CERTURI: SCHIMBARE DE OPTICĂ...

Peste tot, certurile parcă „înfloresc”... să folosesc o exprimare cât de cât echilibrată, şi nu ceva de felul „creează gropi” – şi asta delicat spus...

Atitudinea mea de minimă severitate este luată de multe ori drept supărare – ceea ce nu este adevărat – dar o minimă depărtare de certăreţi este un fel de protecţie pe care azi o pot folosi sub o anumită formă, bineînţeles dacă şi ceilalţi doresc să pună punct unei mânii născută de fapt din neînţelegeri normale de altfel, în această perioadă: o perioadă cu variaţii bruşte ale vibraţiei planetare, variaţii care obosesc mult şi greu... 

De multe ori mă gândesc că este bine totuşi că am trecut prin „furcile caudine” ale multora, tocmai pentru a-mi cristaliza o înţelegere veche, intuită toată viaţa, dar cristalizarea mea venind doar în hopuri, încet, din când în când. Căci influenţele din jur ne sufocă „cristalele” strălucitoare ale înţelegerilor de moment şi ale aplicaţiilor lor în viaţa curentă. Înţelegerile apar şi se întăresc la folosire permanentă, şi ele ajung să reflecte în exterior ceea ce nu ne este de folos direct decât în acel moment de tangenţă cu săgeata primită: momentul primirii gândului mânios al altuia. Îl primesc fără să mă mânii: chiar dacă există suferinţă, ea nu ţine mult, există fără să provoace rupturi din partea mea, acceptând însă că omul încă nu a ajuns la o asemenea cristalizare: dar va ajunge cândva cu siguranţă şi mă va înţelege. Până atunci însă fac în aşa fel încât să existe părerea mea în lume, căci ea poate fi de folos şi altora. Poate experienţa altora mă va ajuta şi pe mine, mă va întări, îmi va îmbogăţi experienţa totală...

De fapt acest gând mânios care îi atinge pe mulţi oameni azi, atât cât există – el ne este totuşi necesar, ne îmbogăţeşte: şi prin el însuşi ca experienţă cunoscută în tangenţa cu spiritul purtător, şi ca experienţă de răspuns propriu, din partea primitorului, cu o întreagă pleiadă de învăţături ulterioare, care vor apare în eternitatea vieţii noastre de spirit evoluant, nepieritor. 

Iar acesta este un aspect deosebit de important.

SCURTĂ APROFUNDARE A CUNOAŞTERII MODULUI DE FUNCŢIONARE A CORPURILOR NOASTRE...

Dar pe loc, un astfel de gând mânios, cu vibraţia sa joasă, poate să treacă prin radiaţia spirituală, şi sistemul corpurilor prin care ea se manifestă, fără să influenţeze întrupatul către care este îndreptat. De multe ori se crede într-un asemenea caz că este respins de „cristalul” sufletesc (sau „oglinda” sufletului): adică blocul întreg al radiaţiei spirituale. Dar o asemenea încredinţare are la bază de fapt o funcţionare a plexurilor-malaxor (se vor studia plexurile malaxor la adresa: http://www.bucuria-cunoasterii.ro/dictionar/plexuri-ale-corpurilor-fluidice/ ) situate la ultimul corp al sistemului corporal: care preiau, dar nu lasă să intre profund în corpuri, fluxurile energo-materiale (aşadar nu vibraţiile) încărcate cu amprente de vibraţie joasă, le dezamprentează în interiorul lor, prin vibraţia proprie înaltă, după care le eliberează fără ca vibraţia lor să influenţeze corpul şi în continuare întreg sistemul corporal. 

Aceasta este o funcţionare a corpurilor umane, care este realizată ca sarcină automată, simultană cu trăirile proprii ale omului. Dar ea se adresează biosistemului înconjurător, mai precis unei părţi a acestuia: speciile planetare care au corpuri spirituale sau care au celule de acest fel în componenţa corpurilor lor cauzale, fără să aibă corpuri spirituale. Printr-o astfel de funcţionare omenirea ajută planeta, mare parte din semeni şi multe dintre speciile de vieţuitoare planetare, pentru a nu rămâne influenţate de activitatea, manifestarea de cea mai joasă vibraţie a celor mai multe dintre grupurile spirituale umane de pe Pământ. 

