Mergeţi cu bine şi cu sănătate în vremurile care vor veni !!!
(Urare getică străveche, primită prin comunicare astrală la Şinca Veche în anul 2001)

...Este blogul unui om care a ascultat mai degrabă de păsările care i-au cântat la ferestre... de florile care i-au crescut în fața ochilor, dimineață după dimineață, de norii care i-au vorbit despre libertate necuprinsă, de îngerii care i-au vorbit întotdeauna despre Moșii pământurilor străvechi și despre tainele ascunse ale omului mereu căutător în trecuturile sale, în prezentul său și în viitorul către care se îndreaptă cu încredere, străbătând valurile eternităților...



Roagă-te, mulțumește și taci.
Ajută și taci.
Dăruiește și taci.
Taci și taci.

(adaptare din articolul prezentat de

miercuri, 15 aprilie 2015

DA, ŞI MIE MI-E FRICĂ DE URŞI !!!


Mi-a plăcut articolul, sincer, deşi e cam dur...
http://totb.ro/mi-e-frica-de-ursi/#more-119689 
Am şi eu nişte experienţe............
Mi-e frică de urşi de când mă plimbam pe la Lăptici (e undeva la ieşirea din Padina pe drumul spre Cheile Tătarului) fotografiind flori şi, întorcându-mă să ies din pădure, acolo unde credeam că este o stâncă mare cu muşchi pe ea (sunt peste tot în Padina) mi-am dat seama că "stânca" a întors capul după mine... 
Asta a fost prin 2009... Şi era începutul...
Fugind de urşi mi-am dat seama că dădeam de câini. Urşi nu erau la început, dar câinii erau reali, acolo, cu colţi şi mârâind, lătrând... M-am obişnuit să iau abonament la munte - Sinaia pt. vremea rea (are străzile spre munte asfaltate!!!) şi Buşteni pentru vreme bună. Ca să nu-mi mai fie frică de câini, am luat biscuiţi şi am început să împart cu gentileţe. Aveam o duzină de prieteni acum. În fiecare sâmbătă mă aşteptau cu o bucurie nebună. De obicei mergeam pe drumuri spre Stâna Regală sau de la Cota 1400 în jos ...splendide drumuri, nu le voi uita în veci. Uitasem de urşi, dar de fiecare dată cineva oprea maşina şi spunea că ursoaica cu 2-3 pui era la o cotitură mai sus. Ok, luam catrafusele şi mă întorceam, dar oricum eram cu câinii după mine. Nu se deslipeau de mine. Eram doar cu ei şi cu veveriţele şi nu-mi mai era frică. Dar într-o bună zi eram singură - prietenii mei blănoşi erau la masa lor de prânz - şi am luat-o spre telegondolă pe o şosea splendidă, prin spatele Cabanei Schiorilor, pe marginea pădurii. Plecasem de fapt din drumul spre Cotă de unde venea un urs, mi-a zis cineva care cobora cu maşina. Şi deodată, tot fotografiind trunchiuri de copaci ce semănau cu urşi, din faţă m-am trezit cu o ursoaică cu 2 pui. Nu puteam fugi, am angină pectorală. Şi totuşi am fugit, nu mă văzuse, dar mi-am văzut moartea cu ochii şi ncii nu mai port nitroglicerină cu mine de prin 2005... 
Pe drumurile Sinăii nu mai ai pe unde merge, vin urşi şi la Castelul Peleş... 
De data aceea am scăpat. Trei zile mai târziu eram în maşina unor prieteni când fix de la Hotel Alpin traversa şoseaua o altă ursoaică cu pui: alta rasă, prima fusese neagră cu bot ascuţit, asta era superbă, toată pe rotund cu blana roşcat aurie în soare... Zeiţa urşilor !!!... Dar eram în maşină, iar dânsa i-a dat o gheară puiului peste funduleţ de l-a trimis direct în frunze şi a dispărut după el. 
Am conştientizat că şi ei au frici de noi...
Noi am intrat în "ţara" lor... Şi ne mirăm că şi ei intră într-a noastră...
Pe Jepi sunt urşi... Ohooo... Acum 2 ani din telecabină povesteau oamenii cum vedeau că ursul servea dintr-un om şi ei, sus, nu puteau să facă nimic... Acum, eu nu intru mult în pădure, e minunat, feeric, superb, uluitor de frumos săptămână după săptămână să vezi cum se schimbă haina codrilor, şi aerul, şi florile, şi fluturii... Mi-e frică de urs, dar citeam zilele trecute că altora le e frică acolo de o potecă care s-ar deschide din Jepi şi te duce ori la nebunie, ori la dispariţia completă. 

Sincer este uluitor, da, uluitor de bine acolo şi cunosc oameni care s-au dus la doctor pentru că... se simţeau anormal de bine când ei socoteau că, fiind la birou, trebuiau să se simtă prost... mă rog, rău... Aşa că nu vreau să acuz pe unul şi pe altul, dar m-aş mira ca un asemenea om să nu tremure de frică dacă nimereşte pe potecuţa mea zen !!! Aia chiar există, nu apare, nu dispare din senin... Şi o piatră pe care serveam masa acolo, săptămână de săptămână... Mi-e dor de ea, acum nu mai pot merge la munte. Oricum găsesc eu bănci prin parcuri, peticuţe de iarbă ici şi colo prin Bucureşti...
Dar nu ai frici în Bucureşti. Sau ai dacă le vrei. E bine însă să ai nişte biscuiţi în buzunar, pentru câini sau pentru porumbei. I-aş da şi unui hoţ, cred că l-ar pufni râsul să audă de la mine că sunt pe talon de pensionar fără bani prin Cişmigiu, dar îi dau un biscuit, doar unul sau doi, ca să mai rămân şi eu cu ceva !!!
Să auzim numai de bine !!!.................

Un comentariu:

Cristiana spunea...

Fotografia reprezintă potecuţa mea "zen" !!!