Primul artificiu realizat vreodată era destul de simplist. Un călugăr chinez numit Li Tian a luat o bucată de bambus, a umplut-o cu praf de puşcă şi a aruncat-o în foc. Rezultatul a fost un zgomot foarte puternic menit să sperie fantomele. (http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Gadget/Stiri/Istoria+si+stiinta+din+spatele+artificiilor )
De fapt lucrurile sunt mult mai vechi. Dar motivaţia este o „făcătură” aproape tot atât de veche ca şi istoria lor... Mai precis motivaţia pentru care au ajuns la noi azi este să îndepărteze masele largi de momentul în care ar începe să perceapă constant sfera „nevăzutelor, neauzitelor” din mediul în care trăim, deşi la început artificiile, alături de multe altele, erau menite tocmai pentru a menţine cât mai mult percepţiile multisenzoriale pe care absolut toţi oamenii le avuseseră, dar se pierdeau treptat din cauza vibraţiilor joase, perfect naturale, ale planetei.
CUNOAŞTEREA REALITĂŢII DIN SPATELE SPECTACOLELOR...
Sunt frumoase sărbătorile cu cumpărăturile, darurile, luminile, artificiile, pocnitorile !!! Apoi colindele tradiţionale cu urări, cu sunetele inconfundabile de la vioară la buhai, clopoţei, tamburine, fluier, şi inegalabila căpriţă !!! Toate sunt însoţitoare ale vocii oamenilor: copii, adolescenţi, maturi şi bătrâni, într-un cerc al omului profund trăitor într-o lume pe care cândva o cunoştea bine, dar pentru care cunoaştere directă, subtilă, nu mai avea decât tradiţiile de artă, de cântare pe care le transmitea din generaţie în generaţie: împreună cu urări de bine, de cinstire, de valorificare a potenţialului uman, care să dezvolte de-a lungul întregului an toate puterile ce-şi pot face loc în sufletul omului, care pot impulsiona acţiuni, vorbe şi gânduri ale fiecărui om şi ale tuturor la un loc...
Apoi vine ceea ce des numim ziua dintre ani, noapte în care stăm treji pentru că aşa am „prins” din bătrâni... Şi facem nişte chestii pentru că aşa am „prins”, pentru că aşa face toată lumea, pentru că astfel ne simţim bine... Întâmpinăm sărbătoarea cu zgomot (strigăte, pocnitori, muzică), artificii, băutură şi mâncare: mult din toate.
Ei, aici ar fi nişte chestiuni de discutat. Să vedem câteva idei care să ne:
– determine să reflectăm asupra unor manifestări curente ale noastre, despre care nu ne-am pus prea multe întrebări, dar oricum am aflat în viaţă explicaţii pe care unii le consideră prea puţin importante, alţii foarte importante, dar nu caută înţelegeri mai mult decât atât. Fiecare dintre noi ajunge, mai devreme sau mai târziu, să dorească linişte – şi interioară, şi exterioară, calm, lucruri line, blânde şi frumoase, găsind dureroase extremele în manifestare ce parcă sunt de undeva încurajate să nu se oprească. Pe de altă parte cei care vor să trăiască tumultos, gălăgios, dorind să-şi alunge spaimele interioare, fricile şi frustrările, dispreţuiesc pe cei liniştiţi – un dispreţ însă de multe ori de suprafaţă, sub care se află vie dorinţa de a înţelege cum pot alţii să-şi găsească odihna sufletului, să nu fie chinuiţi, să nu dorească altceva decât linişte şi... contemplare;
– să ne ajute, să ne îndrume, să ne sprijine în momentul în care, rând pe rând, vom ajunge să considerăm valoroase văzul, auzul şi alte simţuri pe care le avem nu numai de la corpul fizic, ci şi de la corpul mental, astral şi cauzal.
FRICA DE DESCHIDEREA CERURILOR
Este o realitate, această frică, recunoscută sau nu, pe care putem s-o privim din mai multe unghiuri de vedere. Foarte puţini ştiu despre ea, foarte puţini dintre cei care ştiu au conştientizat că le vine de la alţii sau o aveau în sufletul lor. Dar cu timpul o vom conştientiza cu toţii şi treptat vom ajunge să ascultăm altfel ceea ce implică existenţa ei.
Frica de deschiderea cerurilor spuneam că nu o au mulţi: sunt cei care nici nu ştiu de ea; alţii nu cred în aşa ceva ca fenomen logic, natural; unii o au şi şi-o dispreţuiesc ca să nu cumva să transpară în discuţii şi comportamente; alţii o au, moştenind idei de acelaşi fel din familie, din experienţa unor strămoşi din perioada Evului Mediu Întunecat, acuzaţi pe nedrept de „vrăjitorie”... Mai rămân cei care ştiu şi privesc serios şi compătimitor suferinţele altora, la încercări ducere mai departe a unor obiceiuri care s-au oficializat şi care menţin lumea în ignoranţă.
La fel ca şi în alte prezentări în care scriu că lucrurile nu trebuiesc amestecate, să scriu şi acum următoarele: bucuria unui eveniment nu e de loc rău să existe – până când vom înţelege că fiecare zi a omului este un eveniment, o sărbătoare şi nu avem nevoie de prilejuri speciale pentru a trăi sărbătorind viaţa, creaţia, puterea de a învinge greutăţile, etc. Dar e bine de cunoscut până unde merge tradiţia, ce s-a adăugat în plus, ce înseamnă obiceiurile numite păgâne, care însă nu au nimic de-a face cu „păgânitatea” care poate dăinuie doar în sufletele celor ce numesc aşa, cu intenţii animalice care îi fac conducători (de „turmă”); să se cunoască ceea ce aceştia din urmă doresc să anuleze altora, dar să le perpetueze ei înşişi în ascuns, pentru a le folosi în propriul interes.
Am mai scris câte ceva din toate acestea, însă discuţiile din ultima vreme m-au determinat să punctez câteva elemente pe care le consider importante pentru înţelegerea şi analizarea în continuare a fenomenului emoţional care stă în viaţa omului. Nu mai este de ajuns să ni se spună şi noi să credem: ai păcătuit, ai greşit, ai o karmă grea, vina este a strămoşilor tăi păcătoşi (fie-le ţărâna uşoară, adică uşurată de gândul nostru că ei ar fi cei păcătoşi...). La capătul opus, pentru unii dintre noi nu mai este de ajuns să avem un timp în care putem să petrecem, să ne distrăm; este nevoie azi, mai mult decât oricând, să înţelegem mult mai profund rădăcinile celor care ne formează viaţa socială prezentă. Mulţi dintre noi avem senzaţia clară, în preajma unor sărbători: de artificial, de exgerare, nimic natural, nimic cu adevărat omenesc, totul de o natură care nu arată cu nimic superioritatea omului spiritualizat...
Pe scurt: avem nevoie să ştim adevărul din spatele perdelei cu care s-au acoperit realităţile lumii noastre în ultimele milenii. Să ştim că nu suntem „vinovaţi”, „bolnavi psihici”, etc., ci doar avem alte percepţii pe care ar trebui să le considerăm sănătoase, la fel ca şi cei care le au pe cele vechi şi le consideră bune şi suficiente doar pentru că nu au stricat nimănui vreodată... Chestia este că dispreţul pentru acei membrii de familie care nu şi le mai doresc cu fast, artificialul hainelor scumpe, machiajului strident, doare mai mult decât esenţa fenomenului în sine. Nu avem înţelegere pentru cei care sunt „altfel” trăind simplu, fără să deranjeze, mai curând ne interesează părerea altora despre noi, imaginea proprie în lume, etc.
Astfel de subtilităţi ar trebui să facă parte din viaţa noastră.
Şi aşa va fi, dar începuturile sunt grele, se izbesc deseori de inerţiile lumii. Vrem o lume mai bună şi nu ştim că prin multe manifestări personale tăiem corzile acelei lumi care apar treptat, dar sigur.
O lume mai bună se poate dezvolta pornind în primul rând de la cea existentă, pe care ar trebui să o curăţăm de confuzii, neclarităţi, ne-cunoaşteri...
CEEA CE NUMIM AZI TRADIŢIE...
Ceea ce face azi parte din sărbători este numai pe jumătate tradiţie adevărată, căreia nu-i ştim bine rădăcinile, şi care este împletită cu obişnuinţe mai noi, create în ultimele milenii de minţi isteţe care şi-au întemeiat politicile de influenţă asupra maselor populare sprijinindu-se pe:
– tradiţiile vechi, pe care toată lumea le ştia cândva: reale, concrete, toată lumea le folosea şi le transmitea mai departe din generaţie în generaţie;
– intuiţiile şi clar-intuiţiile pe care le aveau toţi oamenii în trecut, simţurile mentale şi astrale pe care unii oameni încă le mai aveau – spirite cu multă experienţă de trăire în condiţii grele, cu vibraţii joase, specifice acestei lumi pământene;
– obiceiul străvechi al oamenilor de a asculta şi a privi, în linişte interioară şi exterioară, „exploziile” permanente de lumini colorate, precum şi simfoniile de sunete împletite armonios în valuri care se pierd sau se suprapun, în ritmurile vieţii din univers: acestea au fost de fapt spectacolele lumii, până în momentul în care greutatea migraţiilor, cu istoriile imperiilor războinice aşa cum le ştim acum, au determinat oamenii de pretutindeni să-şi mute atenţia definitiv în altă parte, pierzând sau estompând contactul cu subtilităţile universului înconjurător.
Impunerea unei noi religii a fost lucrarea unor conducători care au format, au forţat cucerirea acestui spaţiu spiritual prin căutarea, şi găsirea unor modalităţi de a distruge amintirea omului antic şi de a crea în loc altceva prin care să se agaţe de vechi dar în acelaşi timp negându-l, spre a fi folosit pe ascuns, în propriul beneficiu material. De frică ca nu cumva popoarele subjugate să nu se dezvolte repede mental, s-au creat noi politici de influenţare, speculând latura cu adevărat înalt spirituală a omului, pentru a se consolida, şi a nu se pierde puterea asupra maselor: care erau în ochii lor „carne de tun” şi „mână de lucru”. S-au extras bazele percepţiilor umane – binecunoscute de mult timp – şi s-au creat „datini” noi care s-au impus secole de-a rândul. Aşadar, FRICA DE DESCHIDEREA MINŢII CĂTRE ADEVĂR ŞI A INIMII CĂTRE IUBIRE a determinat inducerea conştientă de către conducători a fricii de „vrăjitoare” (femei clarvăzătoare sau numai deosebit de deştepte, tămăduitoare din generaţie în generaţie) la toate nivelele societăţii. Conducerile religioase aveau deja acumulată o experienţă covârşitoare cu privire la impunerea unor reguli pe care prea puţini oameni din popor au cutezat să le sfideze pe faţă, aşa încât nu era necesar decât să se răspândească valuri de idei pentru ca starea de mister să se menţină aparent fără interdicţii. Trebuia doar dezvoltată direcţia de abatere a atenţiei spre altceva, având bazele de petrecere deja create: beţia, sexualitatea, dar la polul opus însăşi credinţa – pentru cei ce ţineau regulile credinţei în divinitate – şi principalul pericol venea din tocmai din partea lor, fiind cuminţi şi liniştiţi. S-au lăsat spectacolele încântătoare de artificii, cu exploziile lor de lumină şi zgomot mereu perfecţionate, acoperindu-se tot ceea ce putea fi perceput altfel, iar o eventuală „părere” putea fi lesne asociată cu amintirea vie a spectacolului ieftin, dar pătrunzător, din ajun...
