie răbdare să ajungă la tine ajutorul dumnezeiesc, ce merge încet doar pentru că hrăneşte toate stelele ce abia licăresc în străfundurile sufletului, nerăbdarea şi panica începuturilor pare puerilă, chiar animalică... Din ele rămân înclinaţii de conservare a propriei vieţi mai presus de toate, din care decurg toate oscilaţiile noastre... şi deodată te înţelegi şi pe tine, şi pe cel ce dă cu pumnul şi cu bocancii în sufletele celor de altă încredinţare.

Şi da... răbdarea se întăreeşte pas cu pas, şi rămâne stabilă, acea răbdare a celui ce aşteaptă pe altul la masa amintirilor din alte vremuri, dar vremuri tot din această lume, o lume care doar era altfel – înainte ca Lumina Albă, Mare, a universului să se întunece, şi sunetele cerurilor să devină prelungi şi grave, mormăitoare... Dar vremurile au curs spre „veselirea” Luminii, spre ridicarea ei în curăţire şi, odată cu ea, spre curăţirea corpurilor noastre şi deschiderea tuturor firelor simţurilor noastre de odinioară: le numim clar-simţuri (clar-vedere, clar-auz, clar-miros) – unde claritatea simţurilor fizice vine de la profunzimea simţirilor şi înţelegerea rădăcinilor, desfăşurărilor şi efectelor fiecăreia în parte, şi a multora în plus, de care începem să ne amintim încet, să le primim cu bunăvoinţă – nicidecum cu spaimă, ca până acum... 

Şi astfel credinţa noastră se întăreşte, îşi stabileşte clar încredinţarea, stabilitate, puterea covârşitoare la început, dar îmbucurătoare treptat, odată cu trecerea vremurilor...

Milioane de ani omenirea şi-a manifestat credinţa, totala încredere în existenţa unor Creatori ai universurilor, în care vieţuim ca spirite întrupate: o credinţă puternică care se baza, şi se manifesta prin:

– conlucrarea cu coordonatorii evoluţiilor noastre (azi îi numim Fii de Dumnezeu);

– conlucrarea cu ajutători cu evoluţie avansată, cu experienţă multă pe calea evoluţiilor pe care ne aflăm cu toţii, ajutători întrupaţi în mijlocul oamenilor de pretutindeni sau ca entităţi ajutătoare de mare calibru: spirituale, astrale, eterice, dar şi dimensionale şi interdimensionale, apoi îngeri, arhangheli, Fii de Dumnezeu. Învăţăm mereu de la aceşti ajutători şi coordonatori ai evoluţiilor noastre, creatori şi întreţinători ai universurilor, ai tuturor vieţuitoarelor de pretutindeni, din toate universurile create de dânşii pentru noi, învăţăm neîntrerupt cum să ajungem şi noi la rândul nostru să facem asemenea creaţii, dar şi cum să dăruim, cu credinţă şi răbdare, celor care vin şi ei în evoluţii, asemenea nouă, la rândul lor, val după val... 

Aşadar, cu încredere, gratitudine, respect deosebit, mulţumind mereu şi întrebând fără teamă ajutătorii mei astrali, mergem în continuare la cunoaşterea celor care au ajuns la noi, prin creaţie, prin tradiţie, aducându-ne mesajul de întărire spre aducere aminte a tuturor celor pe care fiecare dintre noi le-a trăit odată, la un moment dat le-am uitat şi le redescoperim acum, pe drumul jalonat de mesajele înainte-mergătorilor noştri...