VENEAU ODINIOARĂ COLINDĂTORII-CĂLĂTORI AI MOŞILOR...

...Cu mult timp înainte să apară pe cărările ce porneau din mari depărtări, oamenii din aşezări ştiau că vin Călătorii... 

Ei nu intrau în sat, ci se opreau departe de marginea satului unde, într-o căsuţă de Călători special creată, se întâlneau cu Învăţătorul satului, dându-i lui toată puterea pe care o aveau de dat, care la rândul lui Învăţătorul o ducea oamenilor din sat, împărţindu-le sfaturile de drept pentru tot anul ce avea să vină. Pe atunci Călătorii nu intrau în sat căci erau purtătorii unor foarte complexe lucruri ştiute, pe care trebuiau să le ofere multor aşezări: dar fiecăreia după tipicul său, după cum aşezarea era de la munte, de la şes, de deal, de la marginea râurilor, de la marginea mării... Oamenii erau atât de puternic ştiutori încât nu puteau aştepta să le facă pe toate rând pe rând: nu aveau încă răbdarea pe care o aveau trimişii Moşilor, sau a Învăţătorului, sau a Măiaştrilor care îi învăţau toate meseriile de pe lume. De aceea ştiau bine că va trebui să se schimbe un noian de ceruri până ce vor ajunge şi ei să aibă o asemenea răbdare să despice firele timpurilor, locurilor, cerurilor, până ce vor putea culege esenţa pentru fiecare aşezare în parte din lumea aceasta. Până atunci aveau nevoie neapărată de toţi cei care ajunseseră deja acolo. 

La începuturi, Călătorii colindau la zile fixe şi drumurile prin ierburi – vara, şi cele dintre nămeţi – iarna, în fiecare an, și așa fusese milenii de-a rândul.
Cu timpul, cu obișnuirea cu locurile și vremurile, Călătorii veneau rar, doar când era nevoie în desfășurările evenimentelor mai importante ale oamenilor și ale Cerurilor. Oamenii din sate ştiau bine când vor veni, îi simțeau de departe, de aceea erau pregătiţi cu toţii de primirea îndrumărilor: cu casele lor curate şi frumos împodobite cu scoarţe frumoase și, după vreme, răcoroase sau călduroase, curţile frumos luminate, frumos mirositoare, cu uneltele pentru muzica proprie fiecărei familii gata să întărească muzicile pământului însuşi, pe care se afla gospodăria, dar şi a gospodăriei însăşi, întreagă. Uneltele de muzică erau moştenite din bătrâni în fiecare familie după felul ei: după cum era pământul de sub casă, casa cu acareturile ei, cu oamenii de un anumit fir după naştere împletind cununa familiei şi nu alţii, cu animalele care li se potriveau să le crească şi înmulţească, cu grădina și cu livada special întocmite pentru toate sufletele din gospodărie... Toate aveau luminile lor clare, sunetele lor clare, răspândeau valuri de miros cuminte şi frumos... Şi aerul tremura simplu şi scânteietor în jurul lor, ducând mai departe ceea ce îi era normal în fiecare fel de vreme care o străbătea familia. 

Hainele, portul necesar familiei susţinea viaţa fiecărui membru în parte, după cum îi cerea firul vieţii în fiecare an. Şi sufletul omului se înnobila după curăţenia sufletului însuși, a trupului, a hainelor cu cusături care lăsau aerul să curgă după cum îi era purtătorului mai bine, mai sănătos şi mai bucuros...

Luminile casei şi ale oamenilor, după puterile şi sarcinile tuturor, erau întreţesute într-o frumoasă armonie, aşa cum erau toate pe acest pământ, cu lumina dată de un anumit fel de copaci din faţa prispei, până la poarta gospodăriei: muzica ascunsă izbucnea din toate la un loc şi din fiecare în parte. Pentru ca toate să fie întregite, bărbatul şi femeia – părinţii copiilor şi susţinătorii bătrânilor – aduceau și întăreau puterea muzicii izvorâtă prin uneltele primite spre folosinţă ca moştenire din generaţie în generaţie, de pe vremea în care Moşii se aflau zilnic în sinea oamenilor şi în faţa minţii lor. Toată feeria de lumini şi sunete se împletea cu glasul copiilor, în sunetele muzicii părinţilor lor, terminându-se în notele grave, dar armonioase, ale bătrânilor care punctau viaţa familiei, aducând toate cele necesare din experienţa vieţii lor trăite...

Aşa îi aşteptau oamenii pe Călătorii Moşilor...

Cel care le simţea de departe sosirea era învăţătorul satului, la fel ca şi odinioară, prin legăturile lui speciale, de destin, cu Moşii şi Călătorii. Învăţătorul numea din timp în timp, tot sub îndrumarea Călătorilor, oamenii special simţitori pentru a anunţa momentul apropierii Călătorilor: la îndemnul Învăţătorului, venea momentul în care ei se îndreptau încet spre marile buciume aşezate în cerc, pe toată marginea satului, pentru ca acordurile lor blânde să cuprindă tot satul, toate pământurile lui în valurile care aveau să-l scalde... Pornirea buciumaşilor spre marginea satului era momentul în care orice activitate înceta în sat, oamenii se linişteau profund, lăsând sufletele să le fie în cântare cu bucurie şi lumină... Încet, în fiecare gospodărie, fiecare om păşea cu respect spre poarta larg deschisă, cântând încetişor, fiecare familie în parte cu muzica ei, cu cântările ei, cu portul, lumina, mirosul şi iubirea ei oferită lumii...

Când ajungeau gospodarii la porţile caselor lor, buciumaşii ajungeau şi ei la buciumele lor... Călătorii se apropiau pe drumul ce ducea spre sat... Sufletele împletite se regăseau surori şi îşi găseau fără greş armonia între ele...

Toată suflarea era în aceeaşi respiraţie...

În ritmul pământurilor de sub ceruri, buciumele îşi începeau încet, unduitor şi alinător cântarea...

Peste întreaga fire se revărsa deodată lumina trupurilor şi sufletelor Călătorilor... Simfonia luminilor, culorilor se ridica spre ceruri şi cuprindea pământurile, apele, casele cu tot ceea ce aveau în ele, cu oameni şi animale deopotrivă... Simfonia luminilor se împletea când suav, când puternic şi senin cu simfonia muzicilor propriilor lor trupuri, în cascade înalte, fără de sfârşit...

Din curţile caselor se revărsau şi se întăreau în puterea Călătorilor trecători valuri de lumină şi cânt mângâietor – când de muzică, când de glasuri umane, în care voci subţiri se împleteau cu voci bătrâne şi cu vocile cântătorilor care-şi simţeau deja inspiraţiile aprinse...

Destinele înfloreau în viziunea minţii şi fiecare îşi ştia locul pur şi bun în sat şi în lume, în anul care avea să vină...

Feeriile de lumină şi cânt ale Călătorilor treceau lin prin mijlocul drumului drept, curat şi luminos, luminând şi scuturând oameni şi animale deopotrivă, copaci, pâraie şi poteci din spatele caselor. Fiecare om îşi simţea viaţa binecuvântată de Moşii de sub Munţi, a căror prezenţă îndepărtată – şi totuşi atât deapropiată – umplea tot satul şi toate împrejurimile lui...

Aşa veneau... aşa treceau şi plecau Colindătorii Moşilor în vremurile de odinioară...

Lumina lor nu se stingea, doar se pierdea în depărtări, pentru urechile şi sufletele oamenilor, până când alte suflete, din altă aşezare, se pregătea să-i primească cum se cuvine...