Un asemenea spectacol ascundea astfel intuiţia existenţei:
– luminilor cereşti: am mai discutat despre faptul că ceea ce numim „aurora polară” este de fapt un fenomen mult mai extins, dar de intensitate mult mai mică dincolo de regiunile polare faţă de restul planetei;
– sunetelor care însoţesc întotdeauna valurile de lumini: simfoniile celeste, cosmice, intuite dintotdeauna, rămase pregnant în sufletele oamenilor de pretutindeni. Este de remarcat şi reciproca valabilă: atunci când bioritmul ne permite perceperea sunetelor de acest fel, este bine să ştim că, de asemenea, suntem în mijlocul unor valuri de lumini care cad sau se ridică în cascade, se rotesc, se împrăştie sau se spiralează în toate culorile...
Sunt perioade în care, prin tradiţie, unii oameni ştiu şi cred că „cerurile sunt deschise”, că în astfel de perioade „cerurile” lasă oamenii să le caute şi să le descopere misterele. Mistere care niciodată de fapt nu au fost cu adevărat mistere, ci doar înterzise religios să fie cuprinse ca intuiţii în sufletele oamenilor şi dispreţuite laic în aceeaşi măsură. Atenţia le este abătută azi oamenilor de rând către cumpărături ieftine, ameţitoare, cu un grad exagerat de exotism fals, de calitate slabă, jinduite îndelung generaţie după generaţie. Şi pentru care sunt încurajaţi să consume mult, răspunzând într-un fel unei alte intuiţii: asupra nesatisfacerii corecte a cerinţelor de hrănire şi de protecţie normală.
Apoi sunt încurajaţi cu tot felul de explicaţii superficiale către uitarea semnificaţiilor profunde a unor sărbători, pentru ca oamenii să nu intuiască faptul că sărbătorirea nu este în rostul ei decât mult prea puţin, şi nu într-un fel natural, real, ci sunt ascunse sub alte obiceiuri: pentru acoperirea celor străvechi. Dacă omul străvechi avea în astfel de zile tendinţa naturală spre stare de trezie în anumite nopţi, s-a speculat această stare prin petreceri îndelungate, până la ziuă, s-a impulsionat dorinţa subconştientă de a vedea, de a auzi, de a simţi vibraţiile universului prin, spre exemplu, crearea momentului „dintre ani”: cu băutură, mâncare multă şi grea (nicidecum uşoară), cu spectacole în aer liber cu mult zgomot şi lumină de la artificii, petarde cu care s-ar „alunga” fantomele şi vechiul an, şi cu care s-ar întâmpina cel nou. Omul nu mai simte nimic natural, nici măcar nu mai aude bietele ciori care strigă înspăimântate printre rafale de petarde agresive...
S-a creat concomitent frica de „ciudat”, de neobişnuit, de fenomene naturale, de clarviziune şi clarauz: tot naturale, dar oamenii nu mai ştiu asta. În mijlocul mulţimii şi a zgomotelor, cu sticla cu alcool în mână, omul nu se mai simte ciudat, nici în natură, nici alături de semeni care nu mai agreează asemenea „artificialităţi”. Aburii băuturii se amestecă azi cu confetti şi pănglicuţe colorate amintind suav de panglicile aurorelor polare – imaginaţia omului contemporan merge mână în mână cu intuiţiile privind atâtea fenomene naturale – dar se pierd în necunoaştere şi dezinteres, se amestecă cu frivolitatea şi sexualitatea ieftină.
Greutatea adaptării organismelor la o asemenea trăire zis „intensă” se resimte cel puţin 2-3 zile – adică numai bine cât să treacă „aburii” universului cu valurile LUI de lumini, cu armoniile de sunete cosmice şi planetare, cu vibraţiile care înalţă sufletele spre dezlegarea misterelor ce par să aştepte în van propriile trăiri ale „dezlegărilor”...
Toate cele de acest fel au un început: un început pozitiv, creativ, bine-intenţionat: din Babilonul timpuriu, unde erau menite accentuării percepţiei fenomenelor care erau simţite tot mai puţin de oamenii prinşi în vibraţiile joase, dar perfect naturale, ale planetei. Preoţii primelor temple închinate zeilor au creat fulgere însoţite de sunete create de ei: muzică blândă în valuri, coruri de voci însoţite de acorduri instrumentale, pe fundalul cărora apăreau sporadic ori zumzet (asemănător drâmbei şi buhaiului nostru), ori acorduri grave (ca de bucium), ori vesele (de clopoţei sau tamburine).
Asemenea „spectacole” au fost preluate şi mutate în petreceri sacerdotale în templele egiptene, iar de la egipteni s-au răspândit în tot bazinul mediteranean.
Să ne oprim deocamdată aici cu istoria, fără să uităm că femeile au ajuns să fie în mod intenţionat dispreţuite de bărbaţi prin factori religioşi, având la bază aceeaşi motivaţie: deschiderile intuitive puternice deosebit de apreciate în lume înainte de înputernicirea templelor religioase. Religia creştină nu permite femeii să intre în altar – ferească Dumnezeu să nu li se deschidă viziuni ale adevărurilor ocolite de preoţi. Deschiderile lor spirituale deveneau un pericol real pentru cei care îşi doreau din ce în ce mai aprig protejate puterile asupra oamenilor aserviţi lor. Pe de altă parte, tot femeile au fost antrenate treptat în distracţii ieftine, departe de profunzimi spirituale: capacităţile lor multisenzoriale se datorează existenţei în sistemele lor corporale, şi gestionării unei game de vibraţii mult mai largi decât ale bărbaţilor – pentru că ele nasc copiii care au nevoie de obişnuinţe din naştere de multe feluri, în vedere adaptării rapide la lumea în care se nasc. În acest fel, impulsurile vin în corpurile lor chiar înainte de naştere într-o gamă foarte diversă şi percepţiile se dezvoltă de multe ori numai şi prin apariţia unor intuiţii în sufletul lor, legate de evenimentele familiale pe care le privesc întotdeauna deosebit de profund. De aceea copiilor li se impune de mici o anumită linie de manifestare, care să-i ancoreze bine în lumea materială pentru care s-au născut: lucru care nu este rău, dacă s-ar împleti cu libertatea de a-şi dezvolta intuiţiile, sub încurajarea unor mame şi ele intuitive. Bărbaţilor li s-a impus religia practicată, femeile au rămas cu dispreţul pentru însăşi fiinţa lor, iar acolo şi atunci când femeile nu-şi puteau reţine isteţimea şi intuiţiile s-au ales cu pedepsirea „vrăjitoriei” de care ar fi dat dovadă. Au fost obligate cu supunerea prin tradiţii false – practicile sexuale egiptene din temple care au stat la baza altora mai noi, desfăşurate mai ales în nord (obligativitatea supunerii oricărui bărbat care le întâlnea pe stradă, şi nu aveau voie să stea în casă). În general prin obligaţia supunerii bărbatului, după obligaţiile curente ale întreţinerii gospodăriei, se instala mereu oboseala care nu mai lăsa spaţiu de manifestare unor clar-intuiţii sau clar-simţuri.
Slujitorii templelor, şi mai târziu ai religiilor abrahamice erau şi deştepţi, aveau şi experienţă să abată atenţia de la "deschiderea cerurilor", de la deschiderea mentalului uman...
Toate acestea, odată înţelese, ar trebui să fie punct de pornire în înţelegerile, acceptările omenirii aşa cum a fost ea cândva în mod real şi cum va fi în viitor, chiar dacă revenirea se face greu. Şi se va face cu adâncirea cunoaşterilor spre decelarea falsurilor care ne-au marcat istoria ultimelor noastre milenii.
Deocamdată închidem această discuţie, căci mai avem de analizat câteva aspecte de acest fel privind sărbătorile de iarnă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu