POVESTE FĂRĂ DE SFÂRȘIT...

În ziua de 5 decembrie 1988, seara târziu... 

Mă rugam Sfântului Nicolae. 

Pentru ...de toate... 

În fine... 

Senină, m-am culcat, având la cap o icoană veche, din bătrâni, a familiei... Către dimineață am visat că mă rugam în fața aceleiași icoane și, deodată, mi-am dat seama că în cadrul icoanei se petrecea mișcare... Atentă la așa ceva nemaivăzut, am ridicat capul mai sus - ochii îmi veneau acum chiar în dreptul icoanei. Imaginile s-au stabilizat și acolo, în locul Sfintei Fecioare cu pruncul Iisus, era imaginea unui bătrân despre care am știut imediat că era Sf. Nicolae. Ceea ce m/a frapat în prima secundă a fost faptul că sfântul era viu și îi simțeam ochii albaștri extrem de inteligenți ațintiți asupra mea. Ochii îmi vorbeau, mă țintuiau și în același timp parcă îmi cereau să stau plină de încredere, nemișcată. Așa am făcut și în a doua secundă din ochii dânsului au ieșit două raze spiralate, plate într-un anume fel extrem de complex, cu o latură dreaptă în spirala lor și cealaltă puternic, adânc zimțată. Mi s-a făcut frică, dar eram în puterea lor de loc dureroasă, de loc apăsătoare, de loc poruncitoare. Eram pătrunsă de puterea lor și în credința în forța lor dumnezeiască. Trăiam cu creierii scăldați în lumina ce-și schimba culoarea fără ca să se depărteze de un anumit fel de auriu discret... Când am simțit că totul s-a terminat, eram deja trează, de parcă nu aș fi dormit nici o clipă, totuși extrem de odihnită... eu care nu eram niciodată așa, ci stăpânită permanent de o oboseală cruntă...  Atunci nu. Eram plină de mulțumirea ce sufletul meu o îndrepta către Sfânt, pe care știam că o primește viu, cald și iubitor, de partea cealaltă a cortinei realității fizice, rece și dură pe care o trăiam...

2003, zilele Sânzienelor...

Am pornit la un drum lung împreună cu prieteni dragi, să colindăm ceva mânăstiri prin țară. prima oprire: mânăstirea Ghighiu...

M-am dat jos din mașină de parcă eram în transă. Parcă nu mai auzeam - dar vederea îmi era de o claritate cu totul specială. Chiar o simțeam așa. Prietena mea s-a întors spre soțul ei, spunându-i ceva - dar eram parcă într-o baie de ceață densă, caldă, plăcută... Cineva spunea de Grigorescu, dar alte cuvinte nu mai ajungeau la mine... O alee... de acum eram și singură... O ușă... Un mic culoar și am știut că acolo, în stânga mea, era cineva care mă privea intens, plin de o vitalitate covârșitoare... Un pas, și m-am scăldat în lumina celor doi ochi albaștri ai unei icoane ce reprezenta un sfânt în mărime naturală... Ca un cavaler din alte vremuri, am pus automat un genunchi pe podea, am plecat capul ca și cum aș fi așteptat o binecuvântare...

”Sfinte Nicolae! Ești aici...” 

Sufletul cânta cu îngeri...

Clopote băteau în inima mea...

Buzele pecetluite nu aveau cuvinte...

Decât doar, undeva în suflet: ”Îți mulțumesc pentru tot ce ai dăruit ochilor mei!”...

În clipa aceea atmosfera și-a schimbat cursul... eram într-o biserică, în lume, prietena mea spunea ceva, soțul ei spunea să stau liniștită, că ea avea întotdeauna grijă să fiu lăsată cu îngerii și sfinții locului... Cu sufletele veghetorilor de neam... 

Ningea peste capetele noastre cu energiile Sânzienelor, ningea lin și pufos... 

După alți ani... Discutam la o cafea cu o prietenă care venise la întâlnire cu iconițe pentru fiecare dintre noi, un grup frumos de prieteni, fiecăruia spunându-i că sufletul îi șoptise ce iconiță, cu ce sfânt, să ofere fiecăruia în parte. Nu pot uita cuvintele sale: ”Cristiana, pentru tine... Sfântul Nicolae!...” Inima mi se oprise în piept și altcineva mi-o pornise fără să știu...  Vorbeam lin cu ea, îi spuneam că dintre sfinți, nu am simțit apropiere ... dar apropiere din aceea strămoșească, ce părea a veni din străfunduri... decât față de dânsul... Și ceream iertare fiecărui sfânt și tuturor la un loc cu tot respectul de care puteam să fiu în stare...

Și povesteam povestea mea fără sfârșit... căci mereu venea ”ceva” de la dânsul... 

... Și spuneam că niciodată nu am văzut vreo icoană cu Sfântul Nicolae cu ochii albaștri decât în visul meu și la Mân. Ghighiu... Da, spunea și Măriuca, peste tot este cu ochii căprui... 

Icoana aceea eu nu am mai văzut-o la Mânăstire când am fost ultima oară... dar nu mai cred că are vreo importanța asta acum... Este în mine, îi port în suflet icoana vie a puterii sale, icoana vie a sufletului de sfânt care mi-a ordonat puterile minții, ale sufletului... Sub dorința Moșilor, părintele Teofil mi-a arătat drumul vieții și apoi Sfântul Nicolae mi-a dat puterea de a merge drept pe drumul fără de care locul meu pe Pământ ar fi fost cu siguranță altul... 

Mulțumesc din nou, cu capul plecat, cu respect și adorație!!!

LA MULȚI ANI celor care anină în salba de comori a destinului lor nume legate de Sfântul Nicolae !!! Suflete deschise să aveți, drag de altruism și ajutor neprecupețit, onoare și sacrificiu, iubire de Dumnezeu, de oameni, de tot ce poartă suflare de viață vă doresc din tot sufletul meu !!! 

Și îmbrățișări din partea mea !!!