Acest lucru însă nu compensează, nu anulează sarcinile personale de modificare a atitudinilor, a comportamentului propriu al fiecărui om, pentru care se află pe Pământ în această perioadă cu vibraţie planetară foarte joasă. Vibraţiile aşadar pot trece fără să influenţeze, sau pot trece cu o influenţă care poate trece momentan neobservată, dacă anumite structuri ale corpurilor noastre fluidice au condiţiile necesare pentru a-l lăsa să treacă fără a-i semnala prezenţa, modificându-le intensitatea. 

Atenţie la acest aspect: intensitatea semnalului şi nu vibraţia, frecvenţa ca atare. 

Să pornim de la faptul că sistemul nostru corporal este un set de unelte care gestionează relaţia dintre radiaţia spirituală – a spiritului care învaţă prin intermediul corpurilor – şi a mediului existenţial înconjurător, de întrupare, ajutând spiritul să înveţe cum să-şi folosească conştient, flexibil, echilibrat şi moderat forţele spirituale: razele din blocul radiaţiei totale spirituale – fiecare în parte şi toate la un loc. 

La începutul evoluţiilor spiritele nu sunt reactive la toate impulsurile din mediu, căci nu le cunosc pe toate: pe Pământ sunt cele pe care le numim plante (vegetaţie). Apoi, treptat, spiritele cunosc, şi devin reactive la tot mai multe impulsuri din mediul de trai, mai ales cele care le atrag atenţia ca fiind agresive, ca ameninţându-le supravieţuirea. Şi astfel totul devine un mediu aparent ostil, dar în care spiritele învaţă cum să se apere şi cum să înveţe şi pe alţii, la rândul lor (puii) să facă la fel. Treptat ele învaţă însă, în continuarea evoluţiilor, că nu orice impuls este ostil, şi mai ales învaţă cum să folosească fiecare din astfel de impulsuri, sau cum să se distanţeze de ele, sau cum să se apere în cazuri fortuite – dar din ce în ce mai puţin agresiv, mergând până la indiferenţă la un moment dat. Acest moment din treptele evoluţiilor spirituale ajunge să existe doar când spiritele se simt în siguranţă şi se ocupă cu prioritate de lucruri care le devin ori foarte plăcute, ori activităţi de strictă necesitate, apoi şi una şi alta la un loc. Evoluţiile încurajează înaintarea prin trăiri în siguranţă, dar creează şi condiţii de revenire, pentru scurte perioade de timp, în locuri în care s-au desfăşurat treptele anterioare de evoluţie, în care spiritele nu s-au simţit în acest fel de siguranţă în anumite momente: spre exemplu, când vibraţia este joasă, când biosistemul este sau devine treptat agresiv, când variaţiile de vibraţie devin foarte dese şi puternic marcate de la un moment la altul. Spiritele conştientizează în asemenea cazuri ceea ce îşi amintesc din evoluţiile lor pline de frici şi de reacţii agresive la frici. Dar ele au experienţă mai multă, putere interioară mai mare, conştientizări şi posibilităţi de alegere mult mai multe – pe măsura experienţei care le-au crescut între timp. Tocmai acest fel de manifestare superior este căutat a fi folosit treptat, la nivele de joasă vibraţie la fel cum a fost câştigat la nivele de vibraţie înaltă. Dar manifestarea superioară poate apărea doar după conştientizarea manifestărilor în care au arătat că primul impuls a fost agresiv, sau dispreţuitor, sau pervers. 

Când prin experienţa locală spiritele tind să devină din nou indiferente, aşa cum s-au petrecut lucrurile şi în evoluţiile anterioare, corpurile sunt cele care ajută, prin structurile lor interioare, prin amplificări ale unor impulsuri, sau diminuări ale altora, sau potenţări între intensităţile unora sau altora dintre impulsurile din mediu: cosmice, planetare, ale biosistemului vegetal şi animal, ale semenilor din societăţile lor. Corpurile fluidice au structuri care preiau semnalele din mediu: vibraţii rezultate din activităţile de manifestare ale spiritelor întrupate în jur (de la stele şi planete – la toate cele care compun biosistemul şi societatea lor). Sunt ceea ce putem numi captatori, amplificatori, potenţiometre naturale care devin însă reactive doar la acele impulsuri din mediul de trai de care are nevoie fiecare spirit în parte, pentru a-şi remodela o atitudine, un anumit fel de comportament. Căci nu toate manifestările se remodelează în acelaşi timp, pentru a nu obosi spiritul, nu toate se remodelează în aceeaşi viaţă, nu toate se remodelează în acelaşi ciclu de vieţi şi nu toate pe aceeaşi planetă, în aceeaşi galaxie, în aceeaşi parte a subzonei universice sau a zonei universului; nici măcar în acelaşi univers – aşa cum încerc să scriu în aceste studii: că învăţăturile de bază le efectuăm în alt univers, foarte asemănător cu ceea ce percepem aici, în acest univers prin intermediul corpului astral iar aici, în universul acesta, în care ne aflăm acum, suntem doar la consolidarea unor învăţături, care devin bază de lucru în continuare pentru altele mereu noi. 

În ultimele milenii noi am rămas cu folosirea unui segment limitat de învăţături pe care le avem în experienţa noastră totală de spirit întrupat, datorită scăderii drastice a vibraţiei planetare – eveniment cosmic şi nicidecum datorat în vreun fel, în mod cert, vreunul păcat ancestral al omenirii. 

Actualmente, creşterea vibraţiei medii planetare şi revenirea treptată la ceea ce am putut desfăşura în trecut ne cer recuperarea, reconstituirea cunoaşterilor pe măsura unei asemenea schimbări a vibraţiei planetare. Este foarte adevărat că mulţi dintre noi nu am încă experienţa de a o face rapid şi precis – deşi ei chiar cred că au asemenea puteri nelimitate şi îşi oferă unul altuia încredinţările despre lipsa de necesitate a continuării efortului de a remodela manifestările, de a continua cunoaşterea şi aplicarea ei în viaţa curentă. Mulţi oameni sunt încredinţaţi de faptul că ne conduce un Dumnezeu care se află în stază, în odihnă, în nemişcare după terminarea creaţiei sale, preocupându-se doar de monitorizarea activităţilor supuşilor săi şi pedepsirea/recompensarea celor care stau ca şi el, dispreţuind materia, munca trupească, ideile despre materialitate şi disconfort, care nu ar fi fost câtuşi de puţin creaţia sa, ci a oamenilor prin mintea lor iluzorie... Sunt lucruri care atestă o anumită fază de evoluţie, trecătoare, din care vom învăţa cu toţii tot ceea ce ne va fi necesar pentru a privi în viitor fără comoditate, cu luciditate, cu hărnicie – aşa cum de altfel şi Dumnezeu lucrează fără încetare, susţinându-ne evoluţiile şi creându-ne permanent condiţii pentru trăiri din ce în ce mai complexe. 

Aşadar, corpurile tuturor vieţuitoarelor au astfel de structuri de gestionare a vibraţiilor, în plus faţă cele de gestionare a fluxurilor energo-materiale. 

Sistemele noastre corporale, omeneşti, au şi ele structuri de gestionare a vibraţiilor care sunt, comparativ cu cele ale altor specii planetare, mult mai complexe: ele reunesc în aceeaşi structură şi captatorii, şi amplificatorii sau potenţiometrii naturali pentru vibraţii. Mai cu seamă corpul astral al sistemului corporal omenesc are un complex bogat, deosebit de dezvoltat de astfel de structuri combinate. 

Existenţa unui asemenea complex structural nu înseamnă că el ar opri unele vibraţii – ci înseamnă că toate ne afectează, dar unele dintre ele sunt amplificate, altele sunt diminuate; în alte cazuri aceleaşi structuri sau structuri complementare lucrează în tandem, realizează un acord fin prin potenţarea unui set de vibraţii în care unele cresc şi altele scad din frecvenţa lor, în trecerea prin astfel de structuri. 

De asemenea nu este cazul să credem că astfel de structuri limitează sau cresc aportul de fluxuri energo-materiale în corpurile noastre. Să facem deosebirea între fluxurile energo-materiale care hrănesc şi energizează corpurile noastre, sprijinind curgerea prin ele a radiaţiei spirituale şi vibraţiile care influenţează radiaţia spirituală, scoţând la suprafaţă manifestări ale spiritului în funcţie de variaţiile sale. 

Dacă astfel este sau nu este necesar spiritului o modificare ce trebuie să devină în timp obişnuinţă, corpurile o vor semnala şi vor îndemna spiritul în felul lor spiritul să reacţioneze ca atare: căci spiritul are experienţă, dar nu are obişnuinţa de a o folosi diversificat şi rapid, de la un moment la altul. Tocmai acest lucru – printre multe altele – este necesar a fi învăţat treptat, fără oboseală excesivă, dar nici cu indiferenţă în faţa celor care ne formează mediul general al vieţii noastre pământene. 

Să mai precizăm ceva, dacă tot am discutat despre captatorii-amplificatori de vibraţii. Ceea ce clarvăzătorii percep în aura corpurilor noastre (de regulă o aură astral-mentală) ca fiind fleşuri de lumină colorată care apar şi dispar, sunt de fapt activări ale vibraţiilor de care avem nevoie pentru remodelarea atitudinilor noastre. În continuare, depinde de spirit ce cale va manifesta: prin obişnuinţa sa impulsivă sau prin alegerea sa conştientă, atentă, dar după cum îi dictează ori interesul, ori moralitatea sa. Totul este în funcţie de evoluţia sa până în momentul venirii sale pe Pământ. Cum vibraţia pământeană este foarte joasă, spiritul nu este obişnuit la astfel de vibraţii să folosească cele mai înalte repere ale experienţei sale: pe care le are, cu siguranţă – pentru un comportament de înaltă moralitate pentru Pământ. Dar chiar dacă are cunoaşterea, spiritul nu are şi obişnuinţa de a folosi, de a alege sau de a rezista ispitelor de a se comporta altfel, la un nivel mult mai înalt, decât societatea în mijlocul căreia se află. Tocmai pentru a învăţa acest lucru ne aflăm aici, acum. 

Totul depinde de puterea personală a fiecărui întrupat, de ce fel de sarcini de destin are. Iar dacă structurile corporale nu amplifică semnalele din mediu este un semn care poate spune:

– ori că spiritului nu-i MAI trebuie, pentru că a trăit exact atât cât îi trebuie deocamdată pentru înaintarea sa; nu la intensitate maximă, nu la acoperire totală, astfel de subtilităţi fiind parte a destinului său personal; 

– ori că nu îi trebuie ÎNCĂ, neavând puterea să suporte sau să comporte mai multe seturi de manifestări deodată. 

Aşadar semnalele (vibraţiile) au drum liber să intre în radiaţia (în popor: în oglinda) sufletului, oferindu-i exact puterea sa, după cum fiecare destin îl necesită sau nu, ori îl necesită mai mult sau mai puţin, ajutând pe nesimţite la întărirea altora. Şi numai dacă este necesar, şi numai când este necesar amplificatorii îl vor dezvolta sau, dacă este nevoie, alte structuri în vor capta şi îi vor estompa semnalul. Reacţia omului poate fi astfel mai puternică sau mai estompată, după cum îi dictează destinul: ori este doar în pregătire de dezvoltare, ori este în estompare, alte sarcini având prioritate în destinul în curs de derulare. 

Iată aşadar că nu este bine să judecăm, să înălţăm prin încurajare sau prin exemplificare, nu este bine să descurajăm sau să oferim altceva decât o atitudine echilibrată, chiar dacă de multe ori este necesar să ne detaşăm de oameni care ar dori să ne impună propriul fel de manifestare. 

REVENIND LA CERTURILE NOASTRE...

Atât cât putem conştientiza, semnalul, impulsul certăreţ poate fi lăsat să intre în sufletul nostru – şi chiar o facem, chiar dacă mai mult sau mai puţin conştientizat, explicit. Unghiul de pătrundere al impulsului, aşa cum vom conştientiza cândva, depinde de puterea – de evoluţia – fiecărui spirit în parte, iar acesta este un anume mod de înţelegere, care se formează în timp, numai prin experienţe de acest fel. 

De exemplu: situaţia în care ne mirăm că un om poate să rabde pe altul, dar el simte că trebuie s-o facă. Împins la despărţire de către familie, prieteni, societate, se va confrunta cu aceeaşi situaţie din altă parte, căci amplificatorii corpului lui astral (emoţional) vor capta şi amplifica semnalul altui om asemănător, adică vor atrage atenţia asupra altei persoane cu acelaşi fel de impuls şi destinul îşi va urma astfel cursul până când atenţia şi reacţia la astfel de impulsuri se va estompa, iar amplificatorii nu vor mai fi impulsionaţi, chiar din radiaţia spiritului, să funcţioneze în continuare. 

Numim acest aspect echilibrare.

Există însă foarte multe cazuri în societatea noastră azi în care atitudinile agresive nu sunt accentuate de structurile corporale neapărat pentru un comportament de înlocuit, ci pentru un exemplu de oferit. Căci suntem pe Pământ nu numai pentru a ne schimba comportamentul, ci şi pentru a ne consolida implicit diverse feluri de comportament, însă oferind exemple unor anumite persoane din mediul de întrupare. Ele au nevoie de exemplul nostru, alături de al multor altora, pentru a-şi umple un „sac”, a ajunge la un nivel de masă critică pentru schimbarea comportamentului propriu. Căci asemenea schimbări au loc în primul rând prin primirea de învăţături, de exemple edificatoare, pentru ca numai la un anumit moment dat să se poată manifesta cu siguranţă proprie, într-un mod elevat. Fiecare dintre noi avem un timp al învăţăturilor, un timp al acumulărilor, un timp al obişnuirilor şi apoi abia vine timpul manifestărilor... 

Este doar un aspect al unor asemenea funcţionări ale corpului nostru astral (emoţional), în viitor vom discuta şi despre altele. 

Tocmai de aceea trăim astfel de timpuri: totul este obişnuire, îmbogăţire, dezvoltare: nu mai este azi o dezvoltare a experienţei negativităţilor, ci una a analizelor, înţelegerilor, învăţăturilor, aplicaţiilor. 

Să avem astfel în vedere faptul că ne este mereu nevoie de cele care există acum în societatea noastră: diverse elemente manifeste cu putere sau estompat, unic sau repetitiv: toate conducând la asemenea cristalizări, mai devreme sau mai târziu. 

Sigur că mulţi oameni simt nevoia să se „descarce”, crezând sincer că este şi dreptul, dar chiar şi datoria lor omenească să o facă. Mulţi se revoltă, şi revolta lor nu face decât să întărească atitudinea mânioasă, considerată „dreaptă” a celorlalţi. Şi eu m-am revoltat mult şi am semne clare de revoltă deseori, chiar dacă nu lovesc de jur împrejur: căci chiar cred cu tărie că nu se cuvine acest lucru... A spune cu seriozitate la un moment dat, oportun, părerea proprie nu înseamnă decât a preciza o poziţie: ea poate fi luată drept afront, de către un om deja ambalat. Iar de aici mai departe cred că este necesar să avem în vedere câteva aspecte deosebite. 

SCHIMBAREA UNGHIULUI DE VEDERE... 

Nu ştiu, personal, să existe om care să, copil sau adult, să nu fi luat hotărârea, mai mult sau mai puţin pasageră, de a nu se mai juca, de a nu mai vorbi, de a nu se mai întâlni cu cineva, cu persoane care la un moment dat nu s-a mai înţeles din varii motive. 

...Şi eu, la fel...

PRIMA CRISTALIZARE 

...Doar că, la un moment dat am simţit că pot spune: foarte bine, dacă este atât de pornit pe ceartă, nu mă cert dar mă îndepărtez, las toate uşile şi ferestrele deschise şi spun: „Dacă ai nevoie de prezenţa mea/ajutor vreodată să ştii că nu baţi la uşi închise.”

Şi de multe ori am aplicat un asemenea procedeu, mulţi au încercat şi au găsit că lucrurile chiar aşa stau. Unii au spus că ei nu ar fi putut proceda aşa... dar ei ştiu acum că se poate şi vor încerca să facă la fel... Şi o astfel de atitudine se desfăşoară în mod absolut conştient – nu pentru că aşa se ostoiesc supărările la un anumit moment dat: ci să ştim să spunem din suflet, de la bun început, că uşa rămâne deschisă în urma noastră.

A face ceva conştient, înseamnă a anunţa şi a fi oarecum obligaţi de la bun început să ne ţinem de promisiune. Ulterior, se formează obişnuinţă şi tot ceea ce ne venea la început numai din acel simţ al onoarei – devine treptat ceva mlădios, armonios, fără nici un efort, cu acel grad de normalitate cu care ajungem să putem trăi orice în viaţă, din obişnuinţă. 

VALORIFICAREA ALTOR IDEI, ELEMENTE, EVENIMENTE...

Am auzit din ce în ce mai des următoare formulare: „Nu mai am ce discuta!” sau „Nu mai vreau să am de-a face cu...” sau „Am terminat discuţia cu...” Şi omul necăjit nu numai că nu se mai întoarce la cel care l-a necăjit astfel, mai mult: continuă să stea necăjit mai departe, de multe ori ajungând să se separe de lume, îndurerându-se pe sine însuşi, fără să se mai gândească la durerile altora, trist sau mânios după cum îi este felul, tristeţea sau mânia considerată a fi întotdeauna îndreptăţită.

De fapt avem o deviere de valorificare a celor cu care ne confruntăm: a oamenilor, a situaţiilor, gândirilor, evenimentelor din viaţa noastră. Este o moştenire a societăţii, din ultimele milenii şi despre ea avem multe de discutat în viitor. Să facem acum o introducere în temă. 

O ruptură este uşor de făcut. Mai greu este de construit, de puţine ori omul mai poate să repare ceva, mai cu seamă într-o societate cu aspecte majoritar mânioase, agresive, răzbunătoare, războinice. 

Nu ruptura, ci valorificarea altor elemente conştientizate ca fiind importante în viaţa noastră, pot să schimbe uneori orizontul ce pare a fi ocupat numai de un singur om, de un singur eveniment de un singur fel sau linie de gândire. Diferenţa constă tocmai în hotărârea de a schimba acest orizont:

1. Se pot introduce alte elemente în momentul în care, după încercarea nereuşită de a estompa supărarea, se simte nevoia că ceea ce s-a petrecut trebuie lăsat în starea sa, să se matureze prin înţelegere proprie, experienţă proprie, fără încercarea la infinit de a schimba ceva în domeniul neînţelegerii. 

De fapt, omul care părăseşte sau acuză dând sentinţe definitive lasă lucrurile în apele lor, şi ele îşi vor urma cursul fără implicarea lui: şi este bine aşa, căci lipsit de supărarea aceluia, lucrurile se vor drena către echilibrare. 

Dar este bine ca însuşi omul supărat, care are tendinţe de ruptură definitivă, să-şi schimbe atitudinea, pentru a-şi oferi lui însuşi o înaintare spirituală. În orice discuţie se poate găsi un prilej – idee, cuvânt – de care cineva doritor de a încheia o discuţie se poate folosi, oferindu-i un plus de atenţie, de valoare: „Pentru că a venit vorba:...” spune românul. Cu un asemenea prilej se poate oferi un plus de potenţial unor lucruri care aveau o alură trecătoare, se poate valorifica un fel de comportament, o atitudine valoroasă – orice aspect clar de înaintare spirituală. Uşor, fluid, decontractant. Sigur că orice fel de altă discuţie se poate insera aici – uneori chiar şi o glumă, orice – doar dacă nu sunt spiritele prea încinse şi se cunoaşte clar reacţia celor din jur. Pentru că o glumă pusă într-o astfel de situaţie poate relaxa spiritele, dar tot aşa poate oferi o imagine de neseriozitate sau de neluare în seamă a sentimentelor celor din jur, care poate accentua nemulţumirea. 

2. Se poate accesa o treaptă superioară de manifestare, simţind din ce în ce mai clar când, cum să valorifice o situaţie, un om, un element de trăire sau dimpotrivă, când este momentul cel mai potrivit pentru a crea o retragere, o întrerupere a folosirilor, a relaţiilor, chiar şi doar pentru a perioadă scurtă de timp – dar necesară. 

Aceasta ar fi o formă deosebit de importantă în atitudinea noastră. 

Rădăcina unei asemenea schimbări de comportament este foarte veche, dar drumul său până în zilele noastre este deviat de societate, prin transferarea sa în zona urii, răzbunării, războiului. 

În vremuri îndepărtate, omul – care avea o conştiinţă deosebit de dezvoltată – simţea cât se poate de clar cât de mult, cât timp şi în ce fel să acorde atenţie unui alt om, unui eveniment, unui anume element din viaţa sa. La fel se proceda, de asemenea, la nivel de grup, de popor. Profunzimile mergeau spre: conştentizarea intensităţii de gândire + simţire, timpul afectat fiecărei faze de intensitate pe creştere şi pe diminuare, unde anume în ritmurile cosmice şi planetare era necesar să fie plasată atenţia asupra elementului vizat, ritmuri care singure ajutau elementul respectiv să crească sau să descrească în atenţia proprie/a altuia/a altora (ca grup). Ritmurile planetare şi cosmice preluau astfel o mare parte a efortului necesar punerii în valoare sau diminuării de care era nevoie în acel moment: pentru el însuşi – valorificatorul – pentru altcineva, pentru alt fel de întrupaţi (altă specie de vieţuitoare planetare), precum şi pentru legăturile necesare între oameni, oameni şi locuri, oameni şi creaţiile lor, oameni şi diferite alte specii planetare. 

În acest fel fiecare om ştia bine, şi era deosebit de atent, mai ales în relaţiile cu alţi semeni, cum şi cât să-şi potenţeze relaţiile, astfel încât să nu fie nimeni distras de la activităţile sale curente, să nu existe niciodată ideea de deranjat, neînţeles, neajutat. Un ajutor care la rândul său venea exact la momentul potrivit, exact în proporţia necesară pentru a da liber acţiunii proprii a primitorului, care doar se completa astfel cu ajutorul primit. 

Un asemenea fel de a proceda s-a pierdut în negura vremurilor grele pentru oameni, din ultimele milenii. Puţini sunt oamenii care ajung la un asemenea mod de gândire, sporadic, atunci când ritmurile biologice proprii sunt în armonie cu cele ale mediului înconjurător. Ceea ce ei au de făcut este să caute să nu se lase influenţaţi de către cei din jurul lor, care nu au ajuns să considere normal, uman, corect, un asemenea mod de valorificare a momentelor vieţii noastre. Omul poate simţi cum, şi când să se retragă dintr-un dialog, când să susţină cu prioritate un om, o activitate, un eveniment sau altul din viaţa sa sau din societate. Poate simţi intuitiv şi poate susţine cu mintea sa planul, logica, strategia de implicare şi de urmărire a derulărilor. 

Dacă un asemenea mod de simţire şi acţiune prinde putere, apoi se cristalizează în sufletul nostru la un moment dat, avem sacra datorie de a nu-l lăsa să se sufoce sub influenţa celor care nu au ajuns la o asemenea înţelegere şi acceptare. Dar într-un asemenea fel de manifestare, care ni se va dezvolta uriaş în viitor, nu înseamnă că deodată putem face ceea ce puteam face în trecutul nostru îndepărtat sau ceea ce vom putea face în viitor, căci totul se face treptat. Să ne lăsăm doar în mâna intuiţiilor noastre echilibrante, pozitive, atunci când:

– simţim că este nevoie să ne încurajăm semenii, înţelegând care aspect din comportamentul/creaţia/gândirea lor sunt de încurajat şi de valorificat, dar şi cele care sunt de lăsat cu stare de reţinere sau chiar neîncurajare, aşteptând ca omul să-şi câştige singur, sau ajutat de propria sa viaţă, condiţii de înlocuire a lor pe cât posibil cu altele noi, cunoscute ca fiind paşi de înaintare spirituală;

– simţim că este nevoie să ne implicăm într-un fel de evenimente sau numai într-unul dintr-un anumit fel: pentru propriul folos şi pentru folosul altuia sau/şi al întregii comunităţi;

– simţim că este nevoie să ieşim dintr-o acţiune comună cu a altora sau să ne diminuăm treptat aportul la astfel de acţiuni. Nu ar trebui să aşteptăm până când evenimentele ne dau afară, nu trebuie să ajungem în punctul de supărare, frustrare, cu izbucniri în punctul de nervozitate maximă, ci să aşteptăm cu multă atenţie semnele care apar din timp, să luăm măsuri de retragere treptată, estompându-ne prezenţa, analizând totul şi trăgând învăţăturile necesare. Rezultatele învăţăturilor vor fi aplicate în continuare, după cum curg evenimentele, ajutând astfel şi pe alţi participanţi să facă acelaşi lucru, din punctul lor de vedere. Întotdeauna, undeva trebuie să ne pierdem în peisajul evenimentelor, să ne diminuăm treptat participarea – dacă nu se petrec, bineînţeles, evenimente care să stopeze înaintarea, prin însăşi natura lor. 

Orice fel de schimbare este bine să fie gândită, studiată şi exersată în avans. Personal am folosit aglomeraţiile stradale, TV, radioul, ştirile radio – apoi internetul pentru a face „exerciţiu” cu conştiinţa expresă a dezamorsării unor situaţii aprinse: ce aş face, ce aş spune, cum m-aş implica sau nu în anumite situaţii, faţă de anumiţi oameni… De obicei judecăm pe unul sau pe altul, ne necăjim de o situaţie sau alta, deşi am putea să ne gândim calm, liniştiţi cum ne-am descurca onorabil într-o situaţie asemănătoare. Mi-am dat seama că pot interveni numai atunci când într-adevăr am ceva cu miez de spus – nu în orice situaţie: hop şi eu !! mulţi oameni asta fac azi oriunde: pe stradă, pe internet: diferite motoare de socializare, care au într-adevăr marele avantaj al socializării – de care lumea a fost lipsită în trecut. Însă apare căderea în extremism, aruncarea în valurile discuţiilor în contradictoriu, aruncând-şi fiecare frustrările din vieţile curente. Discuţiile devin cel puţin acide, dispreţuitoare, agresive. Chiar dacă ele ni se adresează nouă de multe ori, chiar dacă se simte chiar nevoia de severitate şi punerea distanţei între noi şi persoanele agresive dacă alte metode au dat greş, să nu uităm să lăsăm „uşa” sau „ferestrele” deschise. Căci echilibrarea se învaţă şi prin metode de rezolvare pe loc, şi prin metode de mlădiere a situaţiilor în timp. 

Împortant este să ne ascultăm întotdeauna intuiţiile şi să le înţelegem rolul, rostul. 

Pentru că, mai ales, să nu trebuie să uităm niciodată că suntem ajutători, şi ajutători vom rămâne în eternitatea evoluţiilor noastre, ale căror primi paşi îi învăţăm azi, care devin astfel rădăcini pentru toate învăţăturile care vor urma...