Îmi este evident că oamenii care ne sfătuiesc să nu mai gândim dau dovadă de o gândire extrem de laborioasă. Ceea ce nu am citit nicăieri cum că ei explică acest lucru se leagă tocmai de faptul neînţeles "printre rânduri": există un timp al ne-gândirii – al observării, al percepţiei fără a lăsa gândirea să categorisească, să ordoneze, să spună: "Aha! E aia! Am înţeles că asta vine aşa:..." sau "Ce dezordine..." şi mă ridic imediat şi fac ordine, întrerupând observarea; apoi pentru că timpul dedicat observării s-a terminat, că mai trebuie să facem şi altceva (drumuri, serviciu, cumpărături, discuţii, gospodărie) mergem în treaba noastră mulţumiţi că am rezolvat treaba imediat. Că altfel poate nici nu ne-am fi dat seama, doar am trecut prin casă de 1000 de ori de dimineaţă până acum, dar eram obişnuită, nici nu am observat... Deci observarea e bună. Mai fac şi altă dată.
Timpul observării şi trăirii complexe a observării nu presupune acţiunea imediată: nici a gândului, nici a trupului. Obişnuinţa vine prin a ţine minte implicit, dar pentru că am luat acest exemplu, să spunem: în observarea dezordinii este o percepţie a neordonării, de exemplu, cu o întreagă trenă de elemente ataşate. Este un sunet pe care îl vom percepe dacă ne obişnuim să-l ascultăm. Sunetele nu se sparg de mulţimea dezordonată a lucrurilor: când ordinea e făcută, sunetele curg altfel - dar trebuie să ajungem să percepem diferenţa. E doar un exemplu. Mirosul este altul. Simţirea proprie generală a ordinii este alta, căci razele de lumină şi sunetele nu se sparg în milioane de frânturi - ci doar în câteva.
Doar trebuie perceput. Dacă sar să fac ordine, nu percep decât faptul că e dezordine, că nu-mi place, că nu i-ar plăcea nimănui dacă ar veni... Gândirea îmi spune că e bine, că acum sunt mulţumită... Că puteam s-o fi făcut deja, ce mare brânză să pui ceva ordine în fiecare zi, parcă şi ochiul e mai odihnit când priveşte camera în care nimic nu mai e alandala, ci toate sunt în şifonier, în bibliotecă, în maşina de spălat...
De fapt gândirea trebuie să existe, dar gândirea are loc după ce înţelegem că există mult mai multe diferenţe decât credeam. Pentru că am învăţat cu adevărat observarea, percepţia complexă a tuturor celor despre care ştim, iar în plus parcă ...mai apar şi altele pe care nu le ştiam...
Gândirea devine de fapt mult mai complexă, mai activă, mai înţelegătoare, mai profundă după un timp.
Şi după alt timp apar încă şi mai multe. Şi astfel ne simţim impulsionaţi să facem acest exerciţiu cu regularitate, în locuri diferite, în momente diferite.
Începem să vrem să gândim - dar în acel fel disociat care uite! M-a determinat să nu mă vâr într-o discuţie doar pentru că "Ştiu!" sau într-o ceartă pentru că "Io am dreptate..." Treptat observ că fiecare are dreptate, în felul său, dacă mă pun în locul altuia îmi dau seama. Învăţ cum sunt oamenii, ce gândesc: ce gândesc eu ştiu deja. Sau nu?! A apărut ceva nou? Mda... Judec omul deşi spuneam că "Aaaa!!! Io nu judec omul!!!" Dar dacă... Îl analizez sau îl judec spre a-l acuza de ceva doar pentru că mi se pare că aşa cum cred eu e just??...
Dar dacă???...
Dar dacă îmi fac un obicei să observ cu bunăvoinţă orice şi să trag concluziile abia după ce totul s-a terminat?
Pot să o fac când iau eu hotărârea să o fac, când mi se cere părerea şi îmi asum răspunderea pentru ce spun. Dar ce spun este din propriile mele experienţe sau le-am luat din cărţi? Ce este total corect după părerea mea şi care sunt diferenţele între ceea ce este experienţa mea şi a altora? Sunt oare confuzii sau sunt aspecte ale aceluiaşi fenomen observat???...
Ieri spuneam confuzie, azi cred că sunt aspecte...
Mă duc să-mi cer scuze că m-am contrazis cu omul. Ştiu că o să mă bălăcărească, că i-am stricat imaginea... că mai am multe de învăţat în viaţa asta deşi mă dau mare că scriu... că sinele lui superior i-a remarcat micimea mea... Bah!!...
Trăiri...
Sănătate să am că restul se face...